Aşteptăm Anul Nou întotdeauna cu noi speranţe.

Speranţa este ceva ce ne ţine. Atunci când nu mai ai resurse dar mai ai speranţă ceva se întâmplă şi mergi înainte. Când speranţa se termină, chiar dacă mai ai resurse ele se vor epuiza în curând şi te vei prăbuşi.

Despre faptul că speranţa este necesară şi de mare trebuinţă vorbeşte chiar Dumnezeu prin Scripturile sfinte. În traducerea Cornilescu, mai veche, găsim, în loc de speranţă, cuvintele nădejde sau încredere.

Romani 15:13  Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, pentruca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!

Evrei 3:14  Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început,

Evrei 10:35  Să nu vă părăsiţi, dar, încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire!

Speranţa este bună şi este necesară dar nu orice speranţă ne este de folos. Apostolul Pavel scrie câteva cuvinte în acest sens credincioşilor din Filipi în Epistola sa către Filipeni, capitolul 3:
3  Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus, şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.
4  Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult;

Apostolul Pavel spune că adevăraţii creştini nu îşi pun încrederea în lucrurile pământeşti ci în cele cereşti, ei se laudă în Isus Hristos şi caută Împărăţia cerurilor.

Avem, în felul acesta, o linie clară de separare între creştinii adevăraţi sau cei cu numele. Şi fiecare poate să-şi facă o evaluare a stării lui duhovniceşti.

Sunt oameni, declaraţi creştini, care se mulţumesc cu faptul că merg din când în când la biserică, chiar în fiecare duminică, sunt implicaţi în diferite activităţi religioase, poate chiar câştigă bani în urma acestor activităţi, dar care îşi pun încrederea în Dumnezeu doar pentru lucruri pământeşti, pentru bani, sănătate, confort, poziţie socială sau altele de felul acesta. Cu fiecare început de an şi apoi de-a lungul anului, ei au speranţă că le va fi mai bine material şi din punct de vedere al sănătăţii. Pentru a-şi găsi şi un fundament scriptural au inventat o evanghelie a prosperităţii, a bunăstării. Am auzit-o formulată foarte pe scurt nu cu mult timp în urmă. Ea sună cam aşa: Dumnezeu Tatăl este Tatăl tău iar tu eşti copilul Lui. Cum ar vrea El să fii? Sărac? Evident că nu! Cum ar vrea El să fii? Bolnav? Evident că nu! Prin urmare este justificat ca să-ţi pui speranţele în Dumnezeu pentru bogăţie şi sănătate.

Nu este de neglijat faptul că o astfel de învăţătură, astfel de speranţe înşelătoare, au apărut în cultura creştină a Occidentului, în special în SUA, acolo unde nu s-a ştiut până acum ce este persecuţia. Era nevoie de această doctrină ca să-şi justifice într-un fel traiul bun şi nepăsarea, starea de creştini căldicei sau chiar reci.

Pentru cineva care nu cunoaşte Scripturile şi este uşor de impresionat şi manipulat emoţional un astfel de argument ar putea părea nu doar logic dar şi de neclintit. Numai că, la o privire mai atentă, argumentul se prăbuşeşte ca şi un castel de nisip, dacă luăm aminte la istoria Bisericii creştine.

Oare copii cui au fost Pavel sau Timotei sau colaboratorul lui Pavel, Trofim, oameni care au avut de suferit în trupurile lor şi pe care Dumnezeu nu i-a vindecat, chiar dacă apostolul Pavel s-a rugat pentru vindecarea lor?

Sau şi mai mult: copii cui au fost toţi martirii (numai Dumnezeu le cunoaşte numărul) care de-a lungul vremurilor, începând chiar cu primii apostoli, pentru credinţa lor în Domnul Isus Hristos au suferit persecuţia, batjocura, umilinţele, tortura, închisoarea, moartea? Nu erau aceştia copiii lui Dumnezeu?

Iar autorul Epistolei către Evrei despre cine scria în Evrei 11?
36  “Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;
37  au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi,
38  ei, de care lumea nu era vrednică-au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
39  Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit;
40  pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.”

Oare aceştia nu erau copii lui Dumnezeu? Eu spun că aceştia erau cei mai buni copii ai lui Dumnezeu! Cei ce nu s-au temut nici măcar pentru viaţa lor.

Sunt mulţi creştini cu numele care se ruşinează să mărturisească că cred în Isus Hristos şi nu doar în vremuri de persecuţie se ascund. Sau mărturisesc cu gura dar lumea nu îi urăşte pentru-că ei trăiesc la fel ca lumea. Aceştia o duc bine şi nu au de suferit. Dar nici copii lui Dumnezeu nu sunt. Au doar speranţe false. Nădejdi care înşeală.

În ce îşi pun speranţa adevăraţii credincioşi, cu fiecare an care trece tot mai mult?
În puterea de transformare a harului lui Dumnezeu pentru a putea fi aşa cum Domnul Isus ne-a cerut:
Matei 5:48  “Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”

Şi când vorbim despre desăvârşire nu înţelegem neapărat sănătate în trup şi prosperitate materială. Dumnezeu le poate da şi pe acestea şi unora chiar le dă. Iar datoria noastră ca şi creştini este să ne rugăm şi pentru cei bolnavi, şi nu de puţine ori Dumnezeu dă vindecare, şi să-i ajutăm şi pe cei nevoiaşi dintre fraţi. Dar desăvârşirea pe care ne-o cere Dumnezeu este în cele duhovniceşti, în biruinţa asupra firii pământeşti. Apostolul Pavel în Epistola către Romani, capitolul 8, scria:
12  “Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei.
13  Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.
14  Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.”

Dumnezeu ne dă Duhul Său pentru ca prin El să putem birui firea pământească şi în felul acesta să fim fii al lui Dumnezeu. Sănătoşi în credinţă, fără slăbiciuni de nici un fel, gata să-l biruim oricând pe Satan şi bogaţi în cele duhovniceşti, plini de toată plinătatea lui Dumnezeu, strălucind de podoabele sfinţeniei, smereniei şi curăţeniei. Aşa ne vrea Dumnezeu.

La ce folos pentru Împărăţia lui Dumnezeu un credincios sănătos fizic dar bolnav spiritual, care se foloseşte doar de Dumnezeu pentru a-şi atinge scopurile lui pământeşti, aşa cum sunt majoritatea covârşitoare a creştinilor din orice confesiune?

Sau la ce folos pentru această Împărăţie sfântă un credincios bogat în lucruri materiale sau cu mulţi bani dar sărac în ce priveşte darurile Duhului sau sfinţenia?

Cred că Dumnezeu aşteaptă fiecare prilej ca noi să ne trezim şi să ne recalculăm traiectoria spirituală. Poate un an întreg am bâjbâit sau poate chiar o viaţă întreagă, chiar dacă ne-am numit creştini. Ne-am pus speranţe care înşeală şi nu sunt de nici un folos pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi nici a noastră. I-am cerut lui Dumnezeu balonaşe şi acadele în loc să-i cerem lucruri preţioase. Am crezut că acestea ne vor face fericiţi pentru-că după ele aleargă toţi oamenii, inclusiv cei din biserica în care mergem. Poate chiar le-am primit şi am acumulat bogăţii pe pământ dar şi sărăcie spirituală.

Este un moment bun un sfârşit şi un început de an. O privire în urmă pentru a constata cât am crescut spiritual în anul care a trecut ne va fi benefică. Nu vorbesc de acele angajamente sentimentale pe care le luăm la fiecare început de an şi în care spunem: “Domne, vreau ca în Noul An să fiu mai credincios!” Vorbesc despre aceea hotărâre, măcar despre acea hotărâre pe care o luăm în fiecare zi atunci când plecăm la locurile de muncă pentru a câştiga bani, măcar atât să ne dorim să creştem spiritual. Domnul Isus spunea că dacă vrea cineva să meargă după El nu este suficient ca la început de an să spună acest lucru ci “să-şi ia crucea în fiecare zi, să se lepede de sine şi să Îl urmeze”.

Trebuie să fim nemulţumiţi continuu de cât de departe am ajuns pe calea pocăinţei, a desăvârşirii după chipul lui Dumnezeu, dar şi să avem speranţă că putem ajunge acolo unde ni se cere, prin puterea Duhului Sfânt.

Dacă cineva, la un nou început de an, nu-şi pune speranţa în Dumnezeu pentru a putea ajunge la standardul cerut de El şi nu se luptă pentru aceasta cu toată fiinţa lui ci îşi pune încrederea în tot felul de alte lucruri, chiar care ţin de domeniul religios şi se mulţumeşte cu acestea, cred că a avut speranţe înşelătoare şi a ratat cea mai mare oportunitate a anului.

Este important să avem speranţe, dar şi mai important este să avem speranţe care să nu ne înşele. Să avem înţelepciunea de a alege întotdeauna ce este mai bine pentru noi. Ori mai bine este ceea ce spune Dumnezeu că este bine. Şi El spune să ne punem încrederea, speranţa, în puterea Lui de a ne transforma în Noul An tot mai mult după chipul şi asemănarea Sa.

Aceasta nu este un lucru de apucat. Să semănăm cu Dumnezeu în caracter, în sfinţenie nu poate spera decât un creştin. Doar Dumnezeul creştinilor oferă această oportunitate. Oportunitate care este pentru ceilalţi o nebunie. Nu am putea îndrăzni la aşa ceva dacă El nu ne-ar chema la aceasta. Nu este iniţiativa noastră, a oamenilor, ci a Lui! A da cu piciorul la o aşa ofertă şi a umbla după alte lucruri este tot nebunie.

Şi dacă este nebunie pentru un om care îşi spune creştin să îşi pună încrederea în Hristos doar pentru sănătate şi bogăţii lumeşti şi mai mare este înşelarea pentru un altul care crede în Hristos doar pentru a nu ajunge în iad, dar nu pentru a-şi dori apoi cu toată fiinţa lui să poarte chipul Celui ce l-a salvat de la iad.

Speranţa noastră trebuie să fie că în anul în care intrăm, prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt, vom semăna tot mai mult cu Cel ce ne-a salvat de la moarte. Că vom purta chipul Lui şi ne vom deosebi de chipul lumii. Că vom căuta, nu doar vom vorbi despre aceasta, mai întâi de toate, Împărăţia lui Dumnezeu şi NEPRIHĂNIREA Lui.

La un lucru mare nu poţi ajunge dacă nu ai un standard înalt. Şi să crezi din toată inima că se poate.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-