Autor: A.W.Tozer
Deoarece suntem ceea ce suntem şi deoarece trăim într-o lume ca aceasta, păstorul sufletelor este adesea constrâns să lucreze în aşa fel încât uneori pare că acţionează în mod contradictoriu.
De exemplu, el trebuie să-l încurajeze pe cel timid şi să-l avertizeze pe cel încrezător în sine; şi aceştia pot fi prezenţi oricând în congregaţia sa, în numere aproape egale. Efortul său de a-i încuraja pe cei care au nevoie de încurajare s-ar putea să întărească sufletele arogante în nepăsarea lor. Şi invers, avertizările şi mustrările lui, de care este mare nevoie, s-ar putea să-i conducă la graniţele disperării pe creştini timoraţi şi care se îndoiesc.
O altă problemă cu care se confruntă păstorul într-o adunare creştină normală este prezenţa credincioşilor în orice stadiu de dezvoltare, de la noul convertit care nu ştie aproape nimic despre viaţa de credinţă până la creştinul înţelept şi experimentat care pare să ştie aproape totul.
Din nou, slujitorul creştin trebuie să aibă un cuvânt de la Dumnezeu pentru cei aflaţi în adolescenţă, la vârsta mijlocie şi la vârsta bătrâneţii. El trebuie să se adreseze atât celui erudit, cât şi celui neştiutor; el trebuie să aducă Cuvântul cel viu înaintea bărbatului şi femeii culte, cât şi înaintea omului de rând care nu citeşte altceva decât pagina de sport şi poveştile desenate. El trebuie să îi vorbească celui trist şi celui fericit, celui sensibil şi celui tare, celui dornic de viaţă şi celui care doreşte în secret să moară. Şi trebuie să facă toate acestea într-o singură predică şi într-un interval de timp care să nu depăşească 45 de minute. Desigur, pentru aşa ceva este nevoie de un Daniel, iar Danielii sunt astăzi la fel de rari în Statele Unite cum erau în Babilon în anul 600 î.H.
Un alt lucru care se adaugă la povara păstorului este cunoaşterea faptului că la fiecare serviciu divin sunt probabil câţiva fii pierduţi care ar trebui să vină acasă, unii care nu L-au iubit niciodată pe Dumnezeu, şi alţii care „şi-au pierdut dragostea pe care au avut-o”. Deci, el trebuie să cheme păcătoşii la pocăinţă, să-i avertizeze pe cei neascultători, să-i mângâie pe cei săraci cu duhul, să instruiască, să condamne, să mustre, să încurajeze, să consoleze şi să îndemne, toate în acelaşi timp, sau cel puţin în aceeaşi zi.
Aceasta este situaţia descrisă făţiş, dar de fapt, nu este atât de dificilă cum pare. Am spus că predicatorul pare să acţioneze în mod contradictoriu; dar aceasta este doar în aparenţă, fiindcă ceea ce pare a fi confuzie nu este decât dosul goblenului. Modelul artistic este pe cealaltă parte.
Omul lui Dumnezeu poate trudi în continuare cu o încredere totală şi nutrind o aşteptare deplină a succesului, atâta vreme cât este conştient de câteva adevăruri fundamentale. Unul este acela că, indiferent cât de diferiţi sunt oamenii în trăsăturile exterioare, toţi sunt asemănători esenţialmente. Acel lucru din noi căruia i se adresează mesajul creştin este identic în orice fiinţă umană.
Înaintea crucii lui Isus nu suntem bătrâni sau tineri, educaţi sau ignoranţi, cultivaţi sau necivilizaţi, mărginiţi sau sclipitori; suntem doar oameni – fiinţe umane pierdute şi ruinate adânc înlăuntrul nostru, unde diferenţele mărunte nu contează, unde, într-adevăr, nici măcar nu se cunosc. După cum aurul este tot aur fie că este amestecat cu nisipul fluviului, fie că este lucrat într-o splendidă operă de artă de mâinile unui Cellini, tot aşa substanţa fundamentală a naturii umane este aceeaşi indiferent de condiţiile în care se găseşte. Lucrul din jurul nostru care produce diferenţiere socială nu este lucrul pentru care a murit Hristos. De exemplu, El nu a murit pentru doctori, fermieri, scriitori, muncitori, artişti, ingineri, profesori, vagabonzi, preşedinţi, muzicieni, tăietori de lemne; El a murit pentru omenirea pierdută şi oricine poate primi beneficiile ispăşirii Sale, dar numai în calitate de fiinţe pierdute. Culoarea, rasa, statutul social, ocupaţia, nivelul cultural nu contează, deoarece acestea nu schimbă lucrul uman fundamental pentru care s-a vărsat sângele Lui.
Deoarece starea de pierzare lăuntrică este aceeaşi în toate fiinţele umane, lucrarea lui Dumnezeu de îndreptare a lor trebuie să fie aceeaşi în toţi. Iar Duhul „cloceşte” deasupra tuturor, iluminând, revelând, convingând de păcat, făcându-i în stare să vadă, să audă şi să înţeleagă.
Este una dintre minunile şi plăcerile predicării faptul că acelaşi mesaj va afecta adesea oamenii în mod diferit, producând în unul pocăinţă, în altul speranţă, în alţii curaj, umilinţă sau credinţă, în funcţie de ce are nevoie fiecare suflet.
Fără această lucrare puternică, iscusită a Duhului, predicarea ar fi inutilă; cu ea, slujirea Cuvântului poate fi uşoară şi plăcută, şi uimitor de eficientă în acelaşi timp.
(Materialul a fost preluat din cartea „Ridicarea pânzelor”, cu acordul editurii „Perla Suferinţei”)
