De obicei dimineaţa când vin la lucru, datorită aglomeraţiei de la acea oră, în intersecţiile cele mai solicitate se găsesc poliţişti care dirijează traficul. Şi acesta este un lucru deosebit de bun. Altfel s-ar produce blocări în intersecţii şi traficul ar fi foarte aglomerat, cauzând neplăceri celor implicaţi. Mă gândeam că poliţiştii tocmai aceasta ar trebui să facă: să intervină acolo unde apar probleme sau, mai ales, acolo unde ar putea apare, pentru a le preveni. În felul acesta, şi păstrându-şi corectitudinea, poliţiştii ar putea deveni prietenii noştri. Oriunde i-am vedea am şti că ei lucrează pentru binele nostru şi percepţia asupra lor s-ar schimba. Desigur că nu 100% dintre noi gândesc aşa pentru că, nu ne îndoim, vor fi tot timpul oameni care vor face răul, chiar în mod intenţionat, şi pentru care poliţiştii sunt un motiv de stres şi îngrijorare.
Şi mai mult ne bucurăm să întâlnim un poliţist atunci când ne aflăm în călătorie şi nu ştim care este drumul pe care trebuie să mergem. Confuzia se risipeşte şi, după ce am fost îndrumaţi pe drumul bun, mulţumim Domnului pentru cel ce ne-a călăuzit cu bunăvoinţă.
În general atunci când ne aflăm în nevoie sau chiar în încurcătură suntem recunoscători celor ce ne ajută să ieşim din acele situaţii şi, pe măsură ce înţelegem tot mai bine rostul autorităţilor puse să vegheze asupra noastră şi să ne ajute, începem să le apreciem, dacă nu am făcut-o până atunci.
Din punct de vedere spiritual lucrurile stau, într-o anumită măsură, la fel. Noi oamenii intrăm în multe încurcături din cauza neatenţiei şi neascultării noastre de Dumnezeu, a vitezei cu care circulăm. Dacă am fi atenţi la felul în care Dumnezeu vrea să ne conducă, să ne dirijeze, am evita multe situaţii delicate şi multe neplăceri. Pentru că Dumnezeu ştia că vor fi multe intersecţii aglomerate în viaţă şi multe pericole pe drum a lăsat indicatoare şi repere, pentru binele nostru. Problema noastră este că nu dorim să fim dirijaţi, conduşi. Ni se pare o interferenţă în viaţa noastră. Doar ne descurcăm bine şi fără ajutorul lui Dumnezeu, ba chiar mai bine, cred mulţi. Încă de la începutul omenirii a fost aşa. Adam şi Eva au fost „ajutaţi” de cel rău să adopte o astfel de atitudine. Cel rău le-a spus că ei nu au nevoie de Dumnezeu, că se pot descurca singuri chiar mai bine decât dacă s-ar lăsa îndrumaţi de Dumnezeu. Şi, de atunci încoace o face la fel, băgându-i pe oameni în multe necazuri în călătoria lor pe acest pământ şi pregătindu-le un necaz şi mai mare pentru veşnicie. În felul acesta în oameni s-a dezvoltat o reticenţă, o repulsie chiar, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi dorinţa Lui de a ne călăuzi şi ghida în călătoria pe care o avem de făcut pe acest pământ. Că este evident că Dumnezeu este perceput ca un duşman nu ca un prieten se vede din felul în care oamenii se raportează la El, refuzând să asculte de sfaturile Lui. Interesant este că oamenii nu vor să asculte de Dumnezeu, prin urmare intră în încurcătură, apoi strigă disperaţi după ajutor tocmai de la El, pe care nu au vrut cu nici un preţ să-L asculte. Şi chiar după ce Dumnezeu le oferă ajutorul în situaţii de felul acesta, după ce necazul trece, oamenii adoptă aceeaşi atitudine de neascultare şi nesupunere ca şi înainte de a fi intrat în bucluc. Prin urmare Dumnezeu devine (de fapt tot timpul a fost aşa pentru ei) doar unul care intrevine pentru a rezolva prostiile noastre, nicidecum unul care ne sfătuieşte pentru a nu intra în ele.
Poate mediul şi felul în care trăim ne predispune la o astfel de atitudine. În cele pământeşti oamenii sunt obişnuiţi să procedeze în felul aceasta. Fac tot felul de lucruri împotriva legii iar atunci când sunt prinşi apelează la cei ce sunt puşi să respecte legea pentru a-i scăpa din încurcătură. Şi după ce scapă, pentru că se simt mari şi tari, cu spatele tare, procedează la fel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi fără să înveţe lecţia pe care ar fi trebuit să o înveţe.
