Viaţa omului, credincios sau nu, este constituită din repere, din momente importante ale vieţii, după importanţa pe care o dă fiecare, după felul în care înţelege lucrurile şi le preţuieşte. Acel moment, acea realizare, acel eveniment, acea promisiune, acea împlinire, acea bucurie sau chiar tristeţe devin puncte de reper şi borne kilometrice ale drumului vieţii. Trecând prin viaţă punem astfel de pietre de aducere aminte, după limbajul folosit de Scipturi, şi ne întoarcem la ele mereu în gândurile noastre, uneori cu nostalgie şi bucurie, alteori cu durere şi tristeţe – viaţa fiind constituită din ambele oricât de mult ne-am lupta şi dori să fie doar din bucurie.
Anul Nou este un moment în care omul priveşte spre trecut cu toate câte au fost, uneori cu durere, dar şi spre viitor, mai întotdeauuna cu speranţă. Vedem Noul An ca şi un marcaj care se repetă în viaţa noastră, pentru unii de mai multe ori iar pentru alţii chiar de foarte puţine şi, mai de fiecare dată şi la fiecare în parte, apare o dorinţă de mai bine. Ne segmentăm viaţa la sărbători, la Anul Nou, la aniversarea zilei de naştere, prin evenimentele fericite sau nu la care luăm parte în umblarea noastră scurtă pe acest pământ iar la final (câte un final care se tot repetă, al momentului la care facem socoteala) tragem concluzia şi marcăm rezultatul: fericiţi sau nu.
Omul în nebunia lui îşi face uneori această socoteală (şi chiar destul de des) luându-şi ca repere lucruri de care ar trebui să-i fie ruşine. Borne de aducere aminte sunt păcatele pe care a reuşit să le facă: cât a curvit şi cu cine, cât a băut şi cât de jos a coborât pe scara degradării umane, cum a reuşit să înşele şi să calce peste alţii şi alte lucruri cu care omul nu doar că nu ar trebui să se laude dar de care chiar ar trebui să-i fie ruşine şi pe care ar trebui să caute să le lepede odată pentru totdeauna. Şi această socoteală fragmentează viaţa în multe bucăţi şi este uimitor cum de omul poate să considere bune şi de apreciat lucrurile care îi fac cel mai mult rău, atât pe acest pământ cât şi în veşnicie.
Socoteală îşi face orice om, chiar şi cel credincios, mai ales el. Bornele vieţii lui sunt biruinţele sau înfrângerile spirituale. El nu mai apreciază aşa ca ceilalţi. Bucuria vieţii lui nu sunt anii puţini şi tinereţea dar nici tristeţea anii mulţi şi perii albi. De asemenea satisfacţia lui nu depinde de înmulţirea averii şi nici nu îşi pierde bucuria atunci când averea scade sau se duce. Nu aprecierea oamenilor îl duce pe culmi de extaz dar nici nu i se zdruncină pacea şi bucuria atunci când oamenii îl ocărăsc. Nu succesul în lume al copiilor lui îl face să scoată pieptul în faţă cu mândrie dar nu este pentru el bucurie mai mare decât să-şi ştie copiii slujitori smeriţi şi devotaţi ai cerului şi cauzei lui Hristos. Punctele lui de reper sunt cu totul altele decât ale celor mulţi.
Spuneam că bornele vieţii lui sunt biruinţele sau înfrângerile spirituale. Bucuria şi tristeţea lui aici se află. Şi bine este să fie aşa. Biblia ne îndeamnă să ne analizăm viaţa ca să vedem unde ne aflăm pe această cale sfântă a pocăinţei. Dar şi aici se află un pericol de care poate că nu suntem conştienţi. Este pericolul analizării vieţii altfel de cum vrea Dumnezeu, al introspecţiei care mai mult rău ne face decât bine. Satana caută să-l ţină pe om în extreme: fie să nu se cerceteze înaintea lui Dumnezeu şi să trăiască cu nepăsare, fie să-l facă pe om să fie atât de preocupat de viaţa lui spirituală şi atât de critic cu el încât să nu se mai poată bucura de harul lui Dumnezeu, fiind mereu nemulţumit de viaţa de credinţă pe care o trăieşte – lucru care uneori îl poate duce la disperare şi deznădejde.
Mai este un pericol aici, pentru omul credincios. El se va bucura sau nu de viaţă în raport cu realizările sau nerealizările lui. Viaţa lui va fi frumoasă dacă va reuşi să facă ceea ce el consideră a fi în voia lui Dumnezeu sau va fi nefericit atunci când va vedea că nu poate împlini ceea ce el consideră a fi plăcut lui Dumnezeu. În felul acesta, fără să-şi dea seama, fericirea lui va depinde tot de el şi de ceea ce el face. Sigur că un creştin trebuie să caute să facă voia lui Dumnezeu şi bucuria lui să fie legată într-un fel de împlinirea acestei voi sfinte. Dar trebuie să fim atenţi la capcanele vrăjmaşului.
Care sunt bornele vieţii noastre, a celor ce mărturism credinţa creştină în Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos? Acum nu mai sunt cele ale păcatului pentru că ele, prin harul Domnului, s-au dus. Nu mai sunt nici măcar realizările noastre lumeşti, trecătoare, care nu sunt rele în ele însele: lucrurile materiale, aprecierea oamenilor sau succesul profesional. Ştim că Domnul poartă de grijă în orice privinţă şi noi trebuie să fim recunoscători. Dar nu mai trebuie să fie nici căderile noastre sau biruinţele noastre spirituale. Şi durerea căderilor dar şi bucuria realizărilor trebuie măsurate cu măsura cerului nu a noastră. Pentru că o măsură prea mare a durerii ne poate frânge şi duce la necredinţă, cel puţin la o viaţă fără bucurie, iar o măsură prea mare a bucuriei succesului ne poate duce la mândrie. Ori, şi într-un caz şi în altul tot, cădere se numeşte.
Cred că pentru a evita aceste două mari pericole avem neoie să ne simplificăm viaţa, aşa cum făcea şi apostolul Pavel. El spunea că face un singur lucru iar Domnul Isus îi spunea Martei supărată pe Maria, sora ei, că nu o ajută la lucru în casă că „un singur lucru trebuieşte”. Nu ar trebui să ne fragmentăm viaţa şi să privim mai mult decât trebuie la realizări sau succese sau la neputinţe. Viaţa noastră, simplificată, ar trebui să fie împărţită în două, aşa cum se numără anii: înainte şi după Hristos. Borna vieţii noastre să fie una singură: Hristos. Ce am fost înainte de El şi ce suntem acum, după ce El a venit în viaţa noastră. Ce am fost şi cum am fost fără El şi cum s-a schimbat viaţa noastră după ce El a venit. De la Hristos a început o nouă eră care are corespondent în veşnicie pentru că toate lucrurile vechi s-au dus. Realizările noastre sunt în El şi speranţele noastre sunt tot acolo iar bucuriile depind de El în totalitate. Noi ar trebui să facem referinţă la noi fără de Hristos şi la noi cu şi în Hristos. Nu cred că ar trebui să ne gândim la un an în care să fim mai buni, mai plini de realizări, mai spirituali ci la a rămâne până la finalul vieţii noastre în Hristos. Cum o putem face? Prin credinţă şi ascultare.
Ştiu că sunt în pericolul de a fi înţeles greşit. Oare noi nu ar trebui să facem nimic? Faptele noastre nu sunt importante? Ba da, noi trebuie să ne dăm toate silinţele şi să căutăm să fim plini de fapte bune dar acestea nu vor putea fi făcute cu folos prin puterea noastră ci numai dacă Hristos locuieşte în noi, prin credinţă. De fapt El le face pentru că noi suntem în El şi El în noi. Şi dacă nu le facem? Este pentru că El s-a îndepărtat iar noi nu la fapte trebuie să alergăm ci la restabilirea relaţiei cu El, lucru care se realizează prin pocăinţă şi credinţă. Pocăinţă mărturisindu-ne căderea şi credinţă ridicându-ne imediat din căderea noastră în bucuria iertării pe care Dumnezeu o dă omului sincer. Apoi urmează ascultarea de El ca să nu fim din nou depărtaţi de El, sursa păcii şi a desfătării omului credincios. Între deznădejdea căderii şi a îndepărtării de El şi bucuria reprimirii în părtăşia sfântă nu trebuie să treacă zile sau ani. Timpul reprimirii şi restabilirii legăturii cu El poate fi scurt şi trebuie să fie scurt, ca să nu umblăm deznădăjduiţi pe căile durerii. Nu Anul Nou trebuie să ne fie în atenţie şi nu acest an o nouă bornă, poate tot la fel de ştearsă, ci Hristos care odată a intrat în viaţa noastră şi care ne-a împărţit între trecut şi veşnicie, între vechi şi nou, între moarte şi viaţă.
Hristos este neprihănirea noastră şi ceea ce El face în noi şi pentru noi este sursa bucuriei şi desfătării noastre. Şi, dacă rămânem în El prin credinţă şi ascultare, aşa cum ne-a spus, atunci Era Nouă continuă cu tot mai măreţe realizări ale Lui în noi, cei ce odată am fost vase de ocară dar pe care El le-a curăţit şi le-a făcut vase de cinste. Pavel mereu spunea: nu eu ci Hristos care lucrează în mine.
Nu anii, zilele onomastice, absolvirea şcolii, promovarea la locul de muncă, căsătoria, copii cu realizările sau nerealizările lor şi nici măcar neputinţele noastre spirituale, trebuie să fie lucrurile care să ne marcheze vieţile noastre, ci Hristos.
Este borna vieţii tale Hristos? Se vede acest lucru în viaţa ta? I-ai dat Lui toate realizările tale dar şi toate neputinţele tale şi te odihneşti dulce în braţele Lui ocrotitoare? Nu de angajamente noi avem nevoie la final şi început de an şi nici de deznădejdea neputinţelor noastre ci de Hristos. Sfântul apostol Pavel avea şi el o luptă asemănătoare. La Romani 7 cu 21 scrie: „Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. 22 Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23 dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. 24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… 25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… „ Pavel a înţeles că nu deznădejdea a ceea ce vedea în carne trebuie să-l marcheze ci credinţa în ceea ce Hristos face în omul care se încrede în El.
Nu putem fi mulţumiţi dacă starea noastră spirituală nu este bună dar soluţia nu este să facem noi mai mult cât să ne întoarcem, în dulce şi sfântă abandonare prin credinţă şi renunţare la noi, la Hristos. Doar în El avem totul deplin, nu în noi. De aceea nici bucuria biruinţei nu trebuie să ne ameţească şi nici deznădejdea neputinţei nu trebuie să ne zdrobească, pentru că putem totul prin El, Cel care a împărţit viaţa noastră în două: Înainte şi După. Dacă despărţirea a fost făcută cu adevărat atunci este bine. Dacă nu a fost decât o părere şi un ritual atunci este trist. Este de fapt aceeaşi dramă a omului religios care în fiecare an vrea să fie mai bun dar constată, după o viaţă întreagă, că se află tot în acelaşi loc de unde a pornit. A dorit să fie mai bun dar nu a reuşit pentru că nu Hristos a fost borna care să-i împartă viaţa ci multe, multe lucruri care au părut a fi bune dar la final poate că nu au dus decât la moarte.
Nu vă legaţi speranţele de Noul An ci de Hristos.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment