Autor: A.W.Tozer
Gânduri la vederea unui om care conduce mândru un automobil dichisit:
Mergea ţanţoş cu braţele întinse afectiv peste volan, cu nasul uşor pe sus şi pe faţa lui era o expresie de satisfacţie pură. Dobândise împlinirea. Demonstra înaintea întregii lumi motivul pentru care trăia. Iată aici nimic mai puţin decât Scopul Suprem al omului.
S-ar putea ca unii să nu se poată abţine să zâmbească; totuşi, priveliştea nu era amuzantă, fiindcă omul acesta era reprezentativ pentru milioane de oameni care, asemenea lui, au adoptat o filosofie de viaţă profund eronată şi grav vătămătoare. Dacă ar fi existat un singur om de felul acesta, aş fi putut rata cu uşurinţă semnele, însă (imaginea aceasta) demostrează rezultatele efortului constant, făcut zi de zi, timp de 24 de ore, de către făcătorii de imagine prin orice mijloc disponibil de comunicare în masă care să-l facă pe om să creadă ceea ce vor ei să creadă.
Nu că maşina cea mare era rea, ci atitudinea omului faţă de ea. Ceea ce era menit să fie un instrument folositor fusese pervertit într-un simbol al superiorităţii şi într-un motiv al existenţei. Tot acest lucru capătă un caracter religios. Omul este prins într-o eroare care nu poate fi lăsată la o parte. Are efecte rele asupra vieţii lui actuale şi îi va modela caracterul pentru totdeauna.
Am renunţat demult la speranţa de a face vreo schimbare considerabilă în filosofia de viaţă a lumii. Dacă m-aş fi preocupat numai de căile lumii, articolul acesta nu ar fi fost scris vreodată; dar atunci când copiii lui Dumnezeu acceptă valorile lumii, e vremea ca un creştin să vorbească! Babilonul îşi poate avea idolii lui, propriul mod de viaţă şi propriile standarde morale. Dar când Israel începe să le adopte, profetul lui Dumnezeu devine responsabil să se ridice şi să strige împotriva lor.
Omul din automobilul cel mare gândeşte greşit despre sine însuşi şi despre ceilalţi şi despre tot ce are legătură cu el şi cu ei. El greşeşte la fel de mult ca un om care coboară din autobuz în Londra şi se crede în New York. El nu trebuie învinovăţit sau mustrat pentru eroarea sa, pentru că pur şi simplu a făcut o greşeală, o greşeală grozavă, şi ar trebui tratat cu răbdare aşa cum tratăm un om pierdut, pentru că, fără îndoială, aşa şi este, cel puţin un timp.
Cineva ar trebui să-i explice că viaţa unui om nu constă în abundenţa sau în eleganţa lucrurilor pe care le posedă. El trebuie învăţat că excelenţa unui lucru stă în desăvârşirea naturii lui. Excelenţa unui cal (după cum a spus Plato undeva) stă în perfecţiunea calităţilor care îl fac cal – tărie, viteză, inteligenţă, etc. – şi acestea nu pot fi transferate altui lucru. Dacă oferim unei pitulice, de pildă, trăsăturile care formează un cal bun, avem un monstru grotesc care nu-i nici pitulice nici cal. Cât de inimaginabil este pentru o pitulice să se cocoaţe pe spinarea unui cal şi să călărească mândră având impresia greşită că şi-a atins împlinirea deplină! Nu. Calul nu poate oferi nimic naturii pitulicii care să adauge ceva la excelenţa ei de pitulice. Fie ca pitulicea să se cunoască pe sine şi să-şi găsească împlinirea cântând lângă cuibul ei şi adunând hrană pentru puişorii ei, nu încercând să împrumute o glorie care trebuie să-i fie totdeauna străină.
Tot aşa este şi cu omul. Excelenţa unui om stă în perfecţiunea naturii sale umane. Dumnezeu l-a creat cu puteri pe care nicio altă fiinţă nu le posedă şi i-a dat un trup fizic prin care să exprime aceste puteri într-un mod roditor. Un automobil are o altă excelenţă, una diferită; nu poate adăuga nimic la slava unui om.
Domnul nostru, venind la Ierusalim călare pe un animal umil, nu a pierdut nimic din maiestatea care Îi aparţinea în calitate de cel mai desăvârşit om din lume; dimpotrivă, un om mic, egoist şi speriat nu dobândeşte nicio demnitate de pe urma monstrului de oţel scump şi sclipitor pe care îl conduce. Faptul că se simte mai mare nu face decât să-i accentueze slăbiciunea; faptul că se comportă de parcă ar fi mai important nu face decât să descopere mai clar eroarea fundamentală din filosofia lui de viaţă totală. El acceptă ca fiind reală iluzia că e mai puternic, când de fapt puterea stă în afara lui. Excelenţa lui închipuită este excelenţa unui automobil, ceva ce trebuie să împartă cu bietul câine care stă lângă el cu capul scos pe fereastră.
Toată ideea de aici este că excelenţa umană constă în perfecţiunea naturii umane. Lucrurile nu pot intra în oameni ca să-i facă mai buni sau mai vrednici. „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din ceruri”. Numai Dumnezeu care a creat natura omului la început o poate recrea după chipul divin.
Situaţia pământească a unui om nu poate adăuga ceva la sau lua ceva de la ceea ce omul are în el însuşi. Martirii care au umblat în piei de capre sau care se ascundeau de chinuitorii lor în gropile sau în peşterile pământului nu aveau nimic exterior care să le sprijine încrederea în sine sau ca să le ofere un statut social. Totuşi, în marea zi a lui Hristos, excelenţa interioară va străluci ca strălucirea soarelui.
Aşa că mă uit la omul acesta cum merge mândru cu maşina şi mă întreb de ce nu înţelege că adevărata excelenţă constă în caracterul moral, nu în frumuseţea sau eleganţa unei maşinării lipsite de suflet. Şi mă întreb dacă este un necredincios sau este un diacon într-o biserică din împrejurimi. O biserică evanghelică poate. Şi sunt tulburat în gânduri pentru mine însumi, pentru ai mei, şi pentru cei de care sunt responsabil, şi pentru toţi cei pentru care a murit Hristos.
(Material este un extras din cartea „Lupta Duhului” şi a fost publicat cu acceptul editurii „Perla Suferinţei”)
