Autor: A.W.Tozer
Aproape pretutindeni se presupune că oamenii sunt în căutarea adevărului, că societatea mişună efectiv de căutători dedicaţi ai adevărului.
Colegiile şi universităţile lansează permanent materiale promoţionale cu imagini care înfăţişează tineri puternici şi fete frumoase care umblă unul lângă altul la răsăritul soarelui, cu raze de lumină eterică luminându-le chipurile neîntoarse; ideea fiind, după cum ar putea deduce cineva, că cei care intră în sălile noastre de învăţământ superior ard cu toţii de dorinţa să umble pe calea filosofilor şi a învăţaţilor, dacă nu chiar pe calea profeţilor şi a apostolilor, sau chiar a martirilor, dacă aşa vrea Dumnezeu.
Această eroare este evident susţinută de pedagogii noştri în timpul în care studentul rămâne între zidurile acoperite cu iederă, fiindcă oratorul licenţiat ales să facă onorurile la absolvire este aproape întotdeauna unul dintre cei care va fi de acord cu plăcuta înşelare şi îl va asigura pe absolventul inocent că după ani de căutare a izvorului oricărei înţelepciuni, el l-a găsit în sfârşit şi acum este pregătit să iasă împreună cu semenii lui absolvenţi ca să „construiască o lume mai bună şi mai frumoasă”.
Motivul pentru care această „suzetă intelectuală” este apucată atât de repede de către studenţii care termină universitatea şi de către părinţii lor zâmbitori şi cu ochi înlăcrimaţi poate fi înţeles numai când ne aducem aminte că oamenilor le place să audă ceea ce vor să audă şi, într-un moment ca acela, ei nu sunt dispuşi să-şi strice plăcerea verificând acurateţea a ceea ce li se spune.
Adevărul este că oamenii nu au căutat niciodată, în numere câtuşi de mici, adevărul. Dacă putem judeca interesele oamenilor după faptele lor, atunci dintre toţi tinerii şi tinerele care ies din sălile noastre de învăţământ în fiecare an, marea majoritate nu are decât un interes trecător şi academic pentru adevăr. Ei se duc la colegiu nu ca să-şi satisfacă tânjirea de a descoperi adevărul, ci ca să-şi îmbunătăţească poziţia socială şi să-şi mărească puterea de câştig. Aceste motive nu trebuie neapărat dispreţuite; însă ar trebui recunoscute drept ceea ce sunt, şi să nu fie ascunse sub un nor rozaliu de idealism înşelător.
Ce caută în realitate oamenii? Desigur, caută satisfacerea impulsurilor de bază cum ar fi foamea, sexul şi tovărăşia socială; dar dincolo de acestea, ce caută? Cu siguranţă, nu caută nimic atât de înalt şi de nobil precum adevărul.
Întrebaţi-l pe americanul de rând ce vrea el de la viaţă şi, dacă este sincer, vă va spune că vrea succes în domeniul pe care şi l-a ales; şi doreşte succes atât din pricina prestigiului pe care acesta i-l aduce, cât şi din pricina siguranţei financiare pe care o oferă. Şi de ce vrea el siguranţă financiară? Ca să-i garanteze că nu va duce lipsă de conforturi, lux şi plăceri pe care le consideră ca fiind ale sale pe drept, ca parte a moştenirii sale americane. Lucrul fatal din toată această chestiune este că tot ceea ce vrea el poate fi cumpărat cu bani. Ar fi greu să ne gândim la o acuzaţie mai groaznică decât aceasta.
Concepţia că lumea este plină de căutători ai adevărului devine mai puternică pe măsură ce ne apropiem de biserică şi ne amestecăm printre persoanele religioase. Bisericile liberale şi umaniste accentuează puternic acest punct, iar slujitorii lor îşi flatează continuu ascultătorii spunându-le că sunt angrenaţi într-o căutare eroică după adevăr. Faptul că odată pe săptămână, câteva sute de persoane se adună într-o biserică dotată cu aer condiţionat şi bănci confortabile ca să asculte o muzică bună, pare să fie suficient ca să-l satisfacă pe slujitorul care e prea uşor satisfăcut de faptul că a sa congregaţie este compusă din cruciaţi de primă mână.
Fie pentru a evita jena, fie pentru că nu este sigur de propriile convingeri, pretinsul slujitor liberal are de obicei grijă să evite definiţiile în aşa fel încât nimeni să nu ştie exact ce anume ar trebui să caute. Faptul că se gândeşte la sine însuşi, chiar şi numai pentru un scurt timp şi odată pe săptămână, ca la un idealist elevat aflat în căutarea adevărului, ca la un fel de cercetător cosmic care sapă în căutarea aurului printre dealurile lui Dumnezeu – faptul acesta înalţă respectul de sine al unui om extraordinar de mult. Dacă soţia lui nu îl recunoaşte potrivit acestei descrieri, chiar nu contează pentru că, oricum, nimeni nu ia foarte în serios toată această chestiune. Însă ea aduce o uşurare, o eliberare de măcinarea adusă de afaceri, trafic şi impozite.
Lumea este plină de căutători, destul de adevărat, iar ei gravitează spre biserică în mod natural. Căutătorii după pacea minţii sunt destul de mulţi ca să ţină tipografiile ocupate; căutătorii după sănătate fizică sunt totdeauna prezenţi în numere suficient de mari ca să-i facă pe cei mai importanţi vindecători prin credinţă confortabil de bogaţi; căutătorii după succes şi siguranţă constituie o mare mulţime, după cum ştiu prea bine liderii noştri religioşi populari. Însă adevăraţii căutători după adevăr sunt aproape la fel de rari precum căprioarele albe. Şi iată de ce:
Adevărul este un stăpân glorios, dar dur. Impune asupra noastră cerinţe morale. Pretinde dreptul suveran de a ne controla, de a ne despuia, chiar de a ne ucide, aşa cum vrea el. Adevărul nu se va pleca niciodată ca să fie un slujitor, ci cere ca toţi oamenii să-l slujească. El nu flatează niciodată oamenii, şi niciodată nu face compromisuri cu ei. Cere totul sau nimic şi refuză să fie folosit sau patronat. Ori va fi totul în toate, ori se va retrage în tăcere.
Hristos a fost Acela care a scris adevărul cu literă mare şi care l-a dezvăluit ca nefiind deloc „un lucru”, ci o Fiinţă având toate atributele personalităţii. „Eu sunt Adevărul”, a spus El, şi a urmat adevărul până la cruce.
Căutătorul după adevăr trebuie să-L urmeze acolo; şi acesta este motivul pentru care puţini caută adevărul.
(Materialul a fost preluat din cartea „Ridicarea pânzelor”, cu acordul editurii „Perla Suferinţei”)
