„Tot în lucrarea aceasta minunată a lui Hristos am fost adesea ispitit să mă mândresc şi să îmi înalţ inima. Şi chiar dacă nu îndrăznesc să spun că am fost afectat de lucrul acesta, totuşi Domnul mi-a arătat într-adevăr îndurarea Lui preţioasă, în aşa fel încât doar puţin timp am avut parte de aceasta. Zi de zi îmi vedeam răutatea inimii mele şi mi se deschideau ochii să văd o mulţime de slăbiciuni şi necurăţii, astfel că îmi plecam capul înaintea tuturor darurilor şi realizărilor mele. Am simţit că ţepuşul acesta din carnea mea era tocmai îndurarea lui Dumnezeu faţă de mine (2 Cor. 12:7-9).
Pe lângă toate acestea, am primit câteva pasaje din Biblie ale căror cuvinte erau aspre şi pătrunzătoare cu privire la pieirea sufletului indiferent de darurile pe care le aveam. De pildă, acesta
m-a ajutat foarte mult: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1 Cor. 13:1).
Un chimval zăngănitor este un instrument muzical la care un om talentat poate cânta melodii armonioase, care încălzesc inima în aşa fel încât toţi care îl ascultă nu se pot abţine să nu danseze. Totuşi iată că chimvalul nu are viaţă şi muzica nu vine de la el ci prin arta aceluia care cântă la chimval. Aşadar instrumentul poate ajunge la gunoi, chiar dacă în trecut s-a cântat la el o muzică minunată.
Tot aşa este şi va fi şi cu cei ce au daruri, dar le lipseşte harul mântuitor. Ei sunt în mâna lui Hristos precum chimvalul în mâna lui David; şi aşa cum David putea să aducă acea voioşie în slujba lui Dumnezeu care să ridice inimile închinătorilor, tot astfel şi Hristos se poate folosi de aceşti oameni înzestraţi ca să atingă sufletele celor din biserica Lui, dar după ce Şi-a împlinit scopul cu ei, îi lasă deoparte, fiindcă sunt chimvale fără viaţă.
Aşadar această observaţie, împreună cu altele, erau ca nişte lovituri de baros în capul mândriei şi al dorinţei de slavă deşartă. Ce! Să mă mândresc că sunt un chimval zăngănitor? Are aşa o mare importanţă să fii vioară? Oare nu are mai mult din Dumnezeu orice creatură care are viaţă decât toate acestea? Mai mult, ştiam că dragostea nu va pieri niciodată, însă toate acestea vor înceta şi vor dispărea. Prin urmare am ajuns la concluzia că puţin har, puţină dragoste şi puţină teamă autentică de Dumnezeu sunt mai bune decât toate darurile. Şi sunt deplin convins că este posibil ca suflete care cu greu pot da un răspuns coerent unui om să aibă de o mie de ori mai mult har şi astfel să fie mai mult în dragostea şi favoarea Domnului decât unii care, datorită darului de cunoaştere, pot vorbi ca îngerii.
Am înţeles aşadar că deşi darurile în sine sunt bune pentru împlinirea scopului pentru care au fost menite, adică zidirea altora, totuşi sunt goale şi fără putere de a salva sufletul aceluia care le are. De asemenea ele nu sunt un indiciu al fericirii omului care le are, fiindcă ele sunt date de Dumnezeu unora iar ei vor trebui să dea socoteală de felul cum le-au folosit înaintea Aceluia care este gata să judece viii şi morţii.
Acest lucru mi-a arătat de asemenea că darurile singure sunt periculoase, nu prin ceea ce sunt ele, ci din pricina nelegiuirilor care vin în cei ce le au: mândria, dorinţa de slavă deşartă, îngâmfarea, etc. Toate acestea îşi fac foarte uşor apariţia la aplauzele şi laudele fiecărui creştin nesăbuit, punând o biată creatură în pericolul de a cădea sub osânda diavolului.
Mi-am dat seama că cel ce are daruri trebuie lăsat să vadă natura lor, adică faptul că acestea nu sunt suficiente pentru mântuirea sufletului lui, ca nu cumva să se bazeze pe ele, şi astfel să nu aibă parte de harul lui Dumnezeu.
El trebuie să umble smerit cu Dumnezeul lui, să se vadă mic în ochii lui şi să îşi aducă aminte de asemenea că darurile primite nu sunt ale lui ci ale bisericii şi datorită lor el este acum un slujitor al bisericii. Iar în final el va trebui să dea socoteală Domnului Isus de isprăvnicia lui şi o evaluare bună va fi o binecuvântare.
Aşadar fie ca toţi oamenii să se socotească mici, în teama de Domnul. Darurile sunt într-adevăr de dorit, însă un har mai mare şi daruri mai mici sunt mai bune decât daruri mari şi fără har. Nu spune că Domnul dă daruri şi slavă ci că Domnul dă har şi slavă. Fericit este omul căruia Domnul îi dă har, har autentic, fiindcă el este cu, siguranţă, un înaintaş al slavei”.
(Fragment preluat din cartea autobiografică a lui John Bunyan „Har din abundenţă pentru căpetenia păcătoşilor”, carte apărută la editura „Perla Suferinţei”. John Bunyan s-a născut în Anglia şi a trăit între anii 1628 – 1688. A scris mai multe cărţi de factură creştină dar cea mai cunoscută dintre ele este cartea scrisă în anul 1678 „Călătoria pelerinului”. A petrecut mai bine de doisprezece ani în închisoare din cauza credinţei în Domnul Isus Hristos).
