O privire în urmă, la istoria lumii acesteia, arată desluşit vremelnicia tuturor lucrurilor. Oricât de mare şi de tare a fost Imperiul, în timp totul se reduce la moloz şi praf. Cu o ambiţie demnă de o cauză mai bună oamenii au tot refăcut, reconstruit, rezidit, în nădejdea că acum va rezista. Cine şi-ar fi putut închipui că regimul comunist, în forma sa de imperiu mondial, va cădea vreodată? Când Domnul Isus se plimba cu ucenicii Săi pe lângă zidurile impresionante ale Sfântului Templu şi când aceştia au căutat să-I atragă atenţia asupra măreţiei acestor ziduri, Domnul le spune că vor veni zile când nu va rămâne piatră pe piatră şi că totul va fi pustiit.
Cineva vrea o Europă Unită şi puternică şi chiar un guvern mondial şi proiectele acestea merg o vreme şi un timp, promiţând un viitor bun, dar niciodată nu se ştie când se va desprinde o piatră din munte, piatră care se va rostogoli şi, ca un tăvălug, va transforma totul în pulbere.
Zidirile noastre personale pot să aibă aceeaşi soartă. Putem zidi lucruri care vor fi spulberate şi putem zidi lucruri care să rămână veşnic. Apostolul Pavel, în prima Epistolă către Corinteni, la capitolul 3, de la versetul 10 înainte, vorbeşte despre faptul că lucrarea fiecăruia va fi testată la un moment dat şi că unele lucrări vor arde iar altele vor rămâne. Şi mai spune el că singura temelie pe care merită să zideşti este Isus Hristos.
Un credincios din SUA, român plecat acolo cu mulţi ani în urmă, îi spunea altuia care aleargă zi şi noapte ca să zidească pe această temelie care este Hristos, impresionat de cât de mult a făcut acesta pentru Împărăţia lui Dumnezeu: „Eu am peste şaptezeci de ani dar singurele lucruri pe care le-am realizat a fost că mi-am plătit casa mie şi copiilor”. Era bilanţul unui creştin aproape de veşnicie care a zidit doar paie şi fân.
Panica cuprinde pământul întreg, tot mai mult cu fiecare zi. Brexit în Marea Britanie şi terorism la Istanbul sau oriunde pe pământ. Lucrurile care ar trebui să fie stabile sunt mai mult decât şubrede. Nici o construcţie făcută de om nu este trainică. Pentru că toate intră în categoria lucrurilor care au să fie clătinate (Evrei 12: 25-29). Creştinii ar trebui să vadă aceasta şi să facă investiţii mai bune. Cu toate acestea puţini le fac. Este o căutare continuă după lucrurile care vor arde.
În Luca 12, în pilda cu omul căruia i-a rodit ogorul foarte mult, Domnul Isus are un cuvânt greu pentru omul care credea că zidirea aceea îi va aduce o mare satisfacţie şi împlinire – îl numeşte „nebun”. Dar în pildă sunt doi nebuni, pentru că tot „nebun” îl numeşte şi pe cel ce „îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu” (v.21). Mă gândesc la credinciosul de peste şaptezeci de ani, din SUA, dar poate că ar trebui să ne gândim mai bine la noi. Creştin să fii, adică să te crezi aşa, dar să zideşti numai pentru tine lucruri care vor arde este nebunie după cum vede lucrurile Dumnezeu. Oare nu ar trebui ca să vedem şi noi lucrurile ca şi El, noi cei ce spunem că ne-am născut din nou, din El? Dacă a fost o naştere reală din Dumnezeu şi dacă Duhul Său locuieşte în noi atunci vom zidi aşa cum El ar zidi dar dacă duhul lumii locuieşte în om acesta va zidi ceea ce lumea zideşte şi va alerga după ceea ce lumea aleargă.
Cred că ar trebui să vedem cât zidim pentru noi şi lume şi cât pentru Împărăţia de sus. A zidi pentru Împărăţie nu înseamnă a face un ritual religios, pentru că şi pe acesta îl facem, de cele mai multe ori, tot pentru noi. Nu înseamnă a merge la biserică, deşi trebuie să mergem la biserică; nu înseamnă a asculta cântări creştine pe telefon sau predici pe Internet, deşi trebuie să ne hrănim cu lucruri duhovniceşti; nu înseamnă a te întâlni cu alţi creştini şi a avea un timp plăcut, de relaxare, deşi trebuie să căutăm părtăşia cu sfinţii lui Dumnezeu, cu adevăraţii sfinţi. Şi nu înseamnă multe alte lucruri în care creştinii îşi pun încrederea, deşi nimic din ceea ce constituie viaţa de credinţă nu trebuie neglijat. A zidi Împărăţia înseamnă cât jertfeşti, cât dai. Din timpul tău, din banii tăi, din tot ceea ce eşti şi ai primit. Şi, nu în ultimul rând, înseamnă trudă, ceva ce te costă. Orice zidire costă, de orice fel. Nu ştiu cum de noi, creştinii, am ajuns la concluzia că a zidi pentru Împărăţie, împreună cu Dumnezeu, nu costă nimic şi se face doar cu resturi. Poate că aşa am fost învăţaţi, aşa ni s-a spus, aşa am văzut pe alţii şi nu am cercetat cu seriozitate ceea ce spune Dumnezeu în această privinţă, prin Cuvânt. Domnul Isus spunea clar că cine nu dă totul pentru El, mergând chiar până la viaţa pământească, nu este vrednic de El (Matei 10:37-38) şi că cine nu adună, nu strânge cu El, risipeşte (Luca 11:23).
O afacere, ca să fie pusă pe picioare şi apoi administrată bine şi să fie de succes, costă. Ca să zideşti Babilonul, Uniunea Europeană sau Guvernul Mondial, îi costă pe unii foarte mult şi implicarea lor este totală. Orice îţi doreşti şi are o anumită valoare în bani, cu cât este mai valoros cu atât te costă mai mult – timp, energie, efort, etc. Totul costă. Mai puţin pe leneş. Leneşul nu plăteşte nici un cost pentru trândăveala lui, dar nici nu are nimic.
O lene spirituală se poate vedea foarte bine în viaţa celor ce se numesc creştini. Vorbim foarte mult despre har, despre faptul că avem totul fără să facem nimic. Mântuirea prin har, doar prin credinţă, fără fapte, este un adevăr de necontestat, dar un om care spune că este mântuit prin har şi care este leneş, care nu este preocupat de interesele Stăpânului şi a Împărăţiei, este o contradicţie şi un paradox.
Există anumite costuri, la care creştinul este dispus, dar aceste costuri le face şi le suportă pentru el şi în beneficiul lui. Plăteşte slujbe, face pelerinaje, merge la muntele Atos, face milostenie, ascultă muzică creştină, participă la conferinţe sau concerte creştine, se roagă, etc. Diferenţa se face abia atunci când încercăm să realizăm câte dintre acestea le facem pentru noi şi câte pentru Împărăţie, pentru ceilalţi. Şi ar trebui să fim foarte atenţi şi critici pentru că mintea este jucăuşă şi uşor ne poate amăgi. De exemplu darurile Duhului Sfânt sunt date pentru folosul celorlalţi, dar cât de des le folosim pentru noi şi interesul nostru, poate chiar fără să ne dăm seama. Poţi cere de la Dumnezeu sănătate pentru a trăi o viaţă lungă şi chiar în păcat, sau poţi cere de la Dumnezeu sănătate pentru a lucra pentru Împărăţia Lui. Nu ca să câştigi mântuirea ci din dragoste pentru Dumnezeu.
Rămâne doar ceea ce este valoros şi de preţ din perspectiva lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Nu că El ar avea nevoie de ceva ci pentru că noi avem nevoie să facem ceva trainic şi să nu ne risipim în lucrurile de nimic şi fără valoare. Zidind pentru Împărăţie ne facem un bine nouă, un bine real, iar când zidim pentru noi, într-o gândire şi viaţă egoistă, de fapt demolăm. Spunând aceasta să nu se înţeleagă greşit că noi trebuie să ne câştigăm mântuirea prin fapte, graniţa este fină şi alunecarea posibilă. Spun că un mântuit prin har va face investiţii care să dovedească faptul că a fost mântuit, că a primit o natură nouă, diferită de cei nemântuiţi.
Singuri creştinii au promisiunea că pot zidi ceva trainic, care să rămână veşnic. Apostolul Pavel scria către credincioşii din Corint: „A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.” De aceea nici nu ar trebui să ne punem speranţe în construcţiile omeneşti, politice sau economice. Acestea vor pieri pentru că sunt sortite nimicirii. Din păcate creştinii se implică prea mult în ele şi depun un prea mare efort pentru propăşirea lor. Nu este de mirare că dezamăgirea şi frustrarea fac casă bună cu mulţi. Este vremea să zidim cu adevărat pentru Împărăţie şi să avem grijă să zidim nu paie şi fân ci aur, argint şi pietre scumpe. Să nu fim unul dintre cei doi nebuni.
Închei cu o istorisire ce am primit-o chiar în această dimineaţă de la o familie (prieteni şi fraţi în credinţă) care a plecat din Moldova şi a ajuns tocmai în Extremul Orient, la capătul lumii am zice noi, în Rusia, printre străini. Sora a cunoscut o doamnă care avea în jur de 55 de ani. Era singură de mulţi ani şi a crescut doi copii. Doamna respectivă era o femeie de succes, după standardele cu care oamenii judecă lucrurile: deţinea o funcţie foarte importantă în zonă şi era şi implicată în afaceri. Totul îi mergea din plin. Chiar şi boala de diabet de care suferea era ţinută în frâu prin felul în care se îngrijea şi îşi trăia viaţa. Avea o singură problemă, dar de care nu era conştientă: nu Îl cunoştea pe Dumnezeu. Sora i-a făcut o vizită acestei femei de succes, vizită care avea un dublu scop: să Îl mărturisească pe Isus acestei femei şi să îi ceară ceva de lucru. A cerut de lucru dar nu l-a mai mărturisit pe Isus. A fost timorată de temperamentul femeii, care era obişnuită să conducă şi să aibă ultimul cuvânt. Peste câteva zile vestea că doamna de succes a decedat subit a căzut ca un trăznet.
Sigur că acum există un mare regret pentru sora şi prietena noastră. Ar fi putut face ceva pentru acel suflet, în ultimele lui zile pe acest pământ, suflet care şi-a risipit viaţa zidind doar lucruri care trec şi care nu au valoare. Dar totul este prea târziu acum. Prea târziu pentru cei trecuţi în veşnicie dar încă nu este prea târziu pentru cei rămaşi în viaţă. Cei ce nu-L cunosc pe Hristos sunt chemaţi să-L caute şi să se supună Lui, ca să aibă parte cu El în veşnicie, iar cei ce spunem că-L cunoaştem să dovedim aceasta prin felul în care zidim şi lucrăm.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment