În România ne-am obişnuit să ne întâlnim frecvent pe stradă cu oameni care cerşesc. Fenomenul a ajuns să devină familiar şi în Europa în ultimii ani şi nu mă mir că cei ce nu au cunoscut până acum acest aspect au ajuns să fie deranjaţi de el. Mai ales că în vest oamenii au o altă mentalitate, nu fac presiuni unii asupra celorlalţi, s-ar zice că au respect unii faţă de alţii (nu ştiu dacă este chiar aşa sau poartă doar o mască).
Ceea ce este caracteristic cerşetorilor este lipsa ruşinii şi insistenţa (cel puţin aşa este la noi în ţară, poate în altă parte cerşetorii să aibă mai mult bun simţ şi ruşine). Dacă stai de vorbă cu cineva pe stradă şi vine un cerşetor (de obicei sunt femei şi copii, bărbaţii stau doar pe margine) acesta nu are nici o problemă că tu eşti în discuţie cu cineva şi stă înaintea ta cu mâna întinsă şi nu vrea să plece oricât l-ai ruga sau l-ai mustra şi nici chiar atunci când i se spune hotărât că nu va primi nimic. El insistă ca şi cum nu nu ar fi nici o problemă, cu seninătate.
Ce se poate observa foarte bine la cerşetori este că aceştia nu ştiu ce înseamnă ruşinea. Dacă ar avea-o nu ar avea succes în demersul lor. Prin urmare sunt foarte insistenţi, în orice fel de condiţii şi în faţa oricui.
Domnul Isus are o pildă pentru noi şi, prin ea, vrea să ne îndemne să avem o stăruinţă în rugăciune asemănătoare cu a unui cerşetor. În pildă este vorba despre o femeie văduvă care se ruga cu insistenţă unui judecător căruia nu îi păsa de oameni şi de adevăr, să îi facă dreptate. După multă vreme şi după multe insistenţe judecătorul s-a săturat de această femeie şi a spus: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.”
Vorbind despre cerşetori şi despre judecător, poate chiar şi despre femeia văduvă (dar în cazul ei nu suntem siguri) observăm că aveau în comun un lucru: lipsa ruşinii. Cerşetorii nu au ruşine, unii dintre judecători la fel, ce să mai vorbim despre politicieni? Dar să vedem cine s-ar mai afla în această situaţie?
Biblia vorbeşte despre oamenii care trăiesc în păcat. Nici aceştia nu au ruşine şi cu fiecare zi care trece ruşinea este tot mai subţire şi mai firavă. Prin gura profetului Ţefania, Domnul vorbea poporului astfel: „Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea – ca pleava trece vremea – până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.”
Profetul Ezechiel vorbeşte despre un moment când nelegiuirea (păcatul) erau la culme. Adică păcatul are şi el gradaţiile lui. Poate fi mai puţin, mai mult, mult şi la culme. Sodoma şi Gomora au dus păcatul la culme. Prin urmare înţelegem şi că lipsa ruşinii era la culme. Adică oamenii pot avea multă ruşine, mai puţină, puţină sau deloc. Când păcatul este la culme ruşine nu mai este deloc.
Constatăm azi că ruşinea începe să dispară dintre noi, aproape că nu mai există. Felul în care trăiesc oamenii, relaţiile dintre ei, abordarea anumitor aspecte care odată erau considerate păcat (sexualitatea, homosexualitatea, căsătoria, etc) arată spre o lipsă a ruşinii. Prin aceasta înţelegem şi că păcatul se îndreaptă spre o culme iar, dacă este aşa, urmează (ca întotdeauna în astfel de cazuri) şi o pedeapsă a lui Dumnezeu.
Vorbind despre ruşine nu putem să nu aruncăm o privire şi spre ceea ce oamenii numesc biserică. Şi în acest caz nu facem nici o exagerare atunci când vorbim despre o lipsă a ruşinii tot mai accentuată. Surori care nu mai au ruşine să se îmbrace provocator, tineri şi tinere care nu mai au ruşine să trăiască în păcat şi imoralitate, creştini care nu se mai ruşinează să privească la tot felul de lucruri murdare, chiar la pornografie, bărbaţi şi femei care nu se mai ruşinează să trăiască în neorânduială, să se certe, să imite lumea în comportamentul lor, să nu se supună rânduielilor bisericii locale, să creeze tensiuni sau să facă de ruşine numele lui Dumnezeu. Divorţul care odată era o ruşine chiar printre cei necredincioşi a ajuns azi, între creştini, să fie o normalitate şi ceva recomandat chiar de unii păstori.
Creştinii (cei mai mulţi dintre ei) nu au ruşine să facă tot ce vor dar, în acelaşi timp, să nu cumva să le spui să se îndrepte în comportamentul lor şi să se pocăiască pentru că atunci vei vedea că nu au nici o ruşine să ridice pumnul împotriva ta, să „te facă cu ou şi cu oţet” sau să te dea în judecată.
Nu mai este ruşine nici în alt fel. Iuda scria despre aceasta în scurta lui epistolă: „12 Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi, şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, desrădăcinaţi; 13 nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.”
Despre cine este vorba? Tot Iuda dă răspunsul: „4 Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos. 16 Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe, şi slăvesc pe oameni pentru câştig. 19 Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.”
Aceştia erau în biserică, strecuraţi printre credincioşi, slujeau ca să aibă un câştig de la cei mulţi deşi nu le erau de nici un folos, dimpotrivă. La ce folos o stâncă ascunsă sub apă decât să spargă corabia? Le ce folos nori care niciodată nu dau ploaie sau pomi care niciodată nu dau rod? La ce folos cineva mereu nemulţumit de soarta lui şi a cărui gură este mereu plină de cuvinte de apreciere şi de laudă faţă de el însuşi? La ce folos nişte valuri înfuriate ale mării decât să producă pagube? Şi aceşti oameni erau caracterizaţi de lipsa ruşinii, ba chiar se lăudau cu nebuniile lor – Iuda spune că „îşi spumegă ruşinile lor”.
Scriindu-i lui Tit apostolul Pavel vorbeşte despre un alt fel de oameni fără ruşine în biserică: „10 În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, 11 cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe.” (Tit 1) Aici Pavel dă şi soluţia în cazul acestor oameni fără ruşine şi care nu produc altceva decât confuzie şi stricăciune printre credincioşi: să li se astupe gura. Înţeleptul Solomon ne dă un sfat în privinţa acestor oameni care nu au ruşine. El îi mai numeşte şi nebuni. Sfatul lui Solomon pare a fi o contradicţie dar dacă medităm asupra lui nu este. Proverbe 26:4 şi 5: „4. Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. 5. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept.”
Sunt, sau poate că au fost, şi cerşetori care au ruşine. Poate că au căzut dintr-o stare bună, dintr-o poziţie înaltă şi, cu ruşine, trebuie să se smerească şi să ceară ajutorul celorlalţi. Dar cei mai mulţi nu mai au nici o ruşine şi nu se sfiesc să te înjure sau blesteme dacă nu le dai nimic şi nu au nici o ruşine să fure, dacă au ocazia. Şi, după ce te-au furat, nu au nici o ruşine să-ţi râdă în faţă şi să te sfideze, numindu-te fraier. Şi poate că odată politicienii sau oamenii legii mai aveau ruşine să facă sau să nu facă unele lucruri dar aceasta este de domeniul trecutului.
Şi în legătură cu păcatul poate că odată oamenii se mai ascundeau ca să îl facă dar acum nu mai au nici o ruşine să îl facă pe faţă şi chiar se laudă cu el. Şi a fost odată ruşine în adunări în legătură cu multe aspecte dar azi ruşinea este o floare rară. Mari lideri religioşi nu mai au nici o ruşine să se laude cu averile lor impresionante, obţinute pe seama celor mulţi şi fără discernământ, deşi alţii abia au ce să mănânce. Este o lipsă evidentă a ruşinii în orice domeniu. Şi, dacă este aşa, oare ce ne aşteaptă în viitor? Cum va reacţiona Dumnezeu în acest caz? Să ne aşteptăm să reacţioneze altfel decât a făcut-o în trecut?
Vorbind despre credincioşi observ că totuşi au o ruşine. Le este ruşine să-L mărturisească pe Domnul Isus Hristos oamenilor fără de ruşine şi obraznici dar care se îndreaptă către iad. Am ajuns azi să ne fie ruşine să fim creştini dedicaţi, devotaţi, asemeni Domnului Isus Hristos şi a sfinţilor apostoli. Aşa că am îndulcit traiul şi am lărgit calea pentru a nu fi consideraţi înguşti. Am lărgit calea în orice privinţă, de la felul de viaţă la relaţiile dintre noi, la cum ne îmbrăcăm, cum mâncăm, cum ne petrecem timpul liber, la relaţiile intime şi chiar şi la învăţătura pe care o numim biblică. Am scos din ea crucea şi l-am înălţat pe omul fără de ruşine şi care a ajuns să fie prezentat ca un mic zeu în faţa căruia şi la mofturile cui până şi Dumnezeu capitulează.
Ruşine unde nu ar trebui să fie şi lipsa ruşinii acolo unde ar trebui să ni se umple faţa de ruşine şi să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă. Acesta este doar unul dintre paradoxurile vremurilor din urmă în care ne aflăm.
Dumnezeu vrea ca mai întâi să avem ruşine şi să umblăm cu sfială pe calea frumoasă dar îngustă a pocăinţei, fără a fi pricini de poticnire pentru cei din jur, dar apoi vrea să nu avem nici o ruşine atunci când vine vremea să-L mărturisim pe El unei lumi lipsite de ruşine şi care alargă ca bezmetică către iad.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment