Ştiu bine că nu sunt singurul care are un sentiment de bucurie deosebită atunci când primăvara îşi face simţită prezenţa. Şi semnele prin care ştim că ea a venit, sau este pe cale să vină, nu sunt puţine. Unul dintre aceste semne sunt păsările şi entuziasmul lor deosebit, entuziasm manifestat prin ciripitul lor atât de melodios. Tare m-aş mira să aflu că sunt unii care nu simt nimic atunci când aud primăvara corul păsărilor care se întrec în a cânta, care mai de care mai melodios şi mai măiastru. Deşi se poate să fie dintre aceştia, azi în mijlocul acestei explozii de tehnologie care ne ţine departe de frumuseţile create de Dumnezeu, care ne ţine de fapt departe de Dumnezeu, pentru că nu Îl mai vedem în ceea ce a creat. Şi, din nefericire, copiii şi tinerii sunt cel mai expuşi la această înstrăinare de Dumnezeu şi de frumuseţile create de El.
Cei sensibili însă şi care se bucură de acest concert de primăvară dat în cinstea lui Dumnezeu de creaturile Sale (şi nu doar păsările contribuie la acest concert pentru că nu putem să nu luăm în seamă decorul care are o importanţă deosebită şi fără de care păsările nu s-ar putea manifesta – decor format din natura necuvântătoare care îşi schimbă veşmântul, de florile care aduc culoare, de soarele care străluceşte), deci cei sensibili şi atinşi în inimile lor de minunea transformării şi, în mod special, de frumuseţea corului păsărilor care nu mai contenesc să cânte, vor observa că nu toate păsările cântă la fel, sau, altfel spus, primăvara doar unele păsări contribuie la acest spectacol grandios. M-am gândit la aceasta azi dimineaţă ascultând melodia corului păsăresc.
Nu ştiu prea bine cum se numesc artiştii care cântă primăvara, ce nume au păsările care cântă atât de frumos. Poate că mai ştiu câte ceva dar nu am cunoştinţe serioase în acest sens şi mă gândesc că cei mai mulţi dintre oameni nu le au. Auzind o pasăre cântând sau pe alta în timpul concertului prea puţini ar putea să spună că aceasta este o mierlă sau o privighetoare sau un cintezoi sau cine mai ştie ce, aşa cum mulţi nu pot deosebi bine instrumentele care compun o mare orchestră simfonică. Şi cred că avem aici o mărturie despre ceea ce ar vrea Dumnezeu să fim şi noi oamenii în marele cor care cântă glorie lui Dumnezeu aici pe pământ. Ar fi bine să fim instrumente care să nu iasă prea mult în evidenţă şi oamenii să ne cunoască cât mai puţin. Glasul nostru nu ar trebui să ne înalţe pe noi ci să fie doar un sunet plăcut integrat armonios în marele cor al celor sfinţi, greu de deosebit dintre cei mulţi. Din nefericire nu este aşa şi fiecare ne străduim mai abitir să ieşim în evidenţă. Cu rezultate dintre cele mai nefericite.
Mă gândeam că în acest cor minunat al păsărilor nu am auzit niciodată o cioară. Şi bine a fost şi este aşa. Dacă totuşi vreuna s-ar găsi să „cânte” atunci, cu siguranţă că aş şti despre cine este vorba. Croncănitul ei ar strica toată armonia şi, cu siguranţă, cioara ar ieşi în evidenţă.
Corul sfinţilor lui Dumnezeu atunci este frumos, când nu sunt ciori care să iasă în evidenţă, dar cât de greu ne putem abţine de la aşa ceva. Mă gândesc acum la prima epistolă a lui Pavel către credincioşii din Corint şi cum se străduia apostolul din toate puterile să îi facă să înţeleagă că nu este bine să facă concurenţă cu darurile lor ci că fiecare ar trebui, cu smerenie şi umilinţă, să slujească celor din jur cu darurile pe care de la Dumnezeu le-au primit şi pe care nu le au prin ei înşişi.
Constatăm însă că este greu să fim aşa cum apostolul Pavel dorea. Cu cât este darul mai frumos, să zicem cu cât ştim să cântăm mai frumos, cu atât vrem să ştie cât mai mulţi şi atunci când cântăm glasul nostru să se audă mai tare. Ştiu sigur că aţi surprins şi voi momente din adunări când cineva care cânta la microfon făcea gesturi disperate către cel de la staţia de amplificare dându-i de înţeles că vocea lui nu se aude. „Mai tare!” este strigătul nostru disperat. Vrem să ne auzim peste toţi. Nu contează ce dar avem: predicator, cântăreţ, profet, etc. Problema este că atunci apare disonanţa şi se strică armonia, iar cel ce o strică nici măcar nu îşi dă seama, ba chiar crede că totul este bine pentru că el se aude mai tare decât toţi. Este ca un croncănit de cioară între privighetori, cinteze, ciocârlii şi sticleţi. Mulţi ne credem privighetori dar mai degrabă suntem ciori.
Multe s-ar putea spune despre păsări dar un aspect aş dori să mai ating. Până şi cioara stă la locul ei de cioară, nu are pretenţia că este privighetoare. Dacă îşi dă seama că croncănitul ei nu se poate pune alături de cântul măiastru al privighetorii, nu ştiu. Este posibil să fie mai încântată de croncănitul ei decât de ceea ce aude de la privighetoare, sau poate să fie cuprinsă de invidie, cine poate şti? Dar cioara este cioară şi îşi vede de ale ei şi aşa şi toate celelalte, cu excepţia uneia singure, după câte ştiu, iar dacă nu ştiu bine şi ar mai fi şi altele asemenea nu se schimbă cu nimic datele problemei. Este vorba despre papagal. El imită pe alţii.
Dacă ar fi ca omul, să gândescă ca el, ne gândim ce plin de mândrie ar trebui să fie papagalul: o pasăre necuvântătoare să poată totuşi vorbi ca omul, să rostească unele dintre cuvintele rostite de om! Mă aflam, împreună cu nişte prieteni dintr-o altă ţară pe care îi vizitam, la o fermă de cireşi şi vişini. Ne-am dus să cumpărăm vişine. Ferma era tare frumoasă şi aranjată şi până prietenii mei se ocupau cu târguitul eu am zis să dau o tură să mai văd cum este pe la alţii şi ce aş putea învăţa de la ei. După câţiva paşi pe care i-am făcut prin fermă aud cum cineva mă strigă clar şi limpede: „Hello!” M-am întors pe direcţia de unde venea salutul, oamenii pe acolo sunt mai amabili decât la noi, şi nu aş fi vrut să ofensez pe cineva nerăspunzându-i la salut. Dar nu am văzut pe nimeni. Am mai făcut câţiva paşi şi am fost din nou salutat. Şi s-a întâmplat de mai multe ori acest lucru încât credeam că cineva face glume cu mine. Într-un târziu am descoperit că era vorba despre un papagal care mă saluta şi o făcea în aşa fel încât chiar am crezut că era vorba despre un om. Nu ştiu dacă ştia ce zice sau dacă se juca cu mine. Ce ştiu este că se purta altfel decât era în realitate, în natura lui. Se purta ca un om dar nu era decât o biată pasăre, frumoasă, ce este drept, dar tot pasăre.
Dacă unui papagal nu i se potriveşte să se comporte ca un om (chiar dacă pare interesant) nici unui om nu i se potriveşte să se comporte ca un papagal. Dar aceasta se întâmplă şi se întâmplă mai frecvent decât ne dăm seama. Pentru că omul, în cea mai mare parte, s-a deprins să imite pe alţii şi nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Pentru că vorbeam despre cântăreţi nu este greu să vedem cum, în special cei tineri, se luptă din răsputeri să-i imite pe cei mai cunoscuţi artişi. Şi nu este cazul doar despre cei ce cântă. În aproape orice aspect al vieţii omul imită. Şi cum lumea a ajuns în stadiul în care cineva să poată da un semnal care să se prindă, audă, vedea în toată lumea, toată lumea a început să imite şi să devenim nişte copii în miniatură a ceva. Ajungem să nu ne mai dorim să fim noi şi să ne fie ruşine să mai fim noi. Deşi Dumnezeu afirmă că ne-a creat într-un chip atât de minunat pe fiecare dintre noi şi că fiecare suntem diferiţi. Mă uimesc mereu atunci când îmi aduc aminte că nici un fulg nu seamănă cu altul. Cine poate şti numărul de fulgi de nea? Desigur că numai Cel ce i-a creat, Dumnezeu, şi totuşi El nu a făcut doi la fel. Atunci cel ce este coroana creaţiei Lui, omul, cu siguranţă că înaintea lui Dumnezeu valoarea lui, ca individ în parte, este mult mai mare decât a unui fulg de nea. Noi, oamenii, suntem una dar numai în Hristos, însă El nu ne anulează personalitatea ci ne face, ne aduce prin dragostea Lui, în situaţia să ne supunem Lui personalitatea noastră de bună voie. Rămânem diferiţi dar una prin Hristos. Este singura uniformizare care face bine omului, toate celelate sunt dăunătoare. Dacă oamenii îşi doresc să se asemene cu orice altceva decât cu Hristos atunci sunt pe un drum al înstrăinării de sine dar, cel mai grav, de înstrăinarea de Dumnezeu. Cu toate acestea omul este pus pe imitare şi imită cu disperare orice fiind tot mai nemulţumit de sine.
Din nefericire vocea papagalului se aude peste tot, chiar şi în biserici. Spuneam că Dumnezeu ne-a dat daruri fiecăruia dar problema noastră este că noi vrem darurile altora şi începem să-i imităm. Sunt predicatori care imită, cântăreţi care imită, profeţi care imită, preoţi şi păstori care imită şi mă opresc la acestea pentru că acestea sunt cele mai dorite şi mai râvnite. Treaba este foarte serioasă şi nu este loc de glumă aici, chiar dacă tonul poate părea aşa. Să ne imaginăm că nişte papagali, văzând cât de mult apreciază oamenii corul păsărilor din primăvară, din invidie sau din dorinţa de a arăta că şi ei se pricep, s-ar gândi să imite acest cor. Unul ar învăţa să cânte ca privighetoarea, altul ca ciocârlia şi aşa mai departe. Ar învăţa câte ceva şi mâine dimineaţă m-aş trezi cu ei la geam, cântând. Cred că nu mi-ar trebui mult timp să-mi dau seama că este o imitaţie. Ar semăna dar nu ar fi la fel. Adevăratele cântăreţe au un dar de a improviza, de a se juca cu suntele, de a veni cu ceva nou şi neaşteptat pe care nu le poate face imitatorul. Aşa este şi cu cel ce predică sau cântă sau face altceva pentru Domnul, chemat de Domnul. Nu poate fi imitat şi dacă Domnul nu îl cheamă nu este decât un imitator patetic care îi înşală pe oameni. Pentru că oamenii rar pot deosebi un papagal de o ciocârlie. Poate şi pentru că nu cunosc bine ciocârlia. Duhul Domnului nu poate fi limitat la şabloane şi la texte şi cine cântă pe text şi pe şablon face un mare rău celor ce-l ascultă. Ungerea proaspătă care ar trebui să-i însoţească pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu este tot mai rară pe măsură ce se înmulţesc papagalii, imitatorii.
Vorbind despre slujitorii autentici ai lui Dumnezeu aceştia primesc darul de la Dumnezeu şi îl cultivă, sau acest dar rămâne proaspăt, atât timp cât ei stau în ascultare de Dumnezeu şi plătesc preţul de a fi ceea ce Dumnezeu vrea ca ei să fie. Ei nu sunt cuci care îşi pun ouăle în cuibul altora ci sunt oameni care îşi duc crucea şi plătesc preţul. Aşa rămân ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru ei şi pot aduce o mireasmă proaspătă, de primăvară, peste cei la care sunt trimişi să le slujească.
Un lucru foarte interesant este faptul că doar papagalii care sunt în colivii îi imită pe oameni, învăţaţi fiind de oameni. Cei din libertate îşi văd de ocupaţiile lor papagaliceşti şi se bucură împreună cu celelalte surate necuvântătoare. Aşa este şi în domeniul spiritual: cei liberi sunt ceea ce Dumnezeu i-a chemat să fie dar cei prinşi în coliviile instituţionale, ale religiei formale, ale dorinţei de slavă deşartă, ale mândriei, sunt doar nişte imitatori jalnici şi fără de mare folos pentru Împărăţie şi pentru Domnul acestei Împărăţii. Ei vor fi mereu voci disonante în corul adevărat al celor liberi şi de aceea nu vei găsi papagali şi ciori între păsările care vestesc primăvara şi care umplu cerul de cântările care ne copleşesc inimile şi ne îndeamnă să fim mai buni şi mai cereşti.
Nu înţeleg de ce unii se supără atunci când privighetorile, ciocârliile şi celelalte din tagma lor nu vor să cânte în cor cu papagalii şi ciorile? Se fac presiuni asupra lor, sunt acuzate de mândrie, de faptul că se văd mai bune şi li se cere să-i primească în cor pe toţi, indiferent cum cântă. Dar ele ştiu că aşa ceva nu se poate. Slujba aceea nu ar mai fi de nici un folos şi nu ar mai fi spre bucuria nimănui. Iar noi oamenii, cei ce ne mai bucurăm de corul acesta minunat, am ajunge să ne întristăm primăvara în loc să fim cuprinşi de o stare de bucurie vecină cu cerul. Când cântă corul reunit al ecumenismului, adică ciorile şi papagalii, peste pământ se aşterne tristeţe şi cenuşă, dar oriunde se află un grup de adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, oameni liberi, fără cuşti şi garduri confesionale sau ecleziastice, care îşi unesc glasurile ca să-L preamărească pe Dumnezeu pentru ceea ce este El atunci în acel loc apare viaţa, cenuşa face loc covorului de flori iar mugurii copacilor şi pomilor crapă de bucurie, dornici să aducă rod pentru Cel ce merită toată slava, Care pe toate le-a creat, Care pe toate în mâna Lui le ţine, care nu are nici început şi nici sfârşit şi Care singur este vrednic să fie adorat şi preamărit. Şi aceasta înseamnă Primăvară cu adevărat!
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment