Autor: A.W.Tozer
Prima privire a Bisericii este îndreptată către Hristos, care este Capul ei, Domnul ei şi Totul ei.
După aceea, trebuie să privească înspre sine şi înspre lume, cu un echilibru corespunzător între cele două.
Prin privire înspre sine nu vreau să spun că trebuie să fie egocentrică. Vreau să spun că Biserica trebuie să se examineze în mod constant ca să vadă dacă este în credinţă; trebuie să se angreneze într-o critică de sine severă cu o promptitudine veselă de a se schimba; trebuie să trăiască într-o stare de pocăinţă perpetuă, căutându-L pe Dumnezeu cu toată inima ei; trebuie să-şi verifice permanent viaţa şi conduita conform Sfintelor Scripturi şi să-şi aducă viaţa în linie cu voia lui Dumnezeu.
Prin privirea înspre lume, mă refer la faptul că Biserica trebuie să ştie de ce se află aici pe pământ; ea trebuie să-şi recunoască îndatorarea pe care o are faţă de întreaga omenire (Romani 1:14-15), trebuie să ia în serios cuvintele Domnului ei: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”, şi „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, În Samaria şi până la marginile pământului”.
Sarcina Bisericii are două laturi: de a răspândi creştinismul prin toată lumea, şi de a se asigura că creştinismul pe care îl răspândeşte este pur nou-testamentar.
Teoretic, sămânţa, Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să producă acelaşi fel de rod indiferent de condiţia spirituală a celor care o împrăştie; dar nu se întâmplă să fie aşa. Mesajul identic predicat păgânilor de către oameni cu grade diferite de evlavie va produce feluri diferite de convertiţi şi va rezulta într-o calitate a creştinismului care variază potrivit purităţii şi puterii celor care îl propovăduiesc.
Creştinismul se va reproduce întotdeauna după propriul soi. O biserică lumească, nespirituală, care traversează oceanul pentru a-şi duce mărturia la popoare de alte limbi şi alte culturi va produce cu siguranţă şi pe alte ţărmuri un creştinism foarte asemănător cu al său.
Nu numai Cuvântul simplu, ci şi caracterul martorului determină calitatea convertitului. Biserica nu poate face nimic mai mult decât să se transplanteze. Ceea ce este într-o ţară, exact acelaşi lucru va fi şi în altă ţară. Un măr pădureţ nu devine un măr golden prin faptul că este transportat dintr-o ţară într-alta. Dumnezeu Şi-a scris legea Sa adânc în orice viaţă; orice lucru trebuie să producă lucruri de soiul său.
Noţiunea populară potrivit căreia prima obligaţie a bisericii este de a răspândi Evanghelia până la marginile pământului este falsă. Prima ei obligaţie este de a fi vrednică din punct de vedere spiritual să o răspândească. Domnul nostru a spus: „Duceţi-vă” dar a spus şi „Rămâneţi”, iar rămânerea, aşteptarea trebuia să fie înaintea „ducerii”. Dacă ucenicii s-ar fi dus ca misionari înainte de Ziua Cincizecimii, ar fi fost un dezastru spiritual imens, fiindcă nu ar fi putut face nimic mai mult decât nişte convertiţi după asemănarea lor, şi asta ar fi schimbat în rău întreaga istorie a lumii vestice şi ar fi avut consecinţe în toate veacurile următoare.
A răspândi un soi de creştinism degenerat şi sterp în ţările păgâne nu înseamnă a împlini porunca lui Hristos sau a ne împlini obligaţia faţă de păgâni. Cuvintele acestea cumplite a lui Isus îmi bântuie sufletul: „ Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.” (Matei 23:15)
A câştiga oameni dintre naţiunile păgâne la iudaism era un lucru bun şi potrivit. Mii de convertiţi fericiţi au fost câştigaţi la religia lui Moise în timpul anilor de ascendenţă spirituală a Israelului; dar pe vremea lui Hristos iudaismul se scufundase atât de mult încât efortul lui misionar aducea de fapt mai mult rău decât bine.
Ar părea logic ca o biserică subnormală, fără putere, să nu se implice în activitatea misionară, dar din nou, faptele contrazic teoria. Grupuri creştine care demult şi-au pierdut orice urmă de foc moral continuă totuşi să crească acasă şi să se reproducă pe alte tărâmuri. Într-adevăr, abia dacă există o sectă marginală sau un cult eretic în aceste zile care să nu se bucure de un succes uimitor printre popoarele înapoiate ale lumii.
În ultimii ani aripa evanghelică a bisericii a ajuns să privească înspre lume într-un grad remarcabil. În ultimii douăzeci de ani activitatea misionară evanghelică pe tărâmurile străine a sporit extraordinar de mult. Însă în tot lucrul acesta există un punct slab periculos. Acest punct slab este presupunerea naivă că nu trebuie decât să ajungem la ultimul trib cu soiul nostru de creştinism şi lumea va fi evanghelizată. Aceasta este o presupunere pe care nu trebuie să îndrăznim să o facem.
Creştinismul evanghelic, cel puţin în Statele Unite, este acum în mod tragic sub standardul nou-testamentar (nn:Important de menţionat faptul că Tozer a murit în anul 1963, deci a scris aceste rânduri cu zeci de ani în urmă). Caracterul lumesc este o parte acceptată a felului nostru de viaţă. Dispoziţia noastră religioasă este socială în loc să fie spirituală. Am pierdut arta închinării. Nu mai producem sfinţi. Modelele noastre sunt oamenii de afaceri de succes, atleţii renumiţi şi personalităţile teatrale. Ne desfăşurăm activităţile religioase după metodele persoanelor moderne care fac reclame. Căminele noastre s-au transformat în teatre. Literatura noastră este superficială, iar imnologia noastră e aproape de sacrilegiu. Şi abia dacă-i pasă cuiva. Trebuie să avem un fel mai bun de creştinism în curând sau, dacă nu, într-o jumătate de secol s-ar putea să nu mai avem creştinism adevărat. Numere crescute de pseudo-creştini nu este dea ajuns. Trebuie să avem o reformă!
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
