A existat de-a lungul timpului o luptă continuă împotriva Sfintelor Scripturi. Nu ne mirăm de aceasta pentru că dacă eliminăm Scripturile atunci omul nu mai are nici un punct de reper şi Satan poate prelua controlul asupra tuturor, aşa cum se şi străduieşte să o facă. Astăzi se insistă asupra faptului că nu mai există adevăr absolut şi că fiecare are adevărul lui după care trebuie să se ghideze şi că a căuta să impui cuiva o anumită normă este egal cu ura. I se spune mai modern intoleranţă.
Încercări de a discredita Scripturile au venit sub diferite forme. Mai aproape de noi, de prin secolul al XIX-lea, există un curent numit liberalism.
Liberalismul se bazează pe autoîndreptăţirea omului, proclamând că omul are o natură bună, necoruptă, pe libertatea de acţiune a individului.
Făcând referinţă la Scripturi liberalismul afirmă că ele nu mai trebuie luate literal şi că nu mai sunt un ghid necesar în toate aspectele vieţii. Scripturile, afirmă adepţii acestei teorii, sunt scrise de oameni inspiraţi de Dumnezeu dar nu sunt inerente, adică infailibile, scrise de Dumnezeu, prin oameni. Pentru aceştia contextul istoric şi criticismul înalt al Bibliei au un rol foarte important în modul de înţelegere al credinţei şi al relaţiei cu lumea modernă. În acest context nu trebuie neapărat să credem că Dumnezeu a creat lumea în şase zile, ci că ar putea fi vorba despre şase mii sau şase milioane de ani, minunile pot fi explicate ştiinţific şi nu au fost chiar lucrări supranaturale, iadul nu este chiar o realitate ci poate fi interpretat în simboluri, etc.
Pericolul este că dacă pui la îndoială un singur cuvânt din Scriptură atunci poţi să pui totul. Şi, de fapt, tocmai aceasta se şi urmăreşte.
Aşa cum spuneam nu trebuie să ne mirăm de aceste atacuri, ba chiar trebuie să le apreciem a fi normale în contextul luptei spirituale. Este aceeaşi şoaptă vicleană a şarpelui din grădina Edenului: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” Ştim ce consecinţe a avut îndoiala Evei şi dacă nu învăţăm din greşelile altora suntem şi noi în pericolul îndepărtării de Dumnezeu.
Biblia spune că cel rău va veni şi va căuta să strecoare pe furiş erezii nimicitoare (2 Petru 2:1). Prin urmare va lucra cu atât de multă abilitate încât să îi înşele pe cei mai mulţi, dacă se poate chiar şi pe cei aleşi de Dumnezeu. Ereziile sunt neadevăruri, suciri ale adevărului lui Dumnezeu dar prezentate ca adevăruri şi primite ca atare de mulţi.
Biblia vorbeşte de la început până la sfârşit despre importanţa rămânerii în adevăr. Abaterea de la adevăr înseamnă abaterea de la Dumnezeu pentru că El este Adevărul şi în El nu poate fi nici o minciună. Ce trebuie să creadă un om pentru a fi mântuit este de o importanţă majoră, capitală, pentru că dacă un om nu crede exact aşa cum trebuie să creadă el nu va fi mântuit niciodată.
În epistola lui către credincioşii din Galatia Pavel scrie, plin de durere, împotriva denaturării adevărului despre mântuire şi spune că a mai adăuga ceva la adevăr este, de fapt, anularea adevărului. Mântuirea este prin Isus Hristos, prin credinţa în El, dar a mai adăuga ceva la aceasta este egal cu a anula efectul Jertfei sfinte. Nu este suficient să crezi în Isus Hristos pentru a fi mântuit ci trebuie şi să nu mai adaugi nimic la aceasta!
Mântuirea este doar prin credinţa în Hristos nu prin Hristos plus altceva, chiar prin Legea lui Moise. Deşi Legea este bună mântuirea nu are de-a face cu Legea ci cu credinţa în Isus Hristos şi Jertfa Lui. Găsim aici puse împreună două lucruri bune (Hristos şi Legea) dar care, atunci când vorbim despre mântuire, intră în conflict, dacă ne bazăm şi pe Lege pentru mântuire.
Biblia spune că multe lucruri par bune omului dar la urmă se vede că duc la moarte. Multe lucruri fac oamenii în domeniul religiei şi par foarte bune dar în final vor aduce moartea pentru că nu era în acele lucruri adevărul lui Dumnezeu. Înţelegem şi din acest context de ce se luptă atât de mult diavolul ca să sucească adevărul lui Dumnezeu.
Ajuns acum la noi, în zilele noastre, am descoperit un aspect care mă frământă şi mă întristează în acelaşi timp, pentru că văd în el o încercare foarte abilă a vrăjmaşului de a denatura adevărul lui Dumnezeu.
Sunt două mii de ani de creştinism şi Biblia a fost acceptată aşa cum este ea. S-a mărturisit, de către credincioşii fideli lui Dumnezeu, că Biblia nu intră în contradicţie cu ea însăşi şi că de la început până la sfârşit prezintă într-un mod clar şi coerent acelaşi adevăr. A uimit şi continuă să uimească faptul că Biblia, care cuprinde 66 de cărţi scrise de 40 de oameni diferiţi ca structură şi educaţie într-un timp foarte lung (circa 1500 de ani), este de o unitate extraordinară, o carte completându-le pe celalte în aşa fel încât adevărul este tot mai clar explicat şi planul lui Dumnezeu tot mai limpede. Uimitor doar până în punctul în care înţelegem că, de fapt, Biblia nu este lucarea omului ci a lui Dumnezeu care a dictat omului, prin Duhul Sfânt, fiecare cuvânt al Scripturii. De fapt autorul este chiar Dumnezeu iar cei ce au scris au fost pana Lui, instrumentul prin care El a scris.
Că are o mare importanţă fiecare cuvânt al Bibliei o spune chiar Domnul Isus Hristos. Citim la Matei, capitolul 5. Legea şi Proorocii sunt de fapt Scripturile.
17 „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.
18 Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”
Aşa cum am spus atacurile împotriva Scripturilor au fost multe şi nu au încetat niciodată. Comuniştii au scris chiar o biblie, numită „biblia hazlie”, încercâd să ia în derâdere adevăratele Scripturi. Mulţumim Domnului pentru eşecul acestei iniţiative şi pentru că a făcut de ruşine pe astfel de oameni, evident călăuziţie de duhul celui rău.
Ajunşi însă în zilele noastre constatăm că acest atac nu a încetat, ba chiar că el continuă şi mai furios şi că se duce pe planuri diverse. Ajung la ceea ce numeam mai înainte „erezii nimicitoare”.
Dacă multe şi puternice atacuri au venit din exterior, cele mai grele şi mai devastatoare au venit şi vin din interior. Aşa cum tare mă tem că se întâmplă în aceste zile în care noi trăim.
Există azi o învăţătură foarte periculoasă şi care este tot mai acceptată în cercurile evanghelice, ambalajul în care este prezentată fiind deosebit de atrăgător.
În această învăţătură se afirmă că noi, credincioşi ai Noului Testament, am pierdut adevăratul sens şi adevărata linie a Scripturilor, punând accentul mai mult pe învăţăturile apostolului Pavel şi nu pe ale Domnului Isus. Se merge până acolo încât se afirmă că Pavel a intrat în conflict cu Domnul Isus Hristos şi că ceea ce învaţă unul este în disonanţă cu ceea ce învaţă celălalt.
Se spune că Reforma a pus accent pe învăţătura lui Pavel şi pe doctrină, iar noi am preluat aceasta fără să realizăm că am căzut într-o capcană. De fapt, spun aceştia, adevărata învăţătură este cea a Domnului Isus care a pus accentul pe coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu aici pe pământ. Că noi nu suntem chemaţi să stabilim prea clar limitele doctrinare (oricum, spun ei, cine poate cunoaşte tot adevărul?) ci că suntem chemaţi, fiecare după lumina pe care o are şi după modul în care înţelege să se manifeste, să aşeze Împărăţia lui Dumnezeu în locul în care se află. Iar evidenţa că Împărţia lui Dumnezeu a coborât pe pământ este că se fac aceleaşi semne şi minuni pe care Domnul Isus le-a făcut şi pe care le-a promis celor ce vor crede în El. Prin urmare renunţăm la doctrină (ne ajung câteva informaţii simple) şi ne concentrăm pe putere, adică pe lucrările supranaturale ale Duhului Sfânt. Lucrările supranaturale, spun ei, nu doctrina arată dacă suntem cu adevărat urmaşi ai Domnului Isus. Cei cu doctrina sunt doar urmaşi ai apostolului Pavel.
Atacul asupra lui Pavel a venit în primul rând din partea liberalilor care spun că Domnul Isus a venit să-i elibereze pe oameni iar Pavel îi leagă din nou în legăturile învăţăturilor omeneşti. Că Domnul Isus a fost un liberal iar Pavel este un conservator, un legalist. Că Pavel nu ar fi un apostol al Domnului Isus pentru că, dacă ar fi fost cu adevărat, Domnul Isus l-ar fi ales între cei doisprezece. Altfel alegerea lui Pavel ar arăta spre o neputinţă a Domnului care a ratat momentul alegerii lui Pavel atunci când era pe pământ. Pentru ei nu există în Scripturi cuvintele apostolului Petru care scria (2 Petru 3):
15 „Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui,
16 ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”
Foarte subtil Hristos şi Pavel au fost puşi în conflict unul cu altul, ca şi cum ar fi învăţat două lucruri diferite! Nu-mi ajung semnele de exclamare auzind o astfel de învăţătură.
Domnul Isus, înainte să se înalţe la cer, le spunea ucenicilor că mai are multe lucruri pentru ei dar că în acel moment ei nu le pot purta, nu le pot înţelege. Dar va veni Duhul Sfânt şi le va descoperi tot adevărul. Duhul Sfânt a venit şi a început să lămurească lucrurile care, până atunci, fuseseră taine pentru ei. Apostolii s-au apucat şi au scris Epistolele, mânaţi şi călăuziţi de Acelaşi Duh Sfânt care L-a călăuzit şi pe Domnul Isus! În acest sens Epistolele şi învăţătura lor nu pot să intre în contradicţie cu Evangheliile ci sunt o completare a învăţăturii pe care Domnul Isus a dat-o cât a fost pe pământ. Era învăţătura de care aveam nevoie şi care ni s-a dat la vremea rânduită de Dumnezeu.
În ultima cartea a Scripturii, Apocalipsa, găsim multe cuvinte ale Domnului Isus. Aşa cum le găsim în Evanghelii le găsim şi în această carte. Despre cartea Apocalipsa Duhul Sfânt spune că trebuie să luăm cu mare atenţie şi grijă fiecare cuvânt al acestei prorocii şi că fericiţi sunt cei ce o împlinesc şi blestemaţi sunt cei ce scot sau adaugă la ea.
În primele trei capitole ale cărţii Apocalipsa cuvintele Domnului Isus apar la fel de frecvent ca şi în Evanghelii. El se adresează celor şapte biserici, de fapt se adresează creştinătăţii până la revenirea Lui. Gândesc că dacă acesta a fost ultimul mesaj dat în felul acesta Bisericii, ultima carte a Scripturii, Domnul Isus a dat un mesaj la care trebuie să fim foarte atenţi.
Deja se scriseseră Epistolele şi Domnul Isus ar fi putut avertiza împotriva pericolului scrierilor lui Pavel (dacă acesta ar fi existat) şi ne-ar fi dat învăţături care să corecteze greşeala lui. Dar nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă, Domnul Isus vorbeşte despre importanţa faptului de a păstra adevărul (doctrina) curat şi să nu ne lăsăm înşelaţi de învăţături greşite. (Apoc 2:7, 2:6, 2: 14-16, 2:19, Apoc. 3:3-4, 3:17-18).
Toată Apocalipsa vorbeşte despre încercările foarte mari prin care vor trece credincioşii, despre faptul că vor fi prigoniţi, că vor fi omorâţi chiar, că Satana va avea, la un moment dat, acest drept asupra lor. Apocalipsa 13:
4 „Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?”
5 I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.
6 Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer.
7 I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.”
Ce contradicţie puternică între ce scrie Scriptura şi ce afirmă aceşti noi învăţători care îi pun în antiteză pe Pavel şi pe Domnul Isus şi anume că în vremurile acestea din urmă în care ne aflăm Împărăţia lui Dumnezeu pe acest pământ va fi vizibilă în sensul că cei credincioşi sunt chemaţi să rezolve problemele de boală, sărăcie, durere şi suferinţă, că vom fi frumoşi şi sănătoşi, acceptaţi de cei din jur şi că lumea va alerga după noi, apreciindu-ne. Astfel de promisiuni nu sunt altceva decât o denaturare a adevărului. Pentru că, dacă acesta este adevărul, atunci apostolii Domnului Isus şi toţi ucenicii şi martirii de-a lungul a două mii de ani, nu au fost decât nişte înşelaţi care nu au prins adevărul şi care au trăit o minciună. De fapt, dacă s-ar citi Scripturile prin călăuzirea aceluiaş Duh Sfânt care le-a inspirat şi scris, nu ar fi prea greu să se înţeleagă că nici chiar Domnul Isus nu a promis aşa ceva, dimpotrivă. Este suficient să cităm doar un pasaj din Matei 10, deşi ar fi multe altele de acest fel:
17 „Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor, şi vă vor bate în sinagogile lor.
18 Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor.
19 Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela;
20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.
21 Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî.
22 Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.”
Această învăţătură care îi pune în conflict pe Pavel cu Domnul Isus este una dintre cele mai uimitoare mistificări ale adevărului pe care am ajuns să o găsesc şi să o aud. Poate că încă nu aţi luat cunoştinţă de ea dar deja este aici şi are exponenţi de seamă printre evanghelici, nume grele. Nu vine ca să lovească privirile (aşa cum spunea Domnul Isus despre Împărăţia Sa) ci vine tot aşa, subtil, pe furiş, dar efectele sunt devastatoare.
Da, Domnul Isus a venit să-şi aşeze Împărăţia Sa aici pe pământ. Dar împărăţia Lui este în noi, în cei ce credem în El, în sensul că am fost schimbaţi şi transformaţi după chipul şi asemănarea Lui. Mă întreb cum se face că cei ce propovăduiesc aceste învăţături noi, învăţături care au o mare priză la cei ce nu ştiu şi nu cunosc Scripturile, nu iau aminte la cuvintele Domnului Isus pe care Îl citează şi a căror lucrări spun că le fac. În Evanghelia după Luca, la capitolul 17 citim următoarele:
20 „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.
21 Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”
Sigur că acolo unde Isus Hristos este Domn şi Stăpân în inimă, aşa cum era în cazul lui Pavel, se întâmplă semne şi minuni. Pavel le-a trăit şi Dumnezeu s-a folosit de el şi în sensul acesta. Pentru că Dumnezeu lucrează în mod supranatural. Dar acest mod de a acţiona a lui Dumnezeu este doar o consecinţă a faptului că nişte oameni au rămas în adevăr şi dragoste, în sfinţenie şi viaţă curată, dovedind în felul acesta că Împărăţia lui Dumnezeu este în ei. Altfel toate minunile şi semnele nu ajută nimănui.
A pune în conflict pe Pavel cu Domnul Isus, chiar dacă se afirmă sau nu explicit acest lucru, este una dintre ereziile care fac şi vor face ravagii în acest veac în care trăim. Iar cei care învaţă aceasta, sau măcar ar da de înţeles cuiva că poate fi aşa, îşi asumă un risc enorm. Se deschide astfel o uşă largă interpretării Scripturilor după propria voinţă şi după buna plăcere. Exact ceea ce îşi doreşte vrăjmaşul de 2000 de ani.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment