Autor: A.W.Tozer
Hristos Şi-a asemănat urmaşii cu nişte copii şi cu nişte oi şi ne-a îndreptat ochii înspre păsări şi crini deoarece ele deţin lecţii valoroase pentru noi.
Aceste făpturi mici se diferenţiază mult una de cealaltă, dar au un lucru în comun: sunt total neafectate de îngrijorare. Ele nu au probleme financiare. Ele trăiesc spontan, simplu, fără încordare, şi Dumnezeu Se îngrijeşte de ele. Asta este ceea ce Domnul nostru vrea să învăţăm să facem ca şi creştini individuali, şi acelaşi spirit ar trebui să caracterizeze fiecare biserică şi fiecare instituţie creştină, de orice fel ar fi ea.
Noi, cei din biserici, părem incapabili să ne ridicăm deasupra filosofiei fiscale care conduce lumea afacerilor; aşa că introducem în finanţele bisericii noastre psihologia marilor instituţii seculare atât de familiare nouă tuturor, şi judecăm o biserică potrivit raportului ei financiar aşa cum judecăm o bancă sau un magazin universal.
O privire în istorie va convinge repede orice persoană interesată că adevărata biserică a suferit aproape întotdeauna mai mult de pe urma prosperităţii decât de pe urma sărăciei. Vremurile ei de mare putere spirituală au coincis de obicei cu perioadele ei de sărăcie şi respingere; odată cu bogăţia a venit slăbiciunea şi decăderea. Dacă lucrul acesta nu poate fi explicat, se pare că nici nu poate trece neobservat. Oamenii pur şi simplu sunt fideli naturii lor; şi până la urmă, biserica este formată din oameni.
Este un fapt bine-cunoscut că autoritatea are nevoie de bani ca să se menţină la putere, iar lucrurile nu stau altfel când autoritatea este ecleziastică. Constrângerea economică nu este ceva necunoscut cercurilor religioase şi a fost dintotdeauna şiretlicul diavolului folosit fie de un consiliu bisericesc pentru a reduce un pastor îndrăzneţ la tăcere, fie de nişte lideri denominaţionali pentru a face o biserică locală să se conformeze. Asemenea abuzuri sunt posibile numai pentru că noi ne-am permis să ne încurcăm cu metode nescripturale de finanţare a bisericii.
Ceea ce vreau să spun aici este că deşi banii au un loc corespunzător în viaţa totală a bisericii militante, tendinţa este de a le oferi o importanţă mult mai mare decât este sănătos din punct de vedere biblic sau corect din punct de vedere moral. Biserica obişnuită s-a aranjat în aşa fel pe plan organizaţional şi financiar încât Dumnezeu pur şi simplu nu îi este necesar. Atât de fortificată este autoritatea ei şi atât de stabile sunt obiceiurile religioase ale membrilor ei încât Dumnezeu ar putea să Se retragă în totalitate din ea iar ea să meargă mai departe din inerţie ani de zile. Şi acelaşi lucru este adevărat despre şcoli, conferinţe biblice şi societăţi misionare.
Este regretabil în mod deosebit faptul că activităţile bisericilor şi ale societăţilor trebuie retezate ca să se conformeze venitului actual sau anticipat. Gândiţi-vă la rădăcinile acestei practici şi veţi vedea că ea face ca puterea Duhului lui Dumnezeu să depindă de starea economiei naţionale sau de diferitele nivele de salarii din diferite localităţi. Dacă membrii unei biserici locale nu îşi dau zeciuielile şi darurile, este adevărat ca respectiva biserică va realiza mai puţin din punct de vedere statistic, dar realizările ei vor depinde întotdeauna de starea ei spirituală şi nu de vistieria ei. Vistieria va fi plină dacă oamenii sunt sfinţi; sau dacă oamenii sunt generoşi dar săraci, atunci Duhul Sfânt le va da o roadă într-un mod total disproporţionat cu raportul lor financiar. Roada bisericii este în conformitate cu spiritualitatea ei de bază, niciodată cu starea vistieriei ei.
Istoria bisericilor şi denominaţiilor urmează îndeaproape un tipar destul de uniform; şi anume, începe în sărăcie şi putere; se stabilizează în aşa măsură încât să înlăture orice risc şi să ofere siguranţă financiară; devine acceptată de societate; depăşeşte nevoia de intervenţie divină; Îl păstrează pe Hristos ca şi conducător cu numele, Îi ignoră domnia şi merge mai departe după tradiţiile bătrânilor; oferă clerului o răsplată sub forma unei pensii de bătrâneţe pentru faptul că s-au conformat; aşează suficiente persoane în anumite locuri de putere, care profită financiar de pe urma prosperităţii grupului. După aceea urmează requiescent in pace (o rugăciune pentru odihna plină de pace a unei persoane moarte), iar lucrul tragic despre toate acestea este că nimeni nu ştie că este moartă.
Nici o biserică sau denominaţiune nu trebuie să meargă pe această cale dacă membrii ei detectează tendinţa înainte de a fi prea târziu. Dar mă mir. Atât de legaţi suntem de raportul casierului încât uităm în mod obişnuit cine suntem şi ce suntem chemaţi să facem. Oricine poate face posibilul; adăugaţi puţin curaj şi puţin zel şi unii vor putea face fenomenalul; numai creştinii sunt obligaţi să facă imposibilul. Dacă ne-am putea ridica cu credinţă, asemenea lui Samson, să rupem frânghiile care ne leagă, s-ar putea să vedem din nou că cheltuiala unei biserici poate fi mai mare decât venitul ei, cu mult mai mare, exact aşa cum Dumnezeu este mai mare decât circumstanţele. Am putea demonstra înaintea ochilor noştri cum Dumnezeu face minuni atunci când poporul Lui lasă loc pentru miracole.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-
