Ceva este nou doar dacă înlocuieşte ceva ce s-a învechit, ia locul la ceva ce s-a deteriorat, uzat. Vorbim despre o maşină nouă, o haină nouă – un mod nou de a te îmbrăca (se pare – tot mai extravagant), o distracţie cum nu a mai fost, o cunoştinţă nouă, o slujbă nouă, un stil de viaţă nou (şocant chiar), un partener de viaţă nou (încă unul la o listă lungă), gusturi noi, senzaţii noi, etc.
Lucrurile vechi nu ne mai plac, deşi, dacă suntem atenţi, lucrurile vechi erau mai frumoase, mai bine făcute, mai trainice, mai de folos, mai calde, mai aducătoare de bucurie…
Toate noutăţile după care oamenii aleargă ca bezmeticii, ziua întreagă, în nădejdea unei fericiri pământeşti cât mai consistente, nu duc deloc la înnoirea vieţii spirituale, a relaţiei cu Dumnezeu. De fapt nici nu vor această relaţie spirituală. În acest caz se mulţumesc mereu cu vechituri. Aşa cum spuneam, unii oameni nu sunt deloc interesaţi de această relaţie iar alţii nu văd nimic care să-i atragă sau să-i provoace în căutarea noului în relaţia cu Dumnezeu. Ce tragedie că, în final, oamenii nu află şi nu descoperă frumuseţea acestei relaţii sau o descoperă prea puţin! Sunt chiar biserici (sau credincioşi) unde totul este vechi şi plictisitor. Un fior al noului sfânt nu a mai trecut de mult pe acolo. Apatia s-a instalat ca o regină acră. A veni cu ceva nou în astfel de locuri înseamnă război. Feţe triste şi încruntate confundă răceala şi lipsa focului sfânt cu sfinţenia iar dezinteresul pentru o relaţie nouă şi vie cu Dumnezeu îl confundă cu siguranţa mântuirii. Noul an nu aduce decât o rutină nouă.
Vorbind despre nou nu mă refer la nimic din ceea ce astăzi este nou în domeniul spiritual dar nu este după planul şi voia lui Dumnezeu. Nu mă refer nicidecum la toate invenţiile şi inovaţiile omeneşti realizate în domeniul spiritual, lucruri care nu au fost instituite de Dumnezeu şi care sunt acel foc străin despre care vorbeşte Scriptura şi pe care Dumnezeu îl urăşte şi de care lumea religioasă este plină. Să ne aducem aminte că toţi care şi-au permis aceasta şi îi avem menţionaţi pe paginile Bibliei au plătit un preţ mare pentru îndrăzneala lor. Toţi care au crezut că sunt mai înţelepţi decât Dumnezeu şi au căutat mijloace fireşti pentru a „ajuta” lucrarea Domnului se expun direct mâniei sfinte a lui Dumnezeu. Niciodată nu a fost mai mult foc străin pe altare ca azi şi tinerii, în special, dar nu numai ei, se adapă şi beau cu nesaţ din acest râu nou al îndepărtării de Dumnezeu.
Când vorbesc despre vechi şi nou vorbesc despre adevărul vechi care ne păstrează pe calea mântuirii, într-o relaţie adevărată cu Dumnezeu, dar îmbrăcat într-o dragoste arzândă, dragoste care trebuie să fie nouă şi mai puternică cu fiecare zi care trece. O dragoste care creşte, creşte, creşte sau, dacă nu, scade, scade, scade, până se ajunge la plictiseală şi dezinteres. Adevărul trebuie ţinut viu prin dragostea nouă faţă de Dumnezeu. Altfel rămâne doar slovă care omoară.
Fii lui Core, psalmiştii, mistuiţi de dragostea faţă de Dumnezeu, scriau la Psalmul 42 cu 1 : „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” Alt psalmist, Asaf, scria şi el la Psalmul 73 cu 25: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.” David, după cum spunea cineva – cel mai mare compozitor de imnuri dedicate lui Dumnezeu, scria şi el la Psalmul 16 cu 11: „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta”. Apostolul Pavel, atins şi el de fiorul dragostei sfinte, căuta noul. Filipeni 3 cu10: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui”. Ce să mai spunem despre autorul Cântării Cântărilor şi despre imaginea dragostei mereu mai noi şi mai puternice, dragoste care prefigurează relaţia dintre Hristos şi Mireasa sa? Cântarea cântărilor 8 cu 7: „Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece”. Relaţia adevărată cu Dumnezeu, prin Hristos Isus şi Duhul Sfânt, este cea care te surprinde mereu, tot mai plăcut şi este tot timpul nouă.
Vieţile noastre au nevoie să se înnoiască în fiecare zi, nu doar în fiecare an, în această dorinţă de a-i fi tot mai pe plac Tatălui din ceruri, lui Isus – Mirele iubit. Pentru că am fost corupţi de păcat, ne-am învechit şi am putrezit în păcatul moştenit de la părintele Adam. Dar Domnul Isus a venit să schimbe tot ce a fost vechi în noi şi să ne dea o viaţă nouă. Apostolul Pavel scria:
2 Corinteni 5:17 „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
Romani 6:4 „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”
Prin credinţa în Domnul Isus primim această „viaţă nouă”. El o numea „naştere din nou” şi-i spunea învăţatului Nicodim că fără ea nu putem ajunge în cer, în Împărăţia Lui. Domnul face toate lucrurile noi în cazul celor ce cred în El; nu le cârpeşte vieţile ca să poată funcţiona mai bine încă o zi, o lună sau un an, ci face totul nou atunci când ne naşte din El. Aceasta este frumuseţea intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa omului: nu doar că ne duce în cer dar ne şi transformă total din urâţi, răi, corupţi de păcat, din oameni care semănam cu Satan, în oameni care acum seamănă cu Dumnezeu – au chipul Lui.
1 Corinteni 15:49 „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.”
După ce ne dă această natură nouă – alte dorinţe, alte preocupări, altă inimă, altă perspectivă asupra vieţii – intrăm în acel proces de desăvârşire, de transformare pas cu pas a tot ceea ce a fost vechi, strâmb, urât, tot ce trebuie corectat. Intrăm într-o normalitate a noului, a transformării continue, prin relaţia cu El. Creştinul adevărat vrea, în acest sens, tot timpul lucruri noi: o viaţă mai sfântă, ascultare de Dumnezeu mai adâncă, o pocăinţă mai reală, o dragoste mai fierbinte, o râvnă pentru Domnul mai aprinsă, o umblare mai dreaptă, un curaj mai aprig, o îndrăzneală mai sfântă, o lucrare mai rodnică, o smerenie mai adâncă, o vorbire mai înţeleaptă, o cunoaştere a Domnului mai profundă, o lepădare de sine totală, o bucurie mai vie, un gând mai curat… şi câte noutăţi nu-şi doreşte el!
Pentru unii anul nou nu aduce altceva decât noi dezamăgiri, noi întristări, mai mult păcat şi o distanţă tot mai mare de Cel ce este sursa vieţii şi a fericirii. Pentru alţii anul nou va fi un prilej de a gusta tot mai mult din acest Izvor al vieţii – care este Hristos – şi de a experimenta tot mai profund acea viaţă din belşug care ne-a fost promisă de El.
Se deschid, pentru anul nou care vine, mai multe perspective, funcţie de categoria din care omul face parte.
Una ar fi cea în care păcatul să se înmulţească tot mai mult, să fie nou şi tot mai de dorit pentru ei. Această cale duce sigur la moarte veşnică şi la o rutină a durerii şi a focului veşnic care nu se mai termină niciodată. Cei ce vor ajunge în locul acesta vor dori cu disperare să se mai poată face ceva nou pentru ei. Dar nu va mai fi nici o soluţie la problema lor. Toate vor rămâne la fel pentru veşnicie. Nu ştiu cum este mai corect să spun: durerea şi disperarea vor fi pentru aceştia noi în fiecare clipă sau că acestea vor fi aceleaşi pentru eternitate, adică vechi.
Apoi ar mai fi categoria celor ce spun că au o relaţie cu Dumnezeu dar nimic nou nu se întâmplă în viaţa lor şi toate sunt vechi şi plictisitoare. Harul bucuriei sfinte care vine din relaţia cu Dumnezeu pentru ei este vechi, adică a fost uitat. Fie că nu-şi mai doresc nimic nou şi sunt mulţumiţi în această stare fie că-şi doresc dar lumea cu poftele ei sau păcatul şi superficialitatea îi împiedică să ajungă la acea relaţie vie şi mereu nouă cu Dumnezeu. Ei sunt în starea de căldicei şi, după cum avertiza Domnul în cartea Apocalipsa, nici pentru aceştia veştile în ceea ce priveşte veşnicia, nu sunt bune.
Şi ar mai fi cei care au o relaţie cu Hristos mereu nouă şi vie. Ei descoperă zilnic, ba unii chiar clipă de clipă, stări de fericiri şi împliniri cereşti care le umplu inima şi sufletul şi care dau pe deasupra de atâta plinătate a cerului. În aceştia viaţa lui Dumnezeu se instalează cu tot mai multă putere şi ei aduc rod pentru veşnicie. Pentru ei nu este nevoie de un nou an cu bucurie pentru că totul este bucurie.
Vorbind de nou poate fi păcat nou, sau plictiseală nouă sau viaţă nouă din Dumnezeu.
Scriptura spune că Dumnezeu are ceva nou pentru noi nu doar o dată pe an ci în fiecare zi. Plângerile lui Ieremia 3 cu 22-23: „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” Dar mai spune ceva la Romani 2 cu 4: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?”
Dacă Domnul are o bunătate nouă faţă de noi în fiecare zi El se aşteaptă de la noi la o pocăinţă nouă şi la o dragoste nouă în fiecare zi. Este dragostea ta pentru Dumnezeu veche sau nouă? Ce patetici sunt creştinii care iau hotărâri de a se dedica Domnului doar la sfârşit şi început de an! Prin aceasta ei, de fapt, dovedesc că anul care a trecut a fost un eşec. Şi mărturisesc aceasta an după an fără să realizeze că şi-au irosit viaţa şi că nou în viaţa lor a fost doar păcatul sau rutina, nicidecum dragostea pentru Dumnezeu.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment