Probabil că v-aţi întrebat şi voi de ce Dumnezeu permite ca să se întâmple azi, în aceste vremuri, tot răul care se întâmplă. Şi nu mă refer la această epidemie de Covid, au mai fost şi altele înaintea ei, ci la măsurile care se iau ca pretext la această epidemie. Aflăm că suntem foarte aproape de instaurarea unui guvern mondial, că populaţia trebuie redusă cu miliardele, că acest guvern mondial va fi unul comunist şi că libertatea individuală va dispărea şi că unii, din vârf, vor hotărî pentru toţi ceilalţi, în absolut toate aspectele vieţii iar controlul populaţiei va fi total. Nu cred că se putea ceva mai rău. Răul dus a maxim.

Creştinii ştiu, ar trebui să ştie, că Dumnezeu este Suveran şi că El face tot ce vrea; că nimic, absolut nimic, nu se întâmplă fără ca El să vrea sau să îşi dea acordul. Prin urmare şi această stare, situaţie nemaiîntâlnită a societăţii omeneşti, acest rău care se profilează la orizont, este cu acceptul şi îngăduinţa Lui, nu avem nici un motiv să ne îndoim de aceasta. Şi este justificat să ne întrebăm de ce lasă Dumnezeu să se întâmple ceea ce se întâmplă? Nu este doar justificat ci chiar benefic să ne punem această întrebare şi să căutăm să primim un răspuns. Răspuns venit nu de la înţelepciunea omenească, care nu ne este de nici un folos (vedem toate dezbaterile fără rost care au loc astăzi şi în care oamenii îşi dau cu părerea), ci de la Dumnezeu, care ne poate da răspunsul potrivit şi care să ne fie cu folos.

Iată câteva motive pentru care Bunul, Atotputernicul şi Înţeleptul Dumnezeu permite răul care este şi care, pentru o vreme, va mai fi.

Peste câteva zile va fi sărbătoarea Naşterii Domnului Isus Hristos, o sărbătoare foarte importantă pentru creştinătate, aşa ca şi sărbătoarea învierii Domnului Isus, Paştele. Aşa cum s-a sărbătorit Paştele din primăvara anului 2020 se pare că va fi şi sărbătoarea Naşterii Domnului. Adică cu restricţii şi interdicţii, anormal (spunem noi), cu o umbră de durere şi insatisfacţie; diferite de la creştin la creştin.

De ce restricţii şi interdicţii? Oare nu vrea Dumnezeu să ţinem aceste sărbători şi să ne bucurăm în ele? Oare este mai bine ca duşmanii creştinismului să jubileze prin faptul că au reuşit să ne pună bariere şi să ne ţină departe unii de alţii? În timpul campaniei electorale din SUA auzeam pe unii spunând că dacă Donald Trump va ieşi preşedinte, din nou americanii vor putea să spună, fără frică, „Merry Christmas!”. Ce ciudat! Să poţi spune, din nou, fără frică „Crăciun fericit!” De ce să-ţi fie frică să faci o asemenea urare?

Să ne gândim însă la ce a devenit această sărbătoare, în ce s-a transformat ea în cursul vremurilor. Sărbătorile creştine şi în special Crăciunul, au devenit momente care în loc să aducă cinste lui Dumnezeu, să fie un mare motiv de stârnire a mâniei Lui. Amestecul cu păgânismul şi idolatria au ajuns până acolo încât din creştinism nu a mai rămas absolut nimic. Sigur că s-au făcut eforturi impresionante din partea răului pentru a perverti sărbătorile şi a le transforma în ritualuri păgâne, dar creştinii ar fi trebuit să vegheze şi să nu se lase atraşi în această nebunie. Dar creştinii nu doar că s-au lăsat atraşi dar au participat cu mare entuziasm la degradarea care a avut loc, accentul trecând în sărbătoare de pe duhovnicesc şi cinstirea lui Dumnezeu, pe firesc şi trăirea pentru carne. Crăciunul (îi spun aşa pentru că această denumire a intrat în uzul tuturor) a devenit, probabil, idolul cel mai mare la care şi creştinii au ajuns să se închine. Dacă este aşa, şi eu cred că este aşa, atunci nu-i de mirare că Dumnezeu s-a săturat, că răbdarea Lui a ajuns la limită, şi că permite să se întâmple ceea ce se întâmplă.

Sigur că Dumnezeu ar fi putut să facă să fie altfel. Numai că nu a făcut. Înseamnă că avea un motiv. Iar motivul este degradarea la care s-a ajuns şi necinstirea Numelui Său. Avem exemple suficiente în Vechiul Testament în care Dumnezeu a procedat în acelaşi fel. El a trimis profeţi la poporul care ţinea cu mult fast sărbătorile lui Dumnezeu şi le spunea că sărbătorile şi jertfele lor sunt o scârbă pentru El, că nu le poate suferi. Dar ei au continuat în felul lor până când distrugerea a venit. Şi evreii necredincioşi, care credeau că sunt poporul lui Dumnezeu se întrebau cu mirare cum de permite Dumnezeu ca păgânii să batjocorească poporul ales de Dumnezeu? Nu au luat aminte la avertismente şi nu s-au pocăit, nu şi-au îndreptat căile şi trăirea.

Este un principiu în Sfintele Scripturi prin care Dumnezeu se angajează să protejeze poporul Său atât timp cât el rămâne în ascultare de Dumnezeu. Aceasta înseamnă nu neapărat lipsa greşelii cât recunoaşterea ei, acolo unde are loc, şi pocăinţa, îndreptarea. Dacă acestea nu au loc şi poporul se încăpăţânează să rămână în această stare de păcat şi neascultare, după ce Dumnezeu îşi manifestă îndelunga Lui răbdare, vine pedeapsa. Pedeapsa peste poporul care nu ascultă este în normalul lucrurilor şi ţine de caracterul lui Dumnezeu – sfinţenia şi dreptatea Sa.

Cum pedepseşte Dumnezeu? Prin oamenii răi, prin boli, prin foamete şi cataclisme naturale (cutremure, ape, foc, vânt, insecte, lăcuste, etc.), în vechime prin animale sălbatice. O parte din acestea le-am văzut şi până acum şi ar fi trebuit să luăm seama la ele dar am ignorat semnalele trimise de Dumnezeu şi am continuat în acelaşi fel lumesc, ba chiar mai rău cu fiecare an.

Eu cred că nu oamenii răi sunt motivul pentru care Dumnezeu pedepseşte, ei pot fi doar unealta de pedepsire şi, la final, îşi vor primi şi ei, cu vârf şi îndesat, pedeapsa. Dar motivul pentru care Dumnezeu pedepseşte este starea de degradare spirituală a celor peste care este chemat Numele Său şi care ajunge la o culme. Aşa a fost întotdeauna. Dacă răul se revarsă acum peste lume şi cei răi au biruinţă şi jubilează este pentru că poporul sfânt nu a stat la locul unde trebuia să stea. Nu ar trebui să dăm vina pe cei răi şi nici nu ar trebui să ne mirăm că se întâmplă toate câte se întâmplă. Noi suntem de vină, creştinii. Cei răi, bancherii, oamenii de afaceri şi politicienii sunt unealta de pedepsire, probabil că nici nu ştiu.

Uitaţi-vă, dacă aveţi ochi să vedeţi, la starea de degradare în care a ajuns ceea ce se numeşte Biserică. Idolatria, lumescul, compromisul, amestecul au invadat-o ca un cancer şi doar o rămăşiţă mai ţine sus lumina. De aceea şi discernământul lipseşte în aceste vremuri şi cei ce se numesc creştini nu pot deosebi semnele vremurilor, nu ştiu cine le este duşman şi cine prieten. Orice profet autentic care s-a ridicat în ultima sută de ani şi a chemat la pocăinţă a fost neglijat iar cei mincinoşi au fost îmbrăţişaţi cu entuziasm. La fel s-a procedat şi cu învăţătorii. Liderii vizibili şi influenţi ai Bisericii au ajuns astăzi cei mai mari duşmani ai ei iar poporul le dă cinste şi îi urmează, mergând spre pierzare. Dumnezeu a îngăduit aceste lucruri dar nu pentru că aşa Şi-ar fi dorit să fie ci pentru că aşa a fost obligat să procedeze, datorită a ceea ce este El, ca pedeapsă pentru ce suntem noi.
Mă uit la cei din lume şi văd reacţiile lor la ceea ce se întâmplă azi. Văd frică de moarte şi speranţă că toate vor fi ca înainte. Mă uit la cei din biserică şi văd acelaşi lucru. O similitudine uimitoare. Şi nu se vede nici la unii nici la alţii o întoarcere cu lacrimi la Dumnezeu. Nu se pocăiesc nepocăiţii şi nu se pocăiesc nici pocăiţii; toţi vor doar ca lucrurile să fie ca înainte. Dar nu mai poate fi ca înainte pentru că tocmai starea de dinainte, prelungita stare de păcat şi lâncezeală şi lumesc din Biserică, l-a determinat pe Dumnezeu să îngăduie forţelor răului să se desfăşoare.

Trebuie să înţelegem toţi, necreştini sau creştini, de orice fel şi nuanţă, că starea de dinainte ne condamnă şi că nu mai poate fi la fel. Anul 2020 este şi va fi un an de referinţă. De acum înainte va trebui să ne raportăm la acest an cu cuvintele: „înainte” şi „după”. De acum înainte, dacă suntem oameni înţelepţi, trebuie să se schimbe atitudinea noastră faţă de Dumnezeu în mod radical, a celor din Biserică şi a celor din afara ei. Spun că în primul rând Biserica nu mai are voie să fie cum a fost, fiecare individ în parte din Biserică trebuie să-şi reconsidere poziţia şi să vadă dacă nu cumva şi el este vinovat de faptul că Dumnezeu a spus: „Destul!”.

Ce vrem? Vrem doar să putem merge din nou la Biserică fără restricţii, în rutina aducătoare de moarte, sau să putem umbla liberi de Crăciun la colindat şi mâncat de cârnaţi, umblând în acelaşi fel ca şi până acum numai pentru interesele noastre pământeşti, sau avem de gând să ne dăm Domnului cu adevărat şi cu toată viaţa noastră, aşa cum El ne cere?

Îi întreb şi pe cei care nu au avut timp până acum să se gândească la Dumnezeu şi să-şi pună viaţa în acord cu voia Lui, să se întoarcă de la păcat şi să accepte domnia lui Hristos în viaţa lor: „Voi ce vreţi, la ce vă aşteptaţi?” Vreţi doar să se termine perioada de criză şi să puteţi trăi la fel ca înainte, în acelaşi fel, în aceeaşi neascultare de Dumnezeu şi în trăirea în păcat, să puteţi călători, face afaceri, merge la picnic şi distracţii, să clădiţi case şi să cumpăraţi lucruri, să vă vedeţi copiii bogaţi şi realizaţi? Nu vreţi să schimbaţi nimic, să puneţi accentul pe lucrurile veşnice? Citiţi Scripturile şi vedeţi că ceea ce se întâmplă acum a fost descris cu acurateţe în ele încă de acum 2.000 de ani şi că sfârşitul tuturor lucrurilor, în forma în care le ştim, este aproape. Necazul veşnic este mai aproape ca niciodată pentru cei ce nu au vrut să se supună lui Dumnezeu. Dar El, Bunul Dumnezeu, mai oferă azi o şansă de a evita nenorocirea veşnică tuturor celor ce vor să ia aminte.

Nu ar trebui să regretăm faptul că de Crăciun nu vom mai putea face ceea ce vrem şi nici orice alt lucru care ţine de contextul acestor vremuri, ci lipsa noastră de pocăinţă, de dedicare pentru Dumnezeu şi trăirea unei vieţi care L-a determinat pe Dumnezeu să permită ceea ce astăzi se întâmplă. De aici înainte lupta va fi cumplită, aşa cum îi scrie Pavel lui Timotei, vorbind despre vremurile din urmă. Dar cei atenţi la felul în care Dumnezeu lucrează se vor pregăti de zilele grele apropiindu-se de Dumnezeu mai mult decât au făcut-o până acum, se vor lipi prin ascultare de El, şi Dumnezeu nu îi va lăsa, oricât ar fi contextul de greu. De acum cuvântul de ordine este: „Cine-i sfânt să se sfinţească iar cel ce este întinat să continue să se întineze”. Sfinţirea trebuie să crească zi de zi, pas cu pas, până când Îl vom vedea pe Cel ce ne-a mântuit, pe care Îl iubim şi dovedim aceasta printr-o ascultare tot mai mare şi o dedicare fără nici o limită.

Să se nască Hristos în inimile noastre în acest fel, măcar acum în acest ceas târziu şi întunecat al anului 2020. Ceas îngăduit de Suveranul Dumnezeu şi prin care ne mustră pentru lipsa noastră de dedicare pentru El.

 

 

(Ideile din materialele postate la rubrica „Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)