Viaţa ne face tot felul de surprize, şi plăcute şi mai puţin plăcute. De când cu Internetul şi mai multe. Te trezeşti cu o ştire, cu un eveniment, cu o provocare. Uneori ne încruntăm, alteori fruntea se destinde şi zâmbim, funcţie de cum a fost surpriza. Zilele trecute am avut parte de o surpriză care mi-a adus la pachet şi întristarea şi bucuria. Să vă spun despre ce este vorba.
Într-o dimineaţa dau peste următorul email:
„Pace! Doresc câţi mai mulţi creştini ai Domnului să se roage pentru mine cu Rugăciuni sau cu Post şi rugăciuni!
1.Barul şi terasa de lângă locuinţa mea să fie închise de tot şi pentru totdeauna pe vecie! Niciodată să nu se mai deschidă terase, baruri, cluburi, discoteci, etc. pe unde voi mai sta!
2.Tata: să nu mai facă scandaluri, să nu mai strice banii din casă, să nu mai bea, să nu mai fie dominator, să nu mai bage de vină, să nu mai aibă atitudine de dictator, să nu îşi mai bată joc de familie, să nu mai ameninţe, etc.
3.Să putem să mai plătim din datoriile foarte mari!
4.Fratele meu este foarte bolnav!
5.Pentru mine: să mă căsătoresc, să am propria mea locuinţă, etc.!
Nu publicaţi pe site sau pe internet!
Vă mulţumesc frumos!”
Persoana care mi-a scris îmi este total necunoscută. Nu a dat nici un nume (decât numele din adresa de email) aşa că habar nu am despre cine este vorba, dar nu este primul email (sau telefon) de acest fel.
Aşa cum am spus, la citirea scrisorii am fost cuprins atât de întristare cât şi de un sentiment de destindere, ca şi cum cineva ţi-ar fi făcut o glumă bună. Întristare pentru că acel tânăr (cred) are într-adevăr motive serioase să se roage şi cu siguranţă că viaţa, aşa cum o prezintă el, nu este uşoară în cazul lui. Să ai un tată care face mereu scandaluri şi are o atitudine de dictator, să ai datorii foarte mari, să ai un frate foarte bolnav, sunt motive foarte serioase de rugăciune şi fie ca Domnul să aibă milă de această familie. Nu poţi decât să te întristezi la astfel de veşti. Dar restul tonului scrisorii m-a făcut să zâmbesc, mai ales la punctele 1 şi 5. Nu că acestea nu ar fi motive reale de rugăciune dar felul în care se pune problema, tonul scrisorii, este miezul subiectului.
Mi-am adus aminte că în urmă cu o vreme o credincioasă mi-a spus să mă rog pentru soţul ei ca să fie mântuit. Un motiv bun de rugăciune şi fie ca Dumnezeu să mântuiască cât mai multe suflete ca nu cumva după moarte acestea să ajungă în locul de chin veşnic, acolo unde focul nu se stinge şi viermele nu moare. Dar imediat, după solicitarea de a mă ruga pentru soţul ei ca să fie mântuit femeia a continuat şi a spus: „Să-l mântuiască Domnul odată că m-am săturat să îmi tot facă greutăţi!”. Atunci am înţeles că nu dragostea de soţul ei o făcea să îşi dorească ca acesta să fie mântuit ci dragostea de sine: femeia nu mai dorea să sufere.
Acum, cine vrea să sufere? Cred că nimeni, poate doar cei bolnavi de anumite boli psihice. Dar am realizat că multe din cele pe care le facem şi care par a fi lucrări spirituale le facem nu cu lepădare de sine ci tocmai dintr-o dragoste de sine şi dintr-un egoism ascuns de care nici noi şi poate nici alţii nu suntem conştienţi. Rugăciunile noastre, de cele mai multe ori, sunt făcute cu scopul ca nouă să ne fie mai bine şi se referă de obicei la sănătate, confort, împlinirea nevoilor fizice, dobândirea de lucruri materiale. Şi ni se pare normal ca alţii să participe prin rugăciuni (şi post!) la satisfacerea a ceea ce considerăm a fi nevoile noastre: „ Doresc câţi mai mulţi creştini ai Domnului să se roage pentru mine cu Rugăciuni sau cu Post şi rugăciuni!”
Nădăjduiesc să-i pot fi de folos celui ce mi-a scris (şi care şi-a dat acceptul să folosesc scrisoarea lui, fără a da nici o referinţă despre el) şi, de asemenea, să fiu de folos la câţi mai mulţi care înţeleg rugăciunea atât de greşit. Dacă vom citi scrisoarea cu un ochi mai critic vom descoperi în spate acel egoism despre care am vorbit. Spun încă o dată că unui om în situaţia acestui tânăr nu îi este uşor şi fie ca Domnul să-i aducă izbăvire. Dar direcţia pe care el îşi canalizează efortul este greşită. Este posibil ca Domnul să nu împlinească nici una din ceriţele lui, deşi noi îi dorim tot binele pe care şi-l doreşte. Este posibil ca barul să rămână, ca tatăl să nu se schimbe, ca fratele să nu se vindece, ca datoriile să nu scadă iar soţia să nu vină. Şi atunci ce se va face creştinul nostru greu încercat? Poate să se revolte împotriva lui Dumnezeu şi să-I întoarcă spatele sau să se frângă sub povara grea pe care o are de dus.
Creştinii, mulţi dintre noi, înţelegem greşit că viaţa de credinţă înseamnă lipsa problemelor. Lucrurile stau cu totul altfel, după cum mărturisesc Sfintele Scripturi. Dumnezeu nu a spus că nu vom avea probleme pe calea pocăinţei ci că în mijlocul problemelor va fi cu noi. Domnul Isus spunea lămurit la Ioan 16 cu 33: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Domnul Isus face ca lucrurile să fie clare: El promite pace în mijlocul necazurilor. Apostolul Iacov scria şi el: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”. (Iacov 1:2) Iar apostolul Petru, la 1 Petru 1 scria: 5 „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! 6 În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări,7 pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”. La fel ca Domnul Isus şi apostolul Petru leagă bucuria mare de întristări şi felurite încercări. Apostolul Pavel scria şi el în Epistola către Romani, capitolul 5: 2 „Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. 3 Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, 4 răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” Fratele Pavel spune că numai bucuria în necazuri aduce răbdarea şi doar răbdarea aduce biruinţa care duce în final la nădejde. Cu siguranţă ştia bine ce spune. Meditând asupra acestor cuvinte am putea spune că mulţi nu au nădejde (sunt fără credinţă) pentru că nu sunt biruitori deoarece nu au avut o atitudine potrivită în încercări.
Nu ştiu cât de mult se roagă creştinii. Domnul şi apostolii ne îndeamnă să ne rugăm tot timpul şi în orice loc. Însă chiar dacă cineva s-ar ruga în acest fel dar rugăciunile lui ar fi direcţionate pe o direcţie care nu este voia lui Dumnezeu înseamnă o irosire a timpului şi rugăciunilor. Este evident, din tonul scrisorii prietenului meu necunoscut, că s-a cam săturat şi scrisoarea lui este un strigăt de ajutor către alţii care l-ar putea ajuta. Dar nu se pune punctul pe i. Rugăciunile ar trebui direcţionate pe relaţia lui spirituală cu Dumnezeu. O relaţie bună cu Dumnezeu va face ca povara să fie uşoară, oricât de grea ar fi. Un Dumnezeu mare, Atotputernic, dar care nu neapărat îndepărtează necazul însă care îl ţine tare şi de neclintit pe credincios este soluţia la toate problemele prin care trecem. O privire cu milă spre beţivii din bar şi spre tatăl dictator şi o încredere liniştită şi în pace în Dumnezeul care poartă de grijă, la vremea Lui, în orice nevoi, sunt soluţia ieşirii din criză. Nu rezolvarea problemelor ci vederea lucrurilor din perspectiva lui Dumnezeu; vederea lui Dumnezeu pe tron ca şi Cel ce are totul în control, este rezolvarea şi ieşirea din criză.
Primii creştini nu s-au rugat ca Dumnezeu să facă să dispară rugurile sau arenele cu lei sau închisorile (şi ce putere aveau ei în rugăciune) şi nici să se dărâme altarele lui Baal ci ca Dumnezeu să le dea putere să se ţină tari în credinţă şi să nu dea înapoi în faţa provocărilor. S-au rugat pentru o Biserică puternică care să facă faţă tuturor încercărilor şi care să stea tare, de neclintit, în faţa valului de idolatrie şi păgânism.
Sunt unii astăzi, puţini, îngrijoraţi de faptul că liderii de adunări, de culte, tac şi nu îşi ridică glasul să acuze şi să condamne păgânismul şi lumea care intră în adunări cu tot mai multă obrăznicie. Tac ca şi cum ori nu s-ar întâmpla nimic rău, ori nu ar vedea, ori nu le-ar păsa, sau ca şi cum le-ar fi frică să ia atitudine ca să nu-şi pericliteze interesele. Din această cauză lupii intră în stână şi fac prăpăd. Interesul faţă de adevărata credinţă dată sfinţilor odată pentru totdeauna scade şi creşte intresul pentru credinţe false care duc spre pierzare. Şi nimănui nu-i pasă şi nimeni nu face apel la rugăciuni insistente şi stăruitoare pe această direcţie. Toţi suntem preocupaţi doar de noi şi de interesele noastre mărunte. Nu că nu trebuie să fim preocupaţi de noi şi de ai noştri în rugăciunile noastre dar să ştim să direcţionăm chiar şi rugăciunile pentru noi pe făgaşul dorit de Dumnezeu şi care ne poate fi cu adevărat folositor. Întorcându-mă la scrisoarea cu pricina se simte în ea un ton clar de egoism. Citez:
„Doresc câţi mai mulţi creştini ai Domnului să se roage pentru mine cu Rugăciuni sau cu Post şi rugăciuni!” De unde această pretenţie? Oare aceasta este dragostea frăţească? Să se roage şi să postească cât mai mulţi pentru ca mie să îmi fie bine!
„Niciodată să nu se mai deschidă terase, baruri, cluburi, discoteci, etc. pe unde voi mai sta!” Dar în altă parte să fie? Deci problema nu era păcatul ci lipsa confortului pentru cel din apropierea barului.
„Pentru mine: să mă căsătoresc, să am propria mea locuinţă, etc.!” Şi mai ce? Adică pentru orice ar putea să facă bine prietenului nostru. Poate şi o maşină şi poate şi un salar bun şi generos în nu ştiu ce minister, etc! Deşi îmi pare rău de situaţia în care se află acest suflet îmi pare şi mai rău să văd egoismul cu care se roagă, egoism pe care îl avem cu toţii, mai mult sau mai puţin dar de care trebuie să scăpăm fiindcă ne omoară. Cred că prietenul nostru ar fi trebuit să se roage pentru răbdare, credinţă, dragoste pentru cei din bar şi tată, pentru putere să stea tare în credinţă şi să nu se clatine şi pentru a fi o bună mărturie pentru toţi. Apostolul Pavel le spunea femeilor credincioase dar care aveau soţi necredincioşi să nu se despartă de ei (şi înţelegem că în acel context nu le era uşor), ci să caute să fie o bună mărturie şi să-i câştige pe aceştia pentru credinţa în Domnul Isus, prin viaţa, dragostea şi răbdarea lor. Scopul suprem la care trebuie să ajungem este Împărăţia lui Dumnezeu şi cinstirea Numelui Său prin viaţa noastră, chiar dacă aceasta se face prin încercări şi lupte. Adevărul este că suntem egoişti, unii mai mult alţii mai puţin, şi facem tot ce putem pentru a nu suferi şi pentru a ne fi bine şi cald. Dar de pe această poziţie facem mult rău şi nu suntem ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru noi. Şi de pe această poziţie putem cădea şi să ne zdrobim.
Să nu uităm că prin Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este promis că barurile se vor închide (nici chiar cel de lângă noi unde muzica stricată a lumii urlă din difuzoare), nici că cei din casele noastre se vor purta frumos cu noi (ce să mai vorbim de cei din lume?), nici că nu vor fi lipsuri materiale, nici că toate bolile vor fi vindecate, nici că toţi vor avea parte de un soţ sau o soţie. Dimpotrivă Cuvântul ne spune că păcatul şi idolatria vor lua amploare; că adevăraţii credincioşi vor fi persecutaţi şi, nu de puţine ori, singuri; că uneori va fi strâmtorare mare şi încercări chiar şi pentru cei sfinţi; dar, şi acesta este aspectul care trebuie să ne umple inimile de bucurie şi de pace, că Dumnezeu va fi cu noi şi ne va sprijini în aşa fel încât nimeni şi nimic să nu ne poată despărţi de El şi de dragostea lui. Pentru această legătură tare cu El trebuie să ne rugăm neîncetat dar şi pentru a fi în locul în care Dumnezeu ne-a aşezat oameni vrednici de chemarea înaltă care ni s-a făcut, aceea de a fi reprezentanţii Lui în această lume care se scufundă în păcat şi care să lucrăm, din dragoste de Dumnezeu şi oameni, pentru salvarea ei.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment