7 “Comoara aceasta (nn. Evanghelia) o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi.
8 Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
9 prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
10 Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.
11 Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.
12 Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.” (2 Corinteni 4)
Dumnezeu a ales să se folosească de nişte „vase de lut” pentru a duce Evanghelia mântuirii până la marginile pământului şi pentru a-Şi proslăvi Numele Său. Putea să o facă în alt fel, prin îngeri sau arhangheli, prin orice mijloc ar fi hotărât, doar este Dumnezeu şi face tot ce vrea. Dar a ales să lucreze prin oameni iar apostolul Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, a folosit această exprimare „vase de lut” pentru a scoate în evidenţă măreţia lucrării lui Dumnezeu, prin oameni. Dacă ar fi fost îngeri care să facă lucrarea lui Dumnezeu am fi înţeles, dacă ar fi fost serafimi am fi înţeles şi mai bine, dacă ar fi fost oameni speciali, elite de înţelepciune şi putere fizică, iar am fi putut înţelege, dar prin nişte „vase de lut” este mai greu de înţeles. Uimit de înţelepciunea lui Dumnezeu, înţelepciune care sfidează orice logică omenească, apostolul Pavel exclamă, la Romani 11: „32 Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. 33 O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”
Măreţia lucrării lui Dumnezeu merge mai departe atunci când nu schimbă aceste „ vase de lut”, după ce le dă mântuire şi ridică din dreptul lor povara păcatului ci le lasă în continuare aşa – „vase de lut”, adică slabe, expuse frângerii. Expuse frângerii dar nu înfrângerii. O putere a fost promisă, o putere care să vină de la Dumnezeu pentru a face lucrarea de mărturisire a Evangheliei şi o protecţie în acest sens. Dar vasele au rămas de lut, fragile, care se sparg uşor uneori. Şi aşa trebuia să fie pentru ca nimeni să nu se laude şi „această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi”. Pentru ca, după cum spunea şi apostolul Petru: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” („1 Petru 4:11)
Satan l-a biruit pe omul tare, pe Adam, şi i-a râs probabil lui Dumnezeu în faţă, dar imediat Dumnezeu l-a blestemat pe cel rău şi i-a spus: „14 Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15 Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3) Nu îngerii strălucitori trebuiau să-şi ia revanşa, dacă putem spune aşa, şi să-i aducă lui Dumnezeu satisfacţie pentru ofensa care i-a fost făcută prin neascultarea omului, ci omul însuşi. Sămânţa femeii, Domnul Isus Hristos, a fost Cel ce a zdrobit capul şarpelui, ducând la îndeplinire blestemul lui Dumnezeu împotriva lui Satan, rostit atunci la căderea primului Adam. Domnul Isus nu a venit în puterea Lui de Dumnezeu ca să-l biruiască pe cel rău ci în puterea dată de Dumnezeu omului „vas de lut” care se smereşte şi ascultă de Dumnezeu. Isaia îl descrie poate cel mai bine pe Domnul Isus, în capitolul 53 al cărţii sale: „2 El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. 3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.” Acesta a fost Isus, Cel ce l-a biruit pe duşman şi i-a legat puterea de a-i mai duce pe oameni în iad. Biruinţa Lui a venit prin frângerea Lui.
Biruinţa fost câştigată în felul acesta de Domnul Isus şi noi, oamenii, am primit harul iertării şi restaurării din partea lui Dumnezeu, devenind fii ai Împărăţiei veşnice în care Dumnezeu este stăpân iar noi copii ai Lui, moştenitori ai bogăţiilor veşnice. Dar până atunci rămânem acele „vase de lut” pe care Dumnezeu a ales să le folosească pentru a-şi face lucrarea pe pământ. Tot prin oameni vrea Dumnezeu să lucreze şi aceasta tot spre gloria şi slava Lui şi ruşinea lui Satan. Satan a fost biruit de Hristos şi toţi care sunt în Hristos, prin credinţă şi ascultare, au promisiunea că vor fi biruitori în lupta împotriva vrăjmaşului oamenilor. Dar biruinţa vine altfel decât înţelege carnea. Vasele de lut nu sunt transformate în vase de oţel, nici măcar de aramă, ci rămân vase de lut. Adică sunt expuse spargerii, şi, de multe ori chiar se sparg. Dar frumuseţea este că atunci când se sparg şi Satan răcneşte mulţumit, ele răspândesc cel mai minunat parfum, parfum care se ridică până la Dumnezeu şi-i aduce bucurie de nedescris. Spargerea lor nu este înfrângere, aşa cum a fost şi în cazul Domnului Isus, ci biruinţă deplină.
Problema noastră este că vrem să ne protejăm, să nu ne spargem, nici măcar să ne zgâriem. Dar nu se poate aceasta pentru cei ce se implică în lupta spirituală a câştigării de suflete şi a lărgirii Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru gloria Lui. Pentru că a fi creştin înseamnă a accepta o confruntare, a intra în bătălie, a declara război celui tare.
Oricum vrăjmaşul duce o luptă cu fiecare copil al lui Dumnezeu, chiar cu creştinul cel mai slab, chiar şi cu cel ce este creştin doar cu numele. Unii mor sau sunt persecutaţi chiar şi astăzi doar pentru simplul fapt că se numesc creştini, chiar dacă nu sunt implicaţi în lupta spirituală – de exemplu copii care poartă numele de creştini după părinţii lor. Dar cu cât creştinul va fi mai implicat în această luptă cu atât vor fi mai multe piedici, poate mai multe răni, mai multă durere. Creştinul este un soldat şi orice confruntare lasă urme. Pavel spunea despre el, la Coloseni 1 cu 24: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” Iar despre Epafrodit, „tovarăşul de lucru şi de slujbă” al lui, Pavel spunea la Filipeni 2:
27 „Ce-i drept, a fost bolnav, şi foarte aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el. Şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să n-am întristare peste întristare.
28 L-am trimis, deci, cu atât mai în grabă, ca să-l vedeţi şi să vă bucuraţi iarăşi, şi să fiu şi eu mai puţin mâhnit.
29 Primiţi-l, deci, în Domnul, cu toată bucuria; şi preţuiţi pe astfel de oameni.
30 Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte, şi şi-a pus viaţa în joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine.”
Creştinismul astăzi a acceptat minciuna sfruntată a lui Satana care spune că dacă eşti copilul lui Dumnezeu atunci toate o să-ţi meargă bine, doar nu te păzeşte Dumnezeu? Cei ce au îmbrăţişat această minciună spun că, dacă eşti creştin, vei avea sănătate, bani, prieteni, succes. Pentru cei ce nu citesc cu atenţie Scripturile această minciună a prins şi i-a dus departe de drumul crucii, singurul care poate duce în cer. Ei merg cu bucurie dar merg pe calea lată iar finalul va fi tragic. Banii, succesul, prietenii – aprecierea lor şi a lumii, sănătatea uneori şi în aumite contexte, sunt aspecte care ne pot împiedica în a-L sluji pe Dumnezeu aşa cum trebuie, cu lepădare de sine. Pavel le-a pierdut pe toate acestea atunci când s-a dat Domnului cu toată inima. Dumnezeu i-a luat banii, succesul în felul lumii, aprecierea oamenilor, sănătatea, ba chiar nici fraţii în credinţă nu au mai stat aproape de el. Colaboratorii lui treceau prin încercări similare iar la un moment dat chiar şi copilul său preaiubit în credinţă, Timotei, era în pericolul să dea înapoi în luptă şi în faţa greutăţilor, încât Pavel trebuie să-l trezească, scriindu-i (1 Timotei 1):
6 „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mânilor mele.
7 Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.
8 Să nu-ţi fie ruşine, deci, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.”
2 Timotei 2:
3 „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos.
4 Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste.”
8 „Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămânţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea,
9 pentru care sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.
10 De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică.
11 Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.
12 Dacă răbdăm, vom şi împărţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.”
Biblia mărturiseşte că suntem lucrători împreună cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că acum suntem angajaţi în lupta pentru cauza bună a lui Dumnezeu. Dar mulţi nu vrem decât beneficiile Jertfei lui Hristos nu şi lucrarea, lupta, pentru cauza Împărăţiei veşnice. Pentru că în luptă se întâmplă şi să fii lovit, rănit, sau chiar omorât. Dumnezeu nu ne promite că acestea nu se vor întâmpla ci că nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din mâna Lui (Romani 8:16-39), că cel rău nu se va putea atinge de mântuirea dată de Dumnezeu aleşilor Lui. Iată încă un pasaj sugestiv din scrierile lui Pavel:
3 „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri,
4 care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru-ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
5 Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere.
6 Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi.
7 Şi nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.
8 În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă.
9 Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii.
10 El ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem nădejde că ne va mai izbăvi încă.”
(2 Corinteni 1)
Pavel era în astfel de situaţii pentru că era angajat în lupta cea bună a credinţei, era un general în armata lui Dumnezeu, chiar dacă el se considera cel din urmă.
A lupta împotriva duşmanului atrage furia acestuia. Dumnezeu îi îngăduie duşmanului să dea lovituri dure şi grele uneori soldaţilor sfinţi. Dar aceasta nu înseamnă înfrângere decât pentru cei fricoşi. Pentru cei cu credinţă tare nimic nu-i poate descuraja şi clinti din luptă, ştiind că toate lucrurile lucrează împreună spre binele lor, chiar şi unele aparent înfrângeri (Romani 8:28).
Creştinii care se tem şi nu văd biruinţa prin credinţă sunt dezertori din armata lui Dumnezeu. Problema vine şi din imaginea greşită pe care ne-am făcut-o despre ce înseamnă creştinism. Şi nu pot să scot în evidenţă cât aş vrea răul mare pe care îl fac cei ce propovăduiesc învăţătura despre care aminteam, cum că pe calea Domnlui toate îţi vor merge bine, învăţătură care atrage creştinii ca hârtia dulce cu lipici muştele. Dacă citim Biblia şi avem parte de minunata călăuzire a Duhului Sfânt vom vedea că Dumnezeu nu promite un drum uşor, pe care vom fi feriţi de confruntări şi chiar lupte grele uneori, ci că ne promite o armură pe care să o purtăm şi arme pe măsura luptei. De ce i-ai pregăti soldatului o armură şi arme speciale dacă nu este o luptă grea de dus? Prin urmare Dumnezeu ne mântuieşte, ne scoate din lume, ne echipează şi apoi ne aruncă în luptă, spunându-ne să nu ne temem.
Nu va primi răni unul care stă pe plajă şi bea suc, în cel mai rău caz îi poate arde soarele pielea sau face insolaţie sau se poate uite după femei. Dar ce folos din toate aceste „rele” pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Dar unul aflat pe câmpul de bătaie poate primi răni grave şi chiar să moară. Însă dacă moare pentru o cauză nobilă şi un Stăpân vrednic atunci numele lui va fi trecut în cartea eroilor lui Dumnezeu şi se va bucura de o cinstire veşnică. Rănile primite în slujba Regelui sau preţul vieţii pus pe altarul Lui sunt cele mai măreţe lucrări pe care le poate face un om pe acest pământ, şi sunt spre slava lui Dumnezeu dar şi spre umilirea vrăjmaşului care nu poate înţelege cum un vas de lut poate face astfel de lucrări. Prin Hristos, sămânţa femeii şi noi – vasele de lut – avem promisiunea că putem zdrobi capul şarpelui. Şi facem aceasta atunci când urmăm pilda de jertfă arătată de Domnul nostru şi sfinţii Săi apostoli.
Cu cât nu te implici cu atât vei suferi mai puţin. Nu vei fi lăsat în pace de cel rău dar nici mari piedici nu îţi va pune. Cu cât nu faci lucrarea Domnului cu atât vei fi mai ferit. Dar aceasta numai în aparenţă pentru că, în final, creştinul cu această concepţie plăteşte un preţ greu şi mare, refuzând chemarea lui Dumnezeu de dragul confortului. Un creştin neimplicat (poate nelovit de Satan) nu este de folos Împărăţiei lui Dumnezeu. O implicare în lupta directă împotriva împărăţiei întunericului trebuie să fie pentru fiecare creştin. Măcar în lupta în rugăciune. Dar ce implicare deosebită este aceasta! Cât rău poate face împărăţiei celui rău! Câte ziduri pot fi dărâmate şi cât de minunat pot fi pregătite prin rugăciune căi pentru cei ce pot să alerge pentru a răspândi vestea bună a Evangheliei! Câte piedici pot fi puse în drumul lui Satan şi a slujitorilor săi, prin rugăciune! Şi a face toate acestea şi a ne ruga pentru lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, pentru biruinţa copiilor lui Dumnezeu, pentru oprirea lucrărilor lui Satan, etc, este o angajare la luptă. Şi toţi trebuie să o facem, bazându-ne pe promisiunile lui Dumnezeu din Scripturi şi acţionând prin credinţă. Dar să avem grijă cum facem şi această slujbă. Deoarece Satan ştie cât de importantă este slujba rugăciunii va căuta fie să nu ne lase să o facem, fie să o facem într-un mod ineficient. De aceea rugăciunile noastre trebuie să fie făcute pe baza promisiunilor lui Dumnezeu din Scripturi, cerându-I Tatălui să facă ceea ce El a promis.Noi ne împotrivim celui rău tari în credinţă amintindu-I Tatălui ceea ce ne-a promis şi cerându-i să nimicească planurile duşmanului care se ridică împotriva noastră. În confruntarea directă cu cel rău noi trebuie să-l confruntăm pe acesta cu Cuvântul scris a lui Dumnezeu, dându-i pe faţă minciunile şi înşelătoriile. Aşa cum a procedat Domnul Isus în pustie. Iată şi un model de rugăciune al apostolilor care erau deja confruntaţi direct şi violent cu duşmanul care încerca să-i oprească din a-L mărturisi pe Domnul Isus Hristsos:
24 „Când au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu, şi au zis: „Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele!
25 Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşarte?
26 Împăraţii pământului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.”
27 În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel,
28 ca să facă tot ce Hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.
29 Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala,
30 şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus.”
Apostolii se rugau vorbind cu Dumnezeu şi amintindu-I cuvintele Lui dar şi de hotărârea Lui de a-Şi duce planurile la îndeplinire. Uită Dumnezeu? Nu! Dar El vrea să fim împreună lucrători cu El şi aşteaptă rugăciunile noastre şi lupta noastră.
Câte răni am primit în lupta pentru Domnul? În lupta cea adevărată, pentru că nu tot ceea ce ni s-a întâmplat rău a fost din cauza implicării noastre în războiul spiritual, după regulile lui Dumnezeu. Unele rele care au venit, au venit poate ca o disciplină din partea lui Dumnezeu, fie că am fost leneşi, fie că am luptat după propriile noastre rânduieli, în neascultare de Dumnezeu şi neveghere, fiind înşelaţi de cel rău.
Pentru neascultare şi neveghere să ne pocăim şi apoi să ne ridicăm la luptă. Nu există creştin care intră la conservare. În acest caz se poate spune creştin leneş. Deşi nici această formulare nu este corectă. Ori este creştin care se aduce ca jerftă pe altarul Domnului, „vas de lut” care nu se teme că se va sparge, ori nu este creştin. Creştin leneş nu există. Căutaţi pe paginile Sfintelor Scripturi şi veţi vedea că am dreptate.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment