autor: Samuel L. Brengle
Dumnezeu este dragoste, iar Duhul Sfânt Se străduieşte neîncetat să facă această dragoste cunoscută în inimile noastre, să împlinească scopurile de dragoste ale lui Dumnezeu în vieţile noastre, şi să ne transforme caracterul prin dragoste. Şi astfel, suntem avertizaţi solemn cu privire la împotrivirea faţă de Duhul şi suntem îndemnaţi aproape cu lacrimi şi totdeauna cu blândeţe să „nu stingem Duhul” (1 Tesaloniceni 5:19) şi să „nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).
Există un mare păcat împotriva căruia Isus i-a avertizat pe evrei, ca fiind un păcat care nu se va ierta niciodată în lumea aceasta, nici în lumea care va veni. Acesta era blasfemia împotriva Duhului Sfânt.
Despre existenţa unui asemenea păcat Isus ne învaţă în Matei 12:31,32; Marcu 3:28-30 şi Luca 12:10. Şi este posibil ca acesta să fie păcatul la care se face referire în Evrei 6:4-6; 10:29.
Din moment ce mulţi dintre copiii scumpi ai lui Dumnezeu au căzut într-o mâhnire cumplită temându-se că au comis acest păcat, ar putea fi de folos pentru noi să studiem cu atenţie ce anume constituie acest păcat.
Isus scotea draci, iar Marcu ne spune: „cărturarii, care se coborâseră din Ierusalim ziceau: «Este stăpânit de Beelzebul; scoate dracii cu ajutorul Domnului dracilor»”. La aceasta Isus a răspuns cu o bunătate plină de milă şi cu o logică pătrunzătoare: „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi, casa aceea nu poate dăinui. Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi, este dezbinat, şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el. Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa”.
În acest răspuns liniştit vedem că Isus nu îi ocărăşte, nici nu neagă categoric afirmaţia lor mârşavă că El face minunile Sale prin puterea diavolului, ci arată cât de fals, din punct de vedere logic, trebuie să fie afirmaţia lor. Apoi, cu o autoritate serioasă şi, cred eu, cu blândeţe solemnă în voce şi în ochi, a adăugat: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este în pericolul unei condamnări ”; sau cum găsim în Versiunea Revizuită, „este vinovat de un păcat veşnic”; şi apoi Marcu adaugă: „pentru că ei ziceau: «Are un duh necurat»” (Marcu 3:22-30).
Isus a venit în lume pentru a descoperi adevărul lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de oameni şi pentru a-i mântui; iar oamenii sunt mântuiţi crezând în El. Dar cum ar fi putut oamenii din vremea Lui, care L-au văzut lucrând în atelierul tâmplarului şi trăind viaţa unui om obişnuit, viaţă de trudă smerită, cu ispite şi încercări zilnice, cum ar fi putut ei crede afirmaţia Lui uluitoare că ar fi singurul Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi Judecătorul ultim al tuturor oamenilor? Orice impostor premeditat şi mândru ar fi putut face o astfel de afirmaţie. Dar oamenii nu puteau şi nu trebuiau să creadă o astfel de afirmaţie dacă nu era susţinută de dovezi de netăgăduit. Isus a început să dea aceste dovezi nu numai prin viaţa sfântă pe care a trăit-o şi Evanghelia curată pe care a predicat-o, ci şi prin minunile pe care le-a făcut, ochii orbilor pe care i-a deschis, bolnavii pe care i-a vindecat, mulţimile înfometate pe care le-a hrănit, mările pe care le-a liniştit, morţii pe care i-a înviat şi dracii pe care i-a scos din suflete încătuşate şi hărţuite.
Cărturarii şi fariseii au fost martori ai acestor miracole şi au fost constrânşi să recunoască aceste semne şi minuni. Nicodim, unul dintre ei, I-a spus lui Isus: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Vor accepta ei acum afirmaţia Lui de a fi Fiul lui Dumnezeu, promisul şi mult-aşteptatul Mesia? Ei erau oameni prevăzători şi foarte religioşi, dar nu duhovniceşti. Evanghelia pe care o predica El era duh şi viaţă; făcea apel la conştiinţa lor şi le descoperea păcatul, şi a-L recunoaşte însemna să admită faptul că ei înşişi erau răi. Însemna supunere faţă de autoritatea Lui, predarea voinţelor lor şi o schimbare de front în întreaga lor viaţă interioară şi exterioară. Aceasta însemna o revoluţie morală şi spirituală în inima şi în viaţa fiecărui om; iar la aşa ceva ei nu vroiau să se supună. Şi astfel, pentru a evita o asemenea inconsecvenţă evidentă, ei trebuiau să discrediteze minunile Lui; şi din moment ce nu le puteau nega, au declarat că El le făcea prin puterea diavolului.
Isus făcea aceste semne şi minuni prin puterea Duhului Sfânt, pentru a le câştiga încrederea, şi pentru ca ei să creadă în mod înţelept şi să fie mântuiţi. Dar ei au refuzat să creadă şi în îndărătnicia lor duşmănoasă au îngrămădit batjocuri asupra Lui acuzându-L că este în alianţă cu diavolul; şi cum puteau fi ei mântuiţi? Acesta era păcatul împotriva Duhului Sfânt cu privire la care Isus îi avertizase. Nu era atât de mult o acţiune păcătoasă cât o răzvrătire adâncă, încăpăţânată împotriva lui Dumnezeu care i-a făcut să aleagă întunericul mai degrabă decât lumina şi astfel să aducă o blasfemie împotriva Duhului de adevăr şi lumină. Era păcat deplin, copt şi gata pentru seceriş.
Cineva a spus că „acest păcat nu poate fi iertat, nu din cauză că Dumnezeu nu vrea să ierte, ci pentru că acela care păcătuieşte în felul acesta împotriva Duhului Sfânt se pune pe sine însuşi acolo unde nicio putere nu îi poate înmuia inima sau schimba natura. Este posibil ca un om să îşi folosească ochii în mod greşit, şi totuşi să vadă; dar oricine şi-i scoate, nu mai poate vedea vreodată. Un om poate îndrepta greşit busola şi o poate devia de la Polul Nord printr-un magnet sau o bucată de fier, dar aceasta îşi poate reveni şi poate arăta direcţia corectă din nou; dar oricine distruge busola şi-a pierdut călăuza pe mare.”
Mulţi dintre copiii scumpi ai lui Dumnezeu, suflete sincere, au fost convinşi că au comis acest păcat îngrozitor. Într-adevăr, odată am crezut că şi eu însumi am făcut aceasta, şi timp de douăzeci şi opt de zile am simţit că, asemenea lui Iona, am fost „în pântecele iadului”. Dar Dumnezeu, în dragoste şi cu blândeţea milei, m-a scos din groaznica groapă a îndoielii şi a fricii şi mi-a arătat că acesta este un păcat comis doar de aceia care, în ciuda tuturor dovezilor, îşi împietresc inima în necredinţă, şi pentru a se apăra pe ei în păcatele lor, Îl tăgăduiesc pe Domnul şi hulesc împotriva Lui.
Doctorul Daniel Steele povesteşte despre un evreu care a fost întrebat: „Nu poţi sau nu vrei să crezi?” Evreul a răspuns plin de pasiune: „Noi nu vrem, nu vrem să credem.”
Acesta a fost un refuz voit şi o respingere a luminii, şi pe acest drum se află împietrirea inimii dincolo de recuperare, plinătatea păcatului şi o lipsă finală de căinţă, lucruri care sunt de neiertat.
Fără îndoială, mulţi ajung în această stare îngrozitoare a inimii prin împotrivire faţă de Duhul Sfânt; dar acele suflete tulburate, îngrijorate, care cred că au comis acest păcat, nu se numără de obicei printre cei ce au făcut-o.
În Canada, un ofiţer al Armatei era în mijlocul unei treziri glorioase, când într-o seară un domn s-a ridicat şi, cu o emoţie adâncă, i-a îndemnat stăruitor pe tinerii prezenţi să se predea lui Dumnezeu, să Îl accepte pe Isus ca Mântuitor al lor şi să primească Duhul Sfânt. El le-a spus că fusese cândva creştin, dar nu umblase în lumină şi prin urmare, păcătuise împotriva Duhului Sfânt şi nu mai putea fi iertat. Apoi, cu cea mai serioasă blândeţe, i-a sfătuit să se simtă avertizaţi de starea lui tristă şi să nu îşi împietrească inima faţă de influenţele îndurătoare, şi i-a implorat să se predea Mântuitorului. Deodată solzii îndoielii au căzut de pe ochii lui şi a văzut că în adâncul inimii lui nu Îl respinsese pe Isus; că nu comisese păcatul de neiertat –
Căci dragostea lui Dumnezeu este mai largă
Decât măsura minţii omeneşti;
Şi inima Celui Veşnic
Are cea mai minunată bunătate.
Şi într-o clipă, inima lui a fost umplută cu lumină, dragoste şi pace şi o asigurare dulce că Hristos Isus era Mântuitorul lui, chiar al lui.
La o întâlnire am cunoscut trei oameni care credeau că făcuseră acest păcat, fiind încovoiaţi sub durere şi frică; ei au venit la Scaunul Îndurării şi au găsit eliberare.
Poetul Cowper a fost afundat într-un întuneric de nespus din pricina convingerii că făcuse acest păcat groaznic; dar Dumnezeu l-a adus cu blândeţe din nou la lumina şi la mângâierile dulci ale Duhului Sfânt, şi fără îndoială, simţind o asemenea bunătate, a scris:
Există un izvor plin de sânge
Curs din trupul lui Emanuel
Şi păcătoşii ce se-afundă sub acel şuvoi
Îşi pierd toate petele de vină.
John Bunyan a fost de asemenea chinuit de temeri îngrozitoare gândind că a comis păcatul de neiertat şi în mica lui carte intitulată “Grace Abounding to the Chief of Sinners” (Har bogat pentru cel mai mare dintre păcătoşi) (carte pe care o recomand cu toată puterea tuturor câştigătorilor de suflete), el povesteşte cum a fost eliberat de îndoielile şi temerile lui şi a fost umplut din nou cu bucuria Domnului. Părţi din Călătoria Creştinului trebuie interpretate în lumina acestei experienţe amarnice.
Aceia care cred că au comis acest păcat, în general pot fi siguri că nu au făcut-o.
1. Inimile lor sunt de obicei foarte sensibile, pe când acest păcat trebuie să împietrească inima până dincolo de orice sentiment.
2. Ei sunt plini de tristeţe şi ruşine pentru că au neglijat harul lui Dumnezeu şi au glumit cu ultimele cuvinte ale Mântuitorului, însă astfel de întristare nu ar putea exista într-o inimă atât de dedată la păcat încât iertarea să fie imposibilă.
3. Dumnezeu spune: „Oricine vrea poate veni”; şi dacă ei găsesc în inimile lor dorinţa de a veni, nu vor fi izgoniţi afară, ci iertaţi fără plată şi primiţi cu bunătate prin meritele Sângelui lui Isus. Făgăduinţa lui Dumnezeu nu va pieri; credincioşia Lui este tare ca cerurile. Binecuvântat să fie Numele Lui Sfânt! Aceia care au comis acest păcat sunt plini de răutate şi nu sunt interesaţi să vină; ei nu vor, şi de aceea nu sunt niciodată iertaţi. Păcatul lor este veşnic.
(Fragment din cartea „Când vine Duhul Sfânt”, carte scrisă de Samuel L. Brengle şi apărută la Editura „Perla Suferinţei”)
