Robert Murray M’Cheyne a trăit între anii 1813-1843 şi a fost un slujitor în Biserica Scoţiei. Nu a trăit decât 30 de ani dar ultimii ani din viaţă, din 1835 până în 1843, au fost ani prolifici pe câmpul de slujire, Robert Murray M’Cheyne câştigându-şi un loc de frunte pe lista celor mai importanţi şi binecuvântaţi slujitori ai lui Dumnezeu. A colaborat îndeaproape cu un alt mare slujitor, Andrew Bonar, care i-a fost şi un foarte bun prieten.
Starea de sănătate a lui Robert Murray M’Cheyne a fost un precară şi, în anul 1839, a întreprins o clătorie în Palestina. Scopul călătoriei a fost dublu: de a duce vestea Evangheliei evreilor care se aflau atunci în Palestina dar şi în vederea restabilirii sănătăţii lui. În tot timpul călătoriei a ţinut o legătură strânsă, prin scrisori, cu congregaţia pe care o păstorea în Scoţia şi faţă de care avea o dragoste deosebită. Scrisorile din acea perioadă s-au păstrat şi pot fi găsite şi in limba română, publicate la editura Perla Suferinţei. Într-o scrisoare datată 16 Octombrie 1839, scrisoare scrisă în timp ce se întorcea spre Scoţia, din Palestina, Robert Murray M’Cheyne scrie congregaţiei pe care o păstorea şi le istoriseşte experienţele pe care le-a avut. În drumul lui, la întoarcerea spre casă, a trecut atunci şi prin Moldova şi Valahia (Ţara Românească). O să redau doar un pasaj din această scrisoare, pasaj care mie mi se pare foarte interesant, evident pentru că are legătură cu poporul român.
„Următoarele ţări pe care le-am vizitat au fost Valahia şi Moldova. Am ajuns acolo de la Constantinopol, trecând peste valurile tulburate ale Mării Negre şi peste marele fluviu Dunărea. Acestea sunt două ţări neobişnuite, rareori vizitate de călători; sunt guvernate de doi prinţi iar religia de stat este cea a Bisericii greceşti. Mi-aş fi dorit să vă pot arăta toate superstiţiile şi nelegiuirile pe care le-am văzut practicate în mijlocul lor, ca să puteţi da mai multă atenţie Evangheliei pure care curge fără plată precum aerul şi apa în ţara noastră iubită. Într-o zi, în Bucureşti, capitala Valahiei, am fost martor la o sărbătoare de ziua de naştere a prinţului. În cea mai elegantă biserică s-a adunat o mulţime imensă şi nobilimea. Programul a constat din cântece monotone şi rugăciuni rostite de un număr de preoţi îmbrăcaţi splendid. Când totul a luat sfârşit, am urmărit din spate o superstiţie ciudată. Lângă altar se afla un coşciug deschis, foarte împodobit; înăuntrul acestuia am văzut un trup mort îmbrăcat în haine de aur; numai o mână moartă, slăbită, era scoasă afară. Se spune că acesta este trupul Sfântului Dimitri, care a fost găsit de curând într-un râu, când apele s-au despărţit în două, în chip miraculos. Aceasta este povestea care ni se spune. Stăteam acolo, în timp ce închinătorii se apropiau de coşciug în număr mare, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci. Prima dată îşi făceau cruce şi îngenuncheau, sărutând podeaua de trei ori. Apoi se apropiau cu reverenţă şi sărutau mâna slăbită a trupului mort şi o cruce care era aşezată lângă acesta. Apoi lăsau o monedă mică în farfurioara de la picioarele omului mort şi, după ce primeau binecuvântarea de la preot şi se proşterneau încă de trei ori la pământ, se retăgeau. Acesta este un model al închinării lor dezgustătoare la morţi. Oare vă spun aceste lucruri ca voi să fiţi mândri de lumina voastră mai mare? Ah, nu! Vă scriu aceste lucruri pentru ca aceia dintre voi care trăiesc vieţi mai bune decât ei să fie încredinţaţi de pericolul care îi paşte.”
Mi-am adus aminte cuvintele scrise de Robert Murray M’Cheyne în anul 1839, în zilele acestea, când furtuna şi grindina s-au abătut peste zonele din jurul Zalăului. Am auzit de o localitate din apropiere unde grindina a distrus complet culturile agricole.
În urmă cu două luni de zile mama a trecut la cele veşnice. Evenimentul trist a avut loc în Zalău dar slujba de înmormântare s-a ţinut loc în satul în care mama s-a născut şi a trăit toată viaţa ei, la 25 de kilometri de Zalău. Trupul neînsufleţit a fost dus în sat doar cu câteva ore înainte de slujba de înmormântare. Cu circa o oră înainte de slujbă a venit o rudenie, care nu ştia că trupul neînsufleţit al mamei era deja în casă, şi mi-a spus să nu cumva să aducem sicriul în sat fără ca la biserica ortodoxă să se tragă clopotele. Mi-a spus că oamenii din sat sunt îngrijoraţi că dacă nu se vor trage clopotele atunci va veni grindina peste sat. I-am răspuns că eu nu cred în aşa ceva, ştia şi acea persoană că nu cred, şi că, oricum, nu se mai poate face nimic, trupul neînsufleţit al mamei fiind deja în casă.
Nu ştiu dacă va bate grindina în sat în acest an, până acum nu am auzit să se fi întâmplat, dar chiar dacă va bate eu ştiu că nu va bate din cauză că nu s-au tras clopotele la biserica ortodoxă cu acea ocazie.
În sat oamenii trăiesc în bună înţelegere, ortodocşi şi neoprotestanţi, o singură dată, la o înmormântare am auzit de cineva care a făcut tulburare pentru că nu s-a respectat tradiţia ortodoxă într-o familie unde unii trecuseră la neoprotestanţi, la pocăiţi cum se spune. Motivul tulburării îl pun mai degrabă pe un pahar de vin în plus decât pe ura dintre oameni. Oamenii au trăit în pace, o pace care i-a făcut chiar pe unii pocăiţi să mai facă câte un compromis, atunci când a fost vorba de tradiţii şi obiceiuri. Că s-a făcut compromis din dorinţa de pace sau dintr-o imaturitate spirituală, nu ştiu.
În urmă cu circa 20 de ani, în timpul unei sărbători religioase, am mers acasă la ţară şi am găsit în poarta casei o creangă de tei. Am bănuit eu ceva, am intrat panicat în casă şi am întrebat-o pe mama ce era cu acea creangă de tei în poartă? Mama, cumva se simţea vinovată, a căutat să mă liniştească spunându-mi că nu e nimic serios, dar că în sat aşa se obişnuieşte cu ocazia acestei sărbători şi oamenii spun că dacă pui o creangă de tei în poartă noaptea strigoii nu vor intra în acea casă. Trebuie să recunosc că am certat-o pe mama şi am întrebat-o cum de a putut face aşa ceva? Din acea zi nu s-a mai întâmplat la casa noastră dar în sat practica a continuat şi continuă şi azi.
Dacă vorbim despre tradiţii şi obiceiuri şi practici de natură spirituală care nu au nimic de-a face cu învăţăturile Sfintelor Scripturi, şi împotriva cărora Scripturile mărturisesc cu hotărâre, nu ştiu dacă cineva este înaintea poporului român. Robert Murray M’Cheyne încă nu a văzut totul, în vizita lui din 1839. Problema noastră, a celor ce trăim în această ţară este că ne-am obişnuit cu toate aceste practici păgâne şi nu doar că le acceptăm, dar ne simţim inconfortabil în lipsa lor.
Gândiţi-vă numai la absurditatea trasului cloptelor când moare un om, pus în legătură cu grindina. Nu este nici o legătură şi Biblia nu pomeneşte nimic în această privinţă. Cum a venit această practică care, de fapt, este idolatrie? Mă gândesc că ţăranul român, atât de dependent de condiţiile atmosferice în a-şi câştiga cele necesare traiului zilnic a realizat ce catastrofă poate fi pentru el o furtună cu grindină. În vremurile trecute putea chiar să-i pună în pericol viaţa, prin înfometare. Şi atunci s-a gândit că ar putea fi un remediu împotriva grindinei. Fără nici o logică, fără să fi găsit în Scripturi o poruncă sau sfat în acest sens, metoda trasului clopotelor a fost adoptată şi se practică şi azi. Şi pe lângă aceasta mai sunt sute de astfel de practici. Iar închinarea la morţi a devenit un adevărat fenomen, deşi Biblia o interzice cu deşăvârşire. Nu este greu să constaţi că poporul român deşi are pretenţia că este creştin, de fapt este un popor scufundat cu totul în idolatrie.
Sunt multe pasaje în Biblie, foarte multe, în care Dumnezeu spune de ce va aduce nenorocire peste popor: grindină, lăcuste, foamete, suferinţă, etc. Dar nicăieri nu spune că acestea vor veni pentru că la moartea unui om nu se vor trage clopotele la biserică. Iată doar unul dintre aceste pasaje, în capitolul 11 al cărţii profetului Ieremia:
9 „Domnul mi-a zis: „Este o uneltire între bărbaţii lui Iuda şi între locuitorii Ierusalimului.
10 S-au întors la nelegiuirile celor dintâi părinţi ai lor, care n-au vrut să asculte cuvintele Mele, şi s-au dus şi ei după alţi dumnezei ca să le slujească. Casa lui Israel şi casa lui Iuda au călcat legământul Meu, pe care-l făcusem cu părinţii lor.” 11 „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi aduce peste ei nişte nenorociri din care nu vor putea să scape. Vor striga la Mine, dar nu-i voi asculta! 12 Cetăţile lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului se vor duce să cheme pe dumnezeii cărora le aduc tămâie, dar nu-i vor scăpa la vremea nenorocirii lor. 13 Căci câte cetăţi ai, atâţia dumnezei ai, Iuda! Şi câte uliţi are Ierusalimul, atâtea altare aţi ridicat idolilor, altare ca să aduceţi tămâie lui Baal!…” 14 „Tu însă, nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri nici rugăciuni pentru ei; căci nu-i voi asculta nicidecum, când Mă vor chema din pricina nenorocirii lor.
15 Ce ar putea să facă prea iubitul Meu popor în Casa Mea? Să facă o mulţime de nelegiuiri în ea? Vor îndepărta juruinţele şi carnea sfântă, răutatea dinaintea ta? Atunci ai putea să te bucuri!
16 „Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute” este numele pe care ţi-l dăduse Domnul, dar cu vuietul unei mari troznituri, îl arde cu foc, şi ramurile lui sunt sfărâmate. 17 Căci Domnul oştirilor, care te-a sădit, cheamă nenorocirea peste tine, din pricina răutăţii casei lui Israel şi a casei lui Iuda pe care au făcut-o ca să Mă mânie, aducând tămâie lui Baal.”
Aşa cum am spus sunt nenumărate pasaje din Scripturi care vorbesc în felul acesta şi care mărturisesc că Dumnezeu aduce neorocirea peste popor, din pricina păcatului şi a idolatriei, păcat şi idolatrie de care România mustesc. Pornografia este mai vizionată ca oriunde în lume de „creştinii” români. Violurile, hoţia, beţia, minciuna, corupţia, avorturile, hulele, cuvintele porcoase şi sudalmele, ura, ghicitoria, descântecele şi vrăjiotoria şi multe alte păcate au devenit hrana noastră zilnică fără de care nu putem trăi şi peste toată această plămădeală spurcată în ochii lui Dumnezeu se toarnă din plin idolatrie prin închinarea la altceva decât la Dumnezeu.
Nu este de mirare că vine grindina, că vin ploile şi viiturile, că ne zbatem în sărăcie şi nevoi. Pentru că suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu prin viaţa pe care o trăim.
În urmă cu două zile, de sărbătoarea Cincizecimii, am fost chemat să le vestesc oamenilor dintr-un sat Evanghelia. Cineva a organizat o întâlnire de felul aceasta la căminul cultural din sat. Au venit câţiva dar cei mai mulţi au avut altceva de făcut, mai important. Şi, pe când mă întorceam spre casă, după întâlnire, am văzut ce alte lucruri mai importante au avut creştinii de făcut într-o zi de sărbătoare: cârciuma pe lângă care am trecut era plină ochi. Berea, vinul şi cuvintele porcoase sunt desfătarea românilor creştini într-o zi de sărbătoare. Şi suntem destul de nebuni şi inconştienţi să credem că putem abate mânia lui Dumnezeu de la noi printr-o cruce făcută când trecem, mahmuri, pe lângă biserică sau prin trasul clopotelor atunci când moare un om în sat.
Ca să-şi rezolve problemele de fiecare zi „creştinii” români sunt în stare de orice, dar nu de pocăinţă şi renunţare la păcat, singurele remedii la necazurile de aici şi apoi pentru cele veşnice. Sunt în stare să plătească mulţi bani la cei ce pretind că îi vor ajuta, să facă tot felul de pomeni, să aprindă mii de lumânări, să meargă pe coate şi pe genunchi, să facă lungi şi costisitoare pelerinaje, să se închine la morţi şi multe alte lucruri de felul acesta, dar nu vor cu nici un preţ să renunţe la păcat. Păcatul este idolul pe care îl iubesc atât de mult, nu li se pare a fi rău, îşi găsesc justificări pentru el şi vor să trăiască bine în concubinaj cu acesta. Dar păcatul aduce mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu. Tot prin profetul Ieremia Dumnezeu vorbeşte şi ne dă soluţia pentru a fi binecuvântaţi. În capitolul 7: 3 „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. 4 Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!” 5 „Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, 6 dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră,
7 numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie. 8 Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic.”
Poporul român se hrăneşte cu promisiuni şi cu nădejdi înşelătoare, promisuni făcute chiar de mai mari care conduc poporul din punct de vedere religios, promisiuni care nu sunt de nici un folos, ba care sunt chiar o sursă de mare nenorocire. Mă gândesc cât de absurde şi de fără sens, fără logică, sunt toate superstiţiile pe care românii le au şi care le controlează viaţa. Să crezi că îţi va merge bine dacă îţi iese în cale cineva cu o găleată plină sau că nu-ţi va merge bine dacă îţi iese în cale unul cu o găleată goală; să crezi că o pisică neagră care îţi trece prin faţă îţi aduce nenorocire sau că un scuipat în sân rezolvă problema; să crezi că o oglindă spartă aduce ghinion sau că dacă vezi o stea căzătoare vei avea noroc; că dacă intri în Anul Nou fără nici un ban în buzunar sau dacă auzi cucul pentru prima dată în an fără bani în buzunar vei avea un an greu şi cu lipsuri finaciare, etc. Superstiţia nu are nimic de-a face cu creştinismul şi este idolatrie curată. Pentru că creştinul crede şi ştie că Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor şi că el, creştinul, este protejat şi ocrotit de Dumnezeu, care lucrează toate lucrurile spre binele celor ce se încred în EL. A căuta să rezolvi o problemă prin astfel de practici şi superstiţii este ofensă adusă lui Dumnezeu. Nenorocirea vine peste un om, peste o comunitate, din pricina păcatului. A încerca să rezolvi lucrurile şi să aduci pacea şi bunăstarea fără a rezolva păcatul este ca şi cum ai semăna mere pădureţe şi te-ai aştepta ca la toamnă să culegi cartofi. Înţelepciunea populară ştie că aşa ceva este imposibil. De ce nu ştie şi din punct de vedere duhovnicesc cum trebuie rezolvate lucrurile? Din pricina idolatriei care ţine această ţară în întuneric şi în suferinţă.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment