Autor: A.W.Tozer
Tradiţional, creştinismul a fost şi este religia oamenilor obişnuiţi. Ori de câte ori clasele sociale mai înalte l-au adoptat în numere mari, s-a stins. Respectabilitatea s-a dovedit a fi aproape întodeauna fatală pentru el.
Motivele din spatele acestui lucru sunt două; unul omenesc, celălalt dumnezeiesc.
Schleiermacher a evidenţiat faptul că la baza oricărei religii stă un sentiment de dependenţă, un simţământ de neajutorare a făpturii. Omul simplu care trăieşte aproape de pământ trăieşte de asemenea aproape de moarte şi ştie că trebuie să caute ajutor dincolo de sine însuşi; el ştie că este doar la un pas între el şi o catastrofă. Pe măsură ce urcă pe scara economică şi socială, se înconjoară cu din ce în ce mai multe mecanisme de protecţie şi îndepărtează pericolul (aşa crede el) tot mai mult de sine însuşi. Încrederea în sine ia locul sentimentului de dependenţă pe care l-a cunoscut odată, iar Dumnezeu devine mai puţin necesar pentru el. Dacă s-ar opri să se gândească mai bine la lucrul acesta, ar şti să facă ceva mai bun decât să-şi pună încrederea în lucruri şi în oameni; dar suntem atât de grav vătămaţi de căderea noastră morală încât suntem în stare să ne înşelăm pe noi înşine în totalitate şi, dacă împrejurările favorizează acest lucru, suntem în stare să persistăm o viaţă întreagă în înşelare.
Odată cu sentimentul de securitate pe care bogăţia şi poziţia socială îl aduc vine şi o mândrie arogantă care închide etanş uşa inimii faţă de Salvatorul ce aşteaptă. VIP-ul nostru s-ar putea să onoreze într-adevăr o biserică prin aderarea la ea, însă nu este nici-un pic de viaţă în actul său. Religia este exterioară, iar credinţa nominală. Respectabilitatea conştientă l-a distrus.
Al doilea motiv pentru care creştinismul tinde să decadă pe măsură ce adepţii lui urcă pe scara socială este că Dumnezeu nu este părtinitor şi nu-Şi împarte slava cu altul. Pavel spune acest lucru suficient de clar în Prima Epistolă către Corinteni:
„Căci nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii. De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:25-29)
Când Dumnezeu Şi-a trimis Fiul ca să răscumpere omenirea, L-a trimis în căminul unui om muncitor şi El a crescut ca un ţăran, după cum spunem noi acum. Când S-a înfăţişat înaintea lui Israel şi a intrat în slujirea Sa pământească, a fost respins de bigoţii respectabili şi a trebuit să caute urmaşi aproape în exclusivitate printre oamenii săraci, simpli. Când a venit Duhul şi a fost întemeiată Biserica, primii ei membri au fost inacceptabili din punct de vedere social. Timp de generaţii întregi Biserica şi-a luat membrii din clasele de jos, cu câteva excepţii individuale care au apărut din când în când, dintre care Saul din Tars a fost cel mai notabil.
De-a lungul secolelor care au trecut de la Cincizecime, cărarea adevăratului creştinism a fost destul de asemănătoare cu poteca pe care a umblat Isus când a fost aici pe pământ; aceea de a fi respins de cei mari şi acceptat de cei umili. Biserica instituţionalizată cu siguranţă nu a fost săracă, şi nici nu a dus lipsă de oameni mari şi puternici care să-i umfle numărul de membri. Însă această biserică măreaţă nu a avut nici-un fel de putere. Aproape întotdeauna aprobarea lui Dumnezeu a venit peste grupuri mici şi periferice ai căror membri erau dispreţuiţi în timpul vieţii şi care reuşeau să dobândească acceptare numai după ce mureau de câteva zeci de ani.
Astăzi noi, evanghelicii, prezentăm semne că devenim prea bogaţi şi prea proeminenţi pentru binele nostru. Cu o nepăsare ciudată faţă de lecţiile istoriei, suntem ocupaţi să luptăm pentru recunoaştere din partea lumii şi pentru acceptare din partea societăţii. Şi le căştigăm pe ambele. Cei mari şi cei puternici privesc acum înspre noi. Lumea pare să vină la noi şi să ni se alăture. Bineînţels că trebuie să facem unele concesii, însă aproape toate acestea au fost făcute deja cu excepţia câtorva compromisuri ici şi colo în chestiuni ca inspiraţia verbală, creaţia specială, separarea şi toleranţa religioasă.
Creştinismul evanghelic devine rapid religia burgheziei. Cei înstăriţi, clasele de mijloc mai notabile, cei proeminenţi din punct de vedere politic, celebrităţile acceptă religia noastră cu miile şi îşi parchează maşinile scumpe la uşile bisericilor noastre, spre încântarea incontrolabilă a liderilor noştri religioşi care par să fie complet orbi în faţa faptului că marea majoritate a acestor noi patroni ai Domnului slavei nu şi-au schimbat obiceiurile morale nici în cea mai mică măsură, şi nu au dat vreo dovadă de convertire adevărată care să fi fost acceptată de părinţii evlavioşi care au zidit bisericile.
Da, istoria este o mare profesoară, dar ea nu-i poate învăţa pe cei ce nu vor să asculte. Şi se pare că noi nu vrem.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