Dumnezeu s-a oferit să-i înveţe pe oameni. Le-a dat Scripturile Sfinte prin care S-a descoperrit pe Sine şi voia Sa. Oamenii le-au neglijat şi le neglijează în continuare. Le-a dat profeţi care să le vorbească din partea lui Dumnezeu pentru călăuzire şi îndreptare. Oamenii nu i-au ascultat ba chiar i-au omorât pe mulţi dintre ei. Li se părea că trimişii lui Dumnezeu le încurcă planurile. În locul lor şi-au dat învăţători după poftele lor, oameni care să le vorbească ca şi cum s-ar părea că le vorbeşte Dumnezeu dar, de fapt, să vorbească de la ei, spre nenorocirea celor ce ascultă. Lumea religioasă fără de Dumnezeu este o dovadă în acest sens. Oamenii s-au încăpăţânat şi se încăpăţânează tot mai mult cu fiecare zi care trece împotrivindu-se la tot ceea ce le-ar face bine acceptând călăuzirea şi voia lui Dumnezeu în viaţa lor. De aceea aleargă ca nebunii prin această viaţă, neglijând orice reper pus de Dumnezeu şi luându-se la întrecere care dintre ei poate greşi mai mult şi călca mai mult legile de circulaţie impuse de Dumnezeu. Sunt încurajaţi şi de faptul că Dumnezeu nu îi amendează prea des şi nici nu le suspendă permisul de conducere. Apostolul Petru spune că Domnul are o îndelungă răbdare şi doreşte ca omul să nu piară ci să vină la pocăinţă. Îndelunga răbdare şi toleranţa lui Dumnezeu în încălcarea legilor Lui este privită de cei mai mulţi ca o slăbiciune a lui Dumnezeu, sau poate chiar ca o dovadă a faptului că El nu va pedepsi niciodată şi că legile Lui sunt doar poveşti. În această capcană a gândirii a căzut, pentru o vreme, chiar şi omul lui Dumnezeu, psalmistul Asaf, după cum citim în cel de-al şaptezecişitreilea Psalm. Vedea că celor răi, care încalcă regulile lui Dumnezeu le merge bine şi nu au parte de necaz, pe când el, care era atent la Legea lui Dumnezeu şi se străduia să o împlinească, avea parte de tot felul de încercări şi suferinţe. I-a venit mintea la cap abia atunci când a privit la soarta de la urmă a celor ce-L sfidează pe Dumnezeu şi trăiesc aşa cum vor ei. Soarta de la urmă a acestora este groaznică. Vor pieri în focul veşnic, pedepsiţi de Dumnezeul pe care l-au sfidat o viaţă întreagă. Pe când cei ce şi-au găsit bucuria în a asculta de Dumnezeu şi a face voia Sa, care s-au lăsat ghidaţi în călătoria lor pe acest pământ de Scripturi şi de legile sfinte ale lui Dumnezeu vor fi feriţi de pericolele veşnice şi păstraţi în siguranţă pentru a fi duşi în locul fericirii eterne în care Domnul Isus Hristos este Domn şi Mire.
Avem, ca oameni, privilegiul acesta nespus de însemnat de a fi conduşi, călăuziţi, mustraţi atunci când este nevoie, de chiar însuşi Dumnezeu. El nu poate greşi în sfaturile pe care ni le dă şi ştie mai bine decât oricine capcanele pe care cel rău ni le întinde şi felul în care pot fi evitate. De ce nu vor oamenii să asculte de Dumnezeu? Pentru că, la fel ca Eva odinioară, virusul informaţional mediatic şi-a făcut şi îşi face efectul şi oamenii cred că ştiu mai mult şi mai bine dacât Dumnezeu. Că nu este aşa stau dovadă încurcăturile tot mai mari în care se află omenirea, cu fiecare pas prin care se îndepărtează de Dumnezeu, şi se va vedea şi mai bine atunci când, din nefericire, nu se va mai putea face nimic pentru a îndrepta lucrurile. Adică în veşnicie. Imaginea tristă a unui automobil ieşit de pe şosea şi împlântat într-un stâlp de pe marginea drumului, cu sângele băltind sub mormanul de tablă contorsionată, este nimic pe lângă veşnicia care îi aşteaptă pe toţi care au apăsat pe accelerator până la maxim fără să ia aminte la regulile de circulaţie ale lui Dumnezeu.
Din nefericire, datorită atitudinii lor iresponsabile mulţi alţii sunt afectaţi. În primul rând familia şi cei apropiaţi, uneori chiar biserica din care fac parte. Aud cum prin biserici sunt tot mai dese cazurile în care adunările încep să-şi facă propriile reguli şi să facă schimbări pe care nu ar fi trebuit să le accepte niciodată. Primii afectaţi sunt copiii şi tinerii, apoi toţi ceilalţi. Aceasta din cauză că tot mai mulţi vor să fie ca Dumnezeu, ignorând poruncile lui Dumnezeu.
Hoţul care vede un poliţist tresaltă, cuprins de spaimă iar legile ţării sunt nenorocirea lui. Omul care reacţionează la fel atunci când este vorba de Dumnezeu este un hoţ spiritual şi i se va înfunda odată. Dar omul care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi care iubeşte legile Lui şi voia Sa nu mai are de ce să se teamă. Pentru că nici un rău nu i se poate întâmpla celui ce ascultă de Dumnezeu iar drumul acestuia spre cer este garantat şi sigur, chiar dacă nu întotdeauna uşor şi nu fără obstacole. Ba chiar şi aceste obstacole sunt tot spre folosul lui. Abia după ce trece de obstacolul care i-a produs anumită întristare sau chiar întârziere omul lui Dumnezeu vede lămurit că dacă nu ar fi fost acest obstacol ar fi prins o viteză prea mare şi, imediat după curbă, era o prăpastie. Prăpastie pe marginea căruia acum merge liniştit, deşi în hăul care se cască lateral se văd atătea caroserii ruginite. Semnul ce curbă periculoasă a fost furat de diavolul, spre nenoroicirea multora, dar pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu există îngeri care ocrotesc şi intervenţii miraculoase din partea Celui ce s-a angajat ca să-i păzească până vor ajunge cu bine Acasă.
Psalmi 119:125 „Eu sunt robul tău; dă-mi pricepere, ca să cunosc învăţăturile Tale.
126 Este vremea ca Domnul să lucreze: căci ei calcă Legea Ta.
127 De aceea, eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat:
128 De aceea găsesc drepte toate poruncile Tale, şi urăsc orice cale a minciunii.
129 Învăţăturile Tale sunt minunate: de aceea le păzeşte sufletul meu.
130 Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.
131 Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale.
132 Întoarce-Ţi Faţa spre mine, şi ai milă de mine, după obiceiul Tău faţă de cei ce iubesc Numele Tău!”
165 „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire.”
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment