Adevărata credinţă care poate aduce omului mântuirea şi salvarea de la focul veşnic al iadului este credinţa creştină, credinţa în Domnul Isus Hristos. Domnul Isus Hristos spunea: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6). Apostolul Petru, referindu-se la Domnul Isus, afirma: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele Apostolilor 4:12)
Şi numai aceste două afirmaţii clare şi fără putinţă de interpretare sunt de ajuns pentru a lămuri acest aspect al mântuirii, dar Scripturile Sfinte conţin încă multe astfel de afirmaţii şi lămuresc pe deplin felul în care Dumnezeu a ales să mântuiască rasa umană, rasă aflată în conflict direct cu Dumnezeu din cauza păcatului. Cine respinge această soluţie sau alege alta (ceea ce este acelaşi lucru) nu face altceva decât să dea cu piciorul la oferta lui Dumnezeu de salvare. Cred că este important să mărturisim acest lucru mai ales azi în contextul în care se prezintă oamenilor multe căi spre salvare şi în contextul în care chiar creştini cu nume şi lideri de grupări creştine afirmă, de dragul păcii, că mântuirea nu este doar prin Isus Hristos.
Prin urmare creştinii deţin adevărul despre mântuirea sufletelor şi sunt datori să-l mărturisească şi altora, spre binele tuturor şi fericirea lor veşnică. Dar tot Scripturile care mărturisesc cum poate un om să fie mântuit spun şi despre faptul că în vremurile din urmă va fi o lepădare de credinţă (2 Tesaloniceni 2:3). Adică creştini care au crezut bine până la un moment dat vor accepta alte credinţe şi alte căi spre mântuire, lepădându-se de Isus Hristos şi de credinţa doar în El.
M-am gândit la câteva moduri în care creştinii azi se leapădă de Hristos. În unele cazuri o fac în mod conştient iar în altele nu.
Cu toţii ştim despre acest Stat Islamic nou apărut în Irak şi Siria. Veştile despre atrocităţile care au loc aici au făcut şi fac înconjurul lumii şi aproape că nu este zi în care să nu se vorbească despre crime şi persecuţii îndreptate, în special, împotriva creştinilor. Aici creştinii sunt obligaţi să mărturisească că se leapădă de credinţa în Isus iar dacă nu o fac sunt omorâţi şi nu doar că li se trage un glonte în cap ci sunt torturaţi şi apoi sunt crucificaţi sau decapitaţi. Ne întristăm atunci când citim că fraţi de-ai noştri în credinţă sunt omorâţi de fundamentaliştii musulmani dar nu ne gândim că fiecare astfel de crimă arată de fapt spre o biruinţă extraordinară a celor ce nu renunţă la credinţa în Isus Hristos, chiar cu preţul vieţii. Cu cât mai multe astfel de vieţi pierdute cu atât mai multe biruinţe pentru Hristos. Cei ce mor pierd viaţa aceasta pământească dar o câştigă pe cea veşnică. Ei trec din chinul acestei lumi direct în desfătarea cerului.
Probabil însă că unii nu pot renunţa la viaţa aceasta trecătoare, au o frică de suferinţă şi se leapădă de credinţă. Nu ştiu să fie astfel de cazuri dar mă gândesc că sunt. Mass-media nu vorbeşte despre acestea pentru că în ele nu este ceva spectaculos, deşi ceva spectaculos se întâmplă dar din perspectiva cerului. Unii renunţă la credinţa lor în Isus Hristos ca să nu-şi piardă viaţa aceasta pământească sau ca să nu sufere, pierzând-o în schimb pe cea veşnică. Nu-i condamn pe cei ce fac acest lucru, fratele Richard Wurmbrand mărturisea că şi în închisorile comuniste mulţi s-au lepădat de Hristos în faţa încercărilor şi ameninţărilor, şi numai Dumnezeu ştie cu adevărat ce înseamnă ca un om să ajungă aici şi cât de greu poate fi, dar constat că se face un schimb care este total în dezavantajul celui ce renunţă la Hristos şi viaţa veşnică. Nu poate fi o alegere mai proastă pentru un om. Ce pierdere!… Să ai tot, prin Hristos fericirea veşnică, şi să renunţi la tot pentru câteva zile în plus pe acest pământ… Inechitabil schimb.
Aceasta este o lepădare conştientă de Isus; cel ce ajunge la acest pas ştie ce face şi numai Dumnezeu cunoaşte ce este în inima unui astfel de om, ce dramă şi ce tragedie trăieşte cel care ştie unde îl poate duce credinţa în Isus dar renunţă la El. Să nu ajungă nimeni în situaţia unui astfel de om. Poate că în viaţa care îi mai rămâne de trăit după trădarea lui să nu mai aibă niciodată parte de fericire şi remuşcările să-l chinuie până la finalul vieţii lui. De aceea ar trebui să ne rugăm mai mult pentru fraţii noştri în credinţă care sunt persecutaţi în ţările musulmane, hinduse, comuniste sau, mai nou, chiar în lumea liberă.
Dar lepădarea de credinţă nu se opreşte aici. Unii se leapădă de credinţă şi nici măcar nu ştiu. Nu aş putea spune ce este mai dureros: să te lepezi de credinţă şi să ştii sau să te lepezi de credinţă şi să nu ştii. Evident că efectul final este acelaşi.
Domnul Isus Hristos spunea: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei 6:24 ) A sluji înseamnă a te închina. Şi cum o faci? Nu alergând la un templu ci căutând lucrul acela cu inima ta. Adică dorinţele omului să fie acolo cu preponderenţă. Tot Domnul Isus spunea: „Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Matei 6:21 ) Iar despre inima omului Dumnezeu spune lămurit că trebuie să îi aparţină Lui. Proverbe 23 cu 26: „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.”
Oriunde te duci în lumea aceasta poţi constata cu uşurinţă că dumnezeul care are cei mai mulţi închinători astăzi nu este Dumnezeul Cel Adevărat sau cei falşi ca Baal sau Astarteea sau Moloh ci Banul – Mamona. Oameni din orice rasă, cultură, religie se închină mai întâi lui Mamona şi apoi celuilalt dumnezeu sau dumnezei. Şi lucrul acesta este valabil şi pentru creştini. Sunt vii pentru Mamona, îl caută, îl doresc, îl slujesc, se scoală pentru el dimineaţa devreme şi se culcă seara târziu tot datorită lui, gândurile lor sunt ocupate cu el, fericirea sau întristarea lor depind de el pentru că prin el pot ajunge la lucrurile pământeşti cu care se laudă şi după care tânjesc. Apostolul Pavel scria la 1 Corinteni 8 cu 3: „Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu” iar apostolul Ioan scria şi el la 1 Ioan 2 cu15: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” Dar trăim aşa de parcă aceste cuvinte nu ar fi în Scripturi sau nu ar fi pentru noi.
Lepădarea de credinţă poate veni atunci când cineva îţi pune pistolul la cap şi te provoacă să spui că nu crezi că Isus Hristos este singurul Mântuitor şi că te lepezi de El dar şi atunci când ţi se oferă un talger cu arginţi şi promisiunea că, prin ei, îţi vei putea împlini multe nevoi şi că, în felul acesta, vei dobândi fericirea.
Tristeţea acestui caz din urmă este că omul nu ştie că s-a lepădat de Hristos, aşa ca în primul caz. El se consideră un bun credincios şi are aspiraţii la veşnicia cu Hristos. El nu realizează că cel pe care îl slujeşte este adevăratul dumnezeu nu cel pe care buzele lui îl mărturisesc, dacă îl mai mărturisesc. Prin profetul Maleahi, la capitolul 3, Domnul spunea aşa: 16”Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui.
17 „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte.18 Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.”
Şi aici cel ce slujeşte lui Dumnezeu este cel ce se închină lui Dumnezeu în adâncul inimii lui şi face voia lui Dumnezeu, tânjind după Dumnezeu, de aceea Dumnezeu este subiectul lui de discuţie atunci când se adună împreună cu alţii ca el, nu banii, maşinile şi casele. Nu se referă la credinciosul nominal care mai merge la biserică dar acolo, la biserică, inima lui este tot la bani şi la lucrurile lumii acesteia. În acest caz el la acestea se închină şi pe acestea le slujeşte.
Pavel îi scria lui Timotei că prima caracteristică a oamenilor fără Dumnezeu din vremurile din urmă va fi iubirea de bani. Şi pentru că în această situaţie vor fi foarte mulţi care se numesc creştini şi ca să-şi liniştească conştiinţele care o vreme poate i-au mai mustrat, au inventat „evanghelia prosperităţii”, un cancer care mănâncă creştinismul din interior.
Cei ce se află în această situaţie nu se dezic pe faţă de Mântuitorul Isus Hristos şi nu se leapădă de El cu gura, dimpotrivă se laudă cu El şi Îl folosesc ca să poată ajunge la adevăratul dumnezeu pe care îl iubesc: Mamona. De aceea sunt mai periculoşi decât extremiştii musulmani, pentru că ei par a fi prieteni şi însoţitori pe calea către cer iar unii sinceri pot cădea în capcanele falselor lor învăţături. Nu degeaba apostolul Pavel ne spunea la1 Corinteni 5 cu 1: „V-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcarcă îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi.”
De aici până la creştinii fireşti, lumeşti, care nu se mai difderenţiază de lume aproape cu nimic nu mai este decât un pas, şi acela foarte mic. Şi iată cum lepădarea de credinţă are loc fără ca ei să ştie.
Când facem astfel de afirmaţii sau aprecieri unora le pot părea exagerate deoarece contextul în care ne-am format ca şi creştini ne-a lăsat să înţelegem, sau chiar ne-a spus explicit, că acesta este normalul şi că aceasta înseamnă adevărata binecuvântare a lui Dumnezeu, adică a avea bani şi a deţine lucruri materiale şi a aparţine unei grupări numite creştine. Bine ar fi să citim Biblia cu mai multă atenţie. Dar, până acolo, să ne aducem aminte de mărturia unui creştin indian, Sadu Sundar Singh. S-a născut în 1889 într-o familie bogată; a trecut la creştinism în anul 1904 şi se pare că a murit în anul 1929 deoarece de atunci nimeni nu l-a mai văzut, el fiind un misionar printre păgânii din Himalaia. Dar în anul 1922 a fost invitat în Europa şi a venit cu bucurie deoarece ştia că Europa este leagănul creştinismului. Numai că ceea ce a văzut atunci în Europa nu corespundea modelului biblic pe care el îl aflase citind Scripturile şi a plecat înapoi în India total dezamăgit şi hotărât să nu mai vină niciodată în Europa. La întoarcerea lui în India a spus: „Eu credeam că toţi locuitorii ţărilor creştine din Europa citesc Biblia şi sunt asemenea îngerilor; dar trecând prin aceste ţări, am înţeles greşeala mea. Cea mai mare parte dintre ei au obrazul alb şi inima neagră. În ţările păgâne văd oameni mergând în templele lor; ei au frică de Dumnezeu. Aici văd mai ales oameni care numai cu numele sunt creştini. Ei caută plăcerile, afacerile, luxurile, desfătările. Ei se îngrijesc necontenit numai de bani, de plăceri şi de afaceri. Atădată gândeam: << Cât sunt de nenorocit că m-am născut într-o ţară păgână şi cât de fericiţi trebuie să fie cei din ţăriile creştine! Dar, după ce am vizitat aceste ţări, mi-am schimbat părerea. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut între păgâni, căci altfel n-aş fi umblat să-L aflu pe Hristos, nu m-aş fi înflăcărat şi n-aş fi mulţumit >>. Am rămas adânc dezamăgit vizitând unele ţări creştine şi văzând că foarte mulţi sunt creştini numai cu numele. A trebuit să constat că nu sunt ţări creştine, ci numai inşi (oameni singuratici) creştini”. Cuvintele acestea au fost rostite în anul 1922. Care să fie starea creştinilor astăzi şi ce ar mărturisi acest mare şi dedicat om al lui Dumnezeu dacă ar avea ocazia să petreacă un timp în mijlocul nostru ?
Ultimul pas pe această pantă a lepădării este acela în care chiar şi gura mărturiseşte minciuni, chiar dacă doar pe jumătate. Dar o minciună pe jumătate este mai periculoasă decât una în totalitate pentru că poate înşela mai bine. De aceea de aceste minciuni ar trebui să ne ferim cu mai multă atenţie. Nu la întâmplare ne spunea Pavel la 1 Tesaloniceni 5 cu 22: „Feriţi-vă de orice se pare rău.”
Deja mari lideri religioşi creştini, de diferite confesiuni, şi urmaţi de un mare număr de popor, mărturisesc că mântuirea este prin Domnul Isus Hristos dar nu numai prin El. Cum se poate afirma acest lucru, atunci când Scriptura spune cu totul altceva, este greu de înţeles. Dar orice este posibil pentru omul pe care Dumnezeu l-a lepădat. Biblia ne răspunde şi la această mare dilemă prin a doua scrisoare a lui Pavel către credincioşii din Tesalonic: „Arătarea lui (a celui nelegiuit) se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos. Aşa dar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”
Oamenii vor pace sacrificând adevărul, numai că acea pace va fi de scurtă durată, aşa cum este orice fericire care nu vine de la Dumnezeu ci vine prin păcat, prin deformarea adevărului, din partea lui satan.
Statul Islamic este un pericol dar, pe de altă parte, fundamentaliştii islamici trimit mulţi creştini direct în sânul lui Avraam, în locul de fericire veşnică pe care Dumnezeu Îl pregăteşte pentru cei ce-I sunt credincioşi şi care nu şi-au iubit viaţa nici măcar atunci când a fost vorba despre moarte. Dar probabil că mult mai mulţi creştini se leapădă de Hristos şi ajung în iad datorită liderilor lor sau „fraţilor” lor „creştini” dar corupţi şi care fie iubesc banul şi lucrurile materiale fie mărturisesc strâmb despre Domnul Isus Hristos şi răstălmăcesc Scripturile. Ne temem de Statul Islamic şi ne gândim cu groază că am putea fi afectaţi şi noi de „politica” lui, dar mai tare ar trebui să ne temem de învăţătorii şi proorocii mincinoşi care fac ravagii azi în mijlocul creştinilor promovându-şi ereziile lor distrugătoare care îi duc pe creştini pe o cale falsă, cale care are pretenţia de ortodoxă dar care nu este. Mai mult decât de un fundamentalist musulman care are în jurul lui o centură plină cu dinamită ar trebui să ne temem de aşa zişii fraţi care sunt iubitori de bani şi plăcerile acestei lumi. Bomba pe care ei o pot detona poate face mult mai mult rău decât s-a făcut în Paris cu ceva vreme în urmă sau cât tot Statul Islamic la un loc. Nu Statul Islamic este o ameninţare pentru creştini, aşa cum nici în trecut nu arenele romane, leii sau rugurile aprinse sau teroarea comunistă au fost adevărata ameninţare, cât iubirea de bani şi dragostea de lume sau ereziile strecurate pe furiş în popor. Acestea duc la o lepădare de credinţă în masă; nu doar a câte unuia din când în când, din cauza prigoanei. Adevărul este că unii teleevanghelişti sau învăţători „creştini” cunoscuţi şi care atrag mari mulţimi de oameni sunt terorişti mai mari decât Abu Bakr al-Baghdadi.
Ce este un terorist? Unul care îşi ascunde adevăratele intenţii, care are pretenţia că este de-al tău, că îţi vrea binele, până în momentul când împrăştie moarte în jur. Aşa sunt şi cei ce par a fi slujitorii Domnului sau copiii Domnului dar nu sunt. Până să fie daţi pe faţă pe mulţi îi duc la moarte şi necaz veşnic. Şi poate că, din perspectiva unui creştin, este mai periculos să trăieşti în Europa sau America sau Australia, decât într-o ţară musulmană. Aici, în ţările aşa zis creştine, sunt mult mai mulţi terorişti spirituali decât în orice altă parte. Şi nimeni nu luptă împotriva lor…
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment