Pavel_si_Timotei     Vorbind despre partăşia creştină şi legăturile frăţeşti, am auzit, nu de puţine ori, spunându-se: „Să avem grijă să nu ne legăm inimile prea mult de oameni!”. Avertismentul era adresat în special celor ce aveau o afinitate specială pentru un frate sau o soră şi vorbesc despre acea afinitate sau dragoste curată, în Isus Hristos.
     Mă gândesc de unde ar putea veni un astfel de avertisment. Ştiu că Domnul Isus Hristos a spus că dacă iubeşte cineva pe mamă, tată, frate, fiu, fiică, etc. mai mult decât pe El, nu poate fi ucenicul Lui. Înţeleg ce a vrut Domnul Isus să spună. Pericolul ca să ne îndreptăm dragostea spre cineva sau ceva, în detrimentul lui Hristos, este real şi, dacă se întâmplă aşa ceva, mari daune spirituale aduce această dragoste greşit focalizată. Dar sunt tot atât de convins că Domnul Isus nu considera un pericol să-i iubim pe fraţi şi pe surori cu toată puterea dragostei sfinte şi curate, prin Duhul. Dimpotrivă. El spunea că dacă vom avea acea dragoste specială, arzândă, unii pentru alţii lumea va cunoaşte că suntem ai Lui. Tot El spunea că nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii lui. Îţi poţi da viaţa pentru cineva pentru care nu ai o dragoste mare, specială? Domnul Isus se ruga Tatălui, în rugăciunea din Ioan 17, ca cei ce cred în El să fie una, cum Fiul şi Tatăl sunt. Aceasta este adevărata dragoste, este o legătură în Duhul atât de puternică încât nimic nu o poate distruge.
     Mă mai gândesc apoi că rezerva unora pentru legături speciale de dragoste sau afinitate pentru un om ar putea veni din textul din Ieremia 17cu 5: „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!” Numai că aici este clar vorba despre idolatrie şi încrederea în om pentru mântuirea sufletului lui. O astfel de afinitate şi încredere este cu adevărat aducătoare de nenorocire şi chin veşnic şi o resping cu hotărâre. Dar, ca o contrabalanţă, să ne aducem aminte de ce spunea marele apostol Pavel: 1 Corinteni 11:1 „Călcaţi pe urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele lui Hristos.” Sau ceva mai înainte, în aceeaşi epistolă, el spune chiar mai mult decât atât (1 Corinteni 4:16): „De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele.” Iar motivul îl avem în versetul de dinainte: 15 „Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” Nu era pericol să-l urmezi pe Pavel pentru că el îndrepta oamenii nu spre el ci spre Hristos. În primul capitol al cărţii el scrie indignat: „11 Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. 12 Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu Sunt al lui Pavel!” -„Şi eu, al lui Apolo!” -„Şi eu, al lui Chifa!” -„Şi eu, al lui Hristos!” 13 Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?”(…) 22 Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi grecii caută înţelepciune; 23 dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; 24 dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”
     Aici Pavel lămureşte lucrurile. El îi roagă pe oameni să calce pe urmele lui dar toată lucrarea lui Pavel era făcută pentru a-i conduce pe oameni spre Hristos şi nu spre el. Pavel era diferit de mulţi de atunci, şi poate de şi mai mulţi de azi, care apelează la numele lui Hristos pentru a-i atrage pe oameni spre ei şi care se folosesc de acest nume sfânt al lui Isus Hristos în folosul lor personal. Acei apostoli mincinoşi sau acele stânci ascunse sub valuri de care şi Iuda vorbeşte.
     Pe pământ Dumnezeu – Domnul Isus Hristos – a avut ucenici, dar din acel cerc larg de ucenici (din care mulţi au plecat şi L-au părăsit) a avut un cerc mai restrâns care au fost prietenii Lui mai apropiaţi şi alături de care El – Dumnezeu – se simţea atât de bine. Să amintim doar de Lazăr şi surorile lui: Marta şi Maria. Apoi din 12 apostoli au fost trei mai aproape de El, deşi pe toţi i-a iubit, iar din cei trei a fost unul (Ioan) cere se numea pe el însuşi în Evanghelia lui: „ucenicul pe care îl iubea Isus”.
     Dragostea faţă de fraţi şi surori are diferite grade. Pe toţi îi iubim, sau trebuie să-i iubim, dar a iubi pe unii mai mult, deasupra tuturor, având faţă de ei afinităţi speciale şi o dragoste mai profundă, nu este un păcat ci un har.
     În Vechiul Legământ este cunoscută dragostea curată şi sfântă, prietenia aceea ce se găseşte atât de rar, dintre David şi Ionatan. Când Ionatan a murit, ucis de filisteni, David plânge cu mare durere şi spune (2 Samuel 1:26) :”24 Fiicele lui Israel! plângeţi pe Saul, care vă îmbrăca în stacojiu şi alte podoabe, care vă punea găteli din aur pe hainele voastre! 25 Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei! Cum a murit Ionatan pe dealurile tale! 26 Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată: mai presus de dragostea femeiască. 27 Cum au căzut vitejii! Cum li s-au pierdut armele!”
     O dragoste între doi prieteni mai puternică chiar decât dragostea curată dintre un bărbat şi o femeie, dintre soţ şi soţie. Şi Domnul nu a fost supărat pe David ci a îngăduit ca această relaţie puternică de dragoste sfântă să rămână pe paginile Scripturii ca exemplu pentru oricine.
     Elisei atât de mult s-a ataşat de Ilie încât a primit nu doar mantaua lui Ilie ci şi puterea ce l-a condus apoi şi însoţit, puterea Duhului Sfânt.
     Rut a fost binecuvântată pentru că s-a legat de Naomi, soacra ei, am putea zice cu disperare, şi din această legătură de dragoste puternică a venit spiţa din care s-a născut Mesia. Dragostea lui Rut pentru Naomi este unul dintre cele mai mari exemple de dragoste de pe paginile Scripturii. Uneori, şi în cazul acesta, a te ataşa de un om înseamnă a te ataşa de Dumnezeu. Dacă în inimile acelor oameni stăpâneşte Dumnezeu (şi Naomi a fost un extraordinar exemplu de credinţă) atunci nu de oameni te legi ci de Dumnezeu. Frumuseţea spirituală a omului vine de la Dumnezeu, e frumuseţea Lui reflectată de acel suflet.
     Apostolul Pavel a avut şi el legături de dragoste sfântă şi curată, chiar dacă nu cu foarte mulţi, deşi pe toţi i-a iubit, până acolo că era gata să renunţe la mântuire dacă astfel iudeii din neamul lui (şi care căutau să-l omoare) ar fi putut fi mântuiţi. În epistolele lui nu de puţine ori vorbeşte cu mare dragoste despre Timotei, „copilul său preaiubit”, copilul său spiritual în Domnul şi faţă de care avea o dragoste deosebită. El a şi rămas alături de Pavel atunci când toţi l-au părăsit. Cine ştie dacă creştinii din Corint, care se credeau foarte spirituali dar mulţi erau lumeşti, să nu îşi fi spus unii altora: „Aveţi grijă să nu vă legaţi inimile prea mult de Pavel. Nu e mare lucru de capul lui. Un guraliv şi un fricos.”
     Domnul Isus a plâns de puţine ori, în ceea ce consemnează Scriptura. O dată a plâns la intrarea în Ierusalim din pricina faptului că a fost respins ca Mesia. A plâns pentru că ştia ce va veni peste acea generaţie în anii ce vor urma. Domnul Isus plânge însă şi la moartea lui Lazăr, prietenul Său, văzând durerea din inimile Mariei şi Martei, surorile lui Lazăr. Isus nu le ceartă pe cele două, invocând vre-un motiv spiritual, ci plânge alături de ele iar iudeii constată: „Iată cât de mult l-a iubit pe Lazăr”. Dumnezeu plângea alături de prietenii Lui. Ce tablou impresionant!
     Aşa cum spuneam există şi un pericol. Pericolul să-l urmezi orbeşte pe omul care a părăsit calea dreaptă a lui Dumnezeu, atins de duhul mândriei şi rătăcirii. S-a întâmplat şi se va mai întâmpla. Unii îşi folosesc abilităţile şi inteligenţa ca să-i atragă pe oameni spre ei, urmărindu-şi interesele lor. Dar dacă Îl iubim pe Domnul şi Cuvântul Lui atunci El ne va lumina prin Duhul Sfânt ca să putem face diferenţa şi să nu fim înşelaţi. Dar nu este un pericol în a-i iubi pe fraţii şi surorile în Domnul. Pericolul mai mare este în a avea o inimă rece şi nesimţitoare.
     Caută să vezi ce urmăreşte omul de care îţi este atrasă inima. Dacă nu urmăreşte interesul propriu, dacă nu caută să-şi facă un nume pe seama celor ce-l urmează şi dacă nu se foloseşte de aceştia pentru interese materiale, dacă este smerit şi nu se socoteşte un mare lider, dacă trăieşte în modestie şi simplitate şi face totul pentru Dumnezeu şi mântuirea oamenilor, să nu îţi fie frică să-l urmezi.
     Între sfinţii pe care i-am cunoscut un loc special ocupă fratele Simion Man. A trecut la Domnul în urma cu câţiva ani. Cei mai mulţi nu-l cunoaşteţi pentru că a fost un om simplu, dar un titan al credinţei. Poate unii aţi ascultat mărturia lui. L-am cunoscut pe când avea 95 de ani şi ultima dată când l-am văzut avea 97, atunci când împreună cu soţia şi încă două suflete l-am vizitat. Timpul trecea repede cu fratele Simion, în căsuţa lui simplă şi veche cu doar două camere, departe de alte case, în mijlocul câmpiei. Se făcuse seară şi noi, cei aflaţi în vizită, am spus că ar fi cazul să plecăm spre casă, pentru că mai aveam vreo 100 de km. de făcut până acasă. Atunci fratele Simion a venit cu o propunere care ne-a surprins: să rămânem peste noapte cu el, în căsuţa lui. În camera unde locuia erau două paturi, o laviţă, o masă şi o sobă. Ne-a spus că va pregăti paturile şi să rămânem cu el. Nu glumea, ne-am dat seama mai târziu. Noi ne-am scuzat că trebuie să plecăm şi am refuzat oferta lui. Acum regret acest lucru. Cred că ar fi fost o noapte specială în care îngerii ne-ar fi vizitat cu siguranţă. Când a văzut că suntem hotărâţi să plecăm şi-a luat lămpaşul cu petrol, pentru că la el încă nu ajunsese curentul electric, şi s-a apropiat de fiecare dintre noi şi ne-a luminat feţele pe rând, cu lămpaşul, şi a spus: „Vreau să vă văd pentru ultima oară pentru că ştiu că pe acest pământ nu vă voi mai vedea”. Noi am spus: „Frate Simion, o sa mai venim şi o să ne mai vedem”. La care el a răspuns hotărât şi trist: „Nu”. Şi aşa a fost. Ne-am tot dorit să mai mergem să-l vedem dar nu ne-am mai dus. La 99 de ani a trecut în veşnicie. Mi-a rămas în minte imaginea tristă a singurătăţii acestui mare om al lui Dumnezeu. Era singur şi tare şi-ar fi dorit să aibă pe cineva în preajmă, pe cineva aproape care să-i ofere dragoste. Mă gândesc că am avut ocazia să fiu un fel de Timotei pentru Pavel, măcar şi numai pentru o zi sau două. Dar oportunitatea s-a risipit. Atunci am putut constata că oamenii mari, obişnuiţi cu singurătatea, tânjesc totuşi după dragostea pe care ceilalţi le-o pot oferi. Cât de uşor trecem peste acest lucru, poate până ajungem şi noi lipsiţi.
     Cineva spunea că dragostea pentru toţi fraţii nu este neapărat emoţie sau sentiment ci înseamnă hotărârea puternică de a le face bine în orice circumstanţă şi ori de câte ori este posibil, chiar când ei îţi fac rău. Şi cred că este aşa pentru că nu cred că putem să-i înconjurăm pe toţi cu acea dragoste arzândă care te consumă, cum ar fi dragostea mamei pentru copiii ei. Ce ar fi de noi dacă am purta atâtea poveri? Ne-am prăbuşi sub povara lor. Noi nu suntem Dumnezeu să putem purta povara şi suferinţele, nici chiar bucuriile, tuturor fraţilor. Dar pentru unii Dumnezeu îngăduie şi pune în inimile noastre ceva deosebit, o dragoste specială ce seamănă cu a Lui. Să neglijăm acest har? Doamne fereşte! Şi bine ar fi ca orice om să aibă parte de o astfel de iubire, chiar dacă nimic nu se compară cu dragostea lui Dumnezeu.
     Caut să-i iubesc pe toţi fraţii şi surorile şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ei dar Îi mulţumesc cu o mulţumire adâncă pentru cei ce au un loc special în inima mea şi în a căror inimă am şi eu un loc special. Cu ei e drumul prin acest pustiu mai frumos şi mai uşor. Şi sunt speciali doar dintr-un singur motiv: Îl iubesc pe Dumnezeu şi Dumnezeu a pus în inima lor dragoste. Sunt fiinţe minunate în care Îl văd pe Hristos. Uneori atât de bine se vede Hristos în ei încât eu mă văd gol, slab şi păcătos. Şi sunt o încurajare şi un îndemn pentru mine pentru a ţinti şi eu mai sus, mai aproape de Hristos, mai asemenea Lui, şi lor. Ştiu că harul lui Dumnezeu în Hristos trebuie să ne fie şi ne este îndeajuns. Dar harul lui Hristos, Hristos Însuşi, se arată şi prin fraţi şi surori. A nu-i preţui înseamnă a nu-L preţui pe Cel ce este în ei. Nu vreau să-mi fie frică să-i iubesc şi nu o să ascult glasurile care caută să-mi strecoare în suflet teamă de felul acesta. Mi-e mai frică să cumva să nu iubesc decât să iubesc prea mult. Rănile pe care le poţi primi pentru că iubeşti sunt mult mai bune decât inima rece şi nesimţitoare, decât gardul de sârmă ghimpată făcut în jur pentru ca nimeni să nu-ţi poată face rău. Mai bine o dragoste înşelată de cel de la care mă aştept la dragoste decât să am o inimă de piatră şi fricoasă.
     Dar mai observ un lucru pe paginile Scripturii şi în istoria sfinţilor lui Dumnezeu. Observ că oamenii lui Dumnezeu sunt, de obicei, singuri. Foarte interesant dar puţini îi vor iubi cu adevărat. Vorbeam de Ilie, Elisei, Naomi, Isaia, Ieremia, Noe, Pavel, etc. Cred că oamenii lui Dumnezeu sunt, de obicei, singuratici pentru că este greu să umbli pe unde umblă ei, pe înălţimi. Pe munte este greu, sunt pericole şi aerul este rarefiat. Un om al lui Dumnezeu este atractiv pentru ceea ce este în el dar este dificil de umblat cu el, este incomod pentru că merge pe o potecă foarte strâmtă. Aşa a fost şi Pavel, minunea lui Dumnezeu ca şi chemare şi lucrare, dar care la un moment dat a fost părăsit de toţi. Şi nu la fel s-a întâmplat şi în cazul Domnului Isus? Mulţimile îi sorbeau cuvintele de pe buze pentru că nimeni nu a vorbit ca El; Îl urmau în pustie pentru că le dădea să mânânce la mii din doi peşti şi câteva pâini; erau umiţi de minunile pe care le făcea, dar când i-a chemat pe înălţimi chiar şi ucenicii L-au părăsit sau alţii au renunţat a mai merge cu El. De aceea am eu un mare semn de întrebare în dreptul celor urmaţi şi aclamaţi de mulţi. Popularitatea lor îmi arată mie că ei nu umblă pe înălţimi. Du-te pe munte şi vezi câţi oameni vei întâlni acolo şi du-te la mare şi observă acelaşi lucru. Calea religioasă unde aleargă mari mulţimi nu pare a fi calea îngustă pe care a mers Domnul şi cei ce L-au urmat iar dragostea de care beneficiază acei lideri eu cred că este doar din pricină că oferă celor ce-i urmează un drum simplu şi uşor. Şi ţine până când vor găsi pe altul cu o ofertă şi mai bună, care le va cânta şi mai dulce, după cum vor urechile lor să audă.
     Sfatul meu este să priveşti cu atenţie, să analizezi toate lucrurile, să te rogi şi dacă ai găsit pe omul lui Dumnezeu ţine-te de el şi roagă-te pentru el să rămână în har. Să nu-ţi fie frică să iubeşti. Şi dacă totuşi la un moment dat el părăseşte Calea, amăgit fiind, şi căile voastre se despart, plânge pentru el şi cere-I Domnului să aibă milă şi să-l ridice din nou. Aceasta va arăta că l-ai iubit cu adevărat.

(Ideile din materialele postate la rubrica „Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-

  • Ascultă LIVE Radio Unison
  • _blank
  • ALL CATEGORIES
  • https://audio-radiounisonro.bisericilive.com/radiounisonro.mp3