Era o vreme când predicatorii unşi cu Duhul Sfânt şi aflaţi sub puterea binecuvântată a lui Dumnezeu tunau şi fulgerau împotriva păcatului, păcat care îi ţine pe oameni legaţi în legăturile lui şi îi duce, în final, în focul veşnic. Adevăraţii bărbaţi ai lui Dumnezeu, la fel ca şi profeţii în vremurile vechi, scoteau pe gură flăcări care pârjoleau inimile oamenilor care trăiau în păcat şi Duhul Sfânt se folosea de ei ca să-i convingă de vinovăţie şi să aducă oamenii la adevărata pocăinţă (Ioan 16:8). Şi de acelaşi tratament aveau parte şi cei din biserici care nu trăiau pocăinţa aşa cum ar fi trebuit, cei care iubeau încă lumea şi lucrarea lui Dumnezu în ei nu se vedea aşa cum ar fi trebuit să se vadă. Şi în cazul acestora din urmă tot păcatul şi traiul firesc erau condamnate cu vehemenţă. Adevăratele treziri pe care istoria le-a consemnat dar şi cele neconsemnate de istorie dar atât de reale pentru multe suflete care au găsit calea către cer, au avut în spatele lor zdrobirea produsă de Dumnezeu prin conştientizarea păcatului de către păcătos, de către creştinul formal. Aşa cum spuneam şi cu altă ocazie, luaţi Biblia să vedeţi dacă ceea ce spun este adevărat şi citiţi predicile din vechime ale celor de care Dumnezeu s-a folosit ca să trezească sufletele moarte în păcat şi să le aducă la viaţă sau să îi trezească pe cei credincioşi doar cu numele. Dacă veţi face aceasta veţi constata diferenţa izbitoare care există între mesajele de atunci şi cele de azi.
Scriu aceste rânduri cu inima tristă după ce am ascultat o parte dintr-un mesaj al unuia dintre cei mai cunoscuţi şi ascultaţi predicatori din România, Vladimir Pustan. (Va fi suficient dacă ascultaţi de la minutul 1:04:17 până la 1:07:00, dar puteţi asculta tot mesajul, dacă aveţi răbdare).
https://www.youtube.com/watch?v=MXPfNYntBdc
Mesajul lui nu este ceva nou pentru mine, în alţe părţi de lume acest mesaj are deja vechime, şi chiar în România a început să fie auzit de o vreme, dar venit de pe această direcţie a unui om foarte ascultat şi apreciat de mare parte din evenghelicii din România am simţit o durere mai mare decât am simţit-o cu altă ocazie. Ceea ce urmează nu este un atac la persoană ci este un strigăt de alarmă pentru cei ce vor să ia aminte şi care îşi iubesc sufletul. Şi nu am făcut altceva decât ceea ce ne îndemna chiar Vladimir Pustan, la min. 11:28 din mesajul lui, când spunea: „Asta cred şi trebuie să mă contraziceţi biblic”. Prin urmare voi cita multe pasaje biblice în sprijinul afirmaţiilor pe care le voi face. Dar nu aceasta este totul pentru că şi Vladimir Pustan citează mult din Scripturi. Vreau să faceţi un efort şi să armonizaţi atât citale lui cât şi ale mele cu învăţătura şi interpretarea pe care au dat-o sfinţii până în urmă cu câteva decenii şi care au fost clare până atunci. Pentru că de o vreme încoace totul se reinterpretează şi întunericului i se spune lumină. Voi va trebui să alegeţi una dintre cele două variante. Faceţi-o cu rugăciune.
Aşa cum am spus mustrarea este bună şi Dumnezeu, în dragostea Lui, mustră şi pedepseşte pe cei pe care îi iubeşte, în nădejdea unei pocăinţi sincere şi aducătoare de binecuvântări sfinte. Nuiaua aspră a lui Dumnezeu a lovit de multe ori prin prooroci şi prin pedepsele nespus de dureroase venite peste poporul necredincios Lui. Dar întotdeauna, absolut întodeauna, pedeapsa sau mustrarea veneau din pricina păcatului şi vizau pocăinţa, întoarcerea de la păcat.
Pe de altă parte Satana, duşmanul lui Dumnezeu şi al sufletelor noastre, a folosit şi el mustrarea, camuflând-o în aşa fel încât să se pară a veni de la Dumnezeu. Dar prin această mustrare el nu intenţiona ca omul să se pocăiască ci ca acesta să ajungă la o stare fie de disperare fie de necredinţă, o stare de apăsare şi tulburare. Nu de puţine ori mi-a fost dat să găsesc astfel de credincioşi care erau minţiţi de Satana şi ţinuţi în legătura amărăciunii, poate chiar a necredinţei.
Cancerul care roade aceste suflete şi care produce efecte negative şi care duce viaţa de credinţă pe o direcţie falsă este mult trâmbiţata evanghelie a prosperităţii, evanghelie de care România nu a avut cunoştinţă până în urmă cu câţiva ani, importată fiind de peste hotare.
Afirmaţia deosebit de gravă pe care Vladimir Pustan a făcut-o recent, atunci când a spus că creştinii nu au intrat în posesia binecuvântărilor promise de Dumnezeu lui Avraam, binecuvântări în toate lucrurile, inclusiv sănătatea şi resursele financiare, ţine de această evanghelie a prosperităţii. Să arunci peste creştinii din biserică o povară grea spunându-le că sunt necredincioşi din cauză că unii sunt bolnavi şi pentru că fiecare ar trebui să aibă în cont, ca rezervă, minim 30.000 de euro, mie mi se pare aproape blasfemie. Pentru că în felul acesta arunci asupra creştinilor din vechime, a celor ce au trăit în urmă cu câţiva ani doar şi în România sub prigoana comunistă şi care au suferit mult pentru credinţa lor, o pată. Marele om al credinţei din ţara noastră, dar alături de el sunt mulţi alţii, Richard Wurmbrand, a suferit mult şi în toate felurile de când s-a convertit şi până când a trecut în veşnicie. Cineva care a fost aproape de el în ultimii ani de viaţă mi-a spus că în ultimii trei-patru ani suferinţa a fost foarte mare. Şi când eu am întrebat: „De ce?” răspunsul a fost simplu: „Pentru că Dumnezeu îl dorea desăvârşit!”.
Cum să le spui creştinilor că sunt într-o stare rea, de necredinţă, dacă nu au cel puţin o rezervă de 30.000 de euro, când Domnul Isus spunea: 33 „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia. 34 Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”?(Luca 12) Iar la versetul 15 al aceluiaşi capitol spune: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” Şi tânărului bogat i-a cerut să vândă tot ce are şi să-l urmeze. Cred că suntem şi aşa prea mult legaţi de bani şi căutători după cele pământeşti încât să mai vină cineva şi să ne spună că a avea bani cu grămada este o dovadă a spiritualităţii şi credinţei. Sfatul şi porunca Domnului Isus este să ne debarasăm de cele pământeşti, să nu le căutăm şi să nu tânjim după ele.
Gândiţi-vă apoi că dacă am vedea lucrurile din perspectiva aceasta a credincioşilor cu sume mari de bani în cont şi dacă l-am crede pe Vladimir Pustan care afirmă: „Sărăcia nu este o binecuvântare. Nu eşti binecuvântat că eşti sărac. (…) Asta este o nebunie”; atunci cum i-ar privi creştinii bogaţi pe fraţii şi surorile care sunt săraci? Cu aroganţă, de sus, poate cu dispreţ şi judecată că ei nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Mila şi dragostea, atât de apreciate de Domnul Isus, ar dispărea şi ar fi înlocuite de judecată şi condamnare. Ceea ce şi duşmanul vrea. Fratele Richard Wurmbrand a spus odată: „Nu-i luaţi săracului binecuvântarea sărăciei”. Oare cine era călăuzit de Duhul Sfânt? El sau Vladimir Pustan?
Apostolul Iacov scria aşa: 2 „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, 3 ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. 4 Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.5 Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” (Iacov 1) Nu ar fi o nebunie şi o mistificarea Cuvântului să afirmăm că Iacov, atunci când spunea că „să nu duceţi lipsă de nimic” se referă la bani şi sănătate? A nu duce lipsă da nimic se referă la biruinţa totală în cele duhovniceşti, la desăvârşirea sfinţilor în asemănarea cu chipul Domnului Isus şi nu are absolut nimic de-a face cu cele pământeşti.
Creştinii sunt chemaţi la desăvârşire, să fie asemenea chipului lui Isus Hristos. Dar această desăvârşire nu se poate în afara contextului suferinţei. Suferinţa poate veni în multe feluri: prigoană, lipsuri materiale, respingere din partea celorlaţi, boală. Despre Domnul Isus Însuşi Scriptura spune că a fost desăvârşit prin suferinţă. Citiţi doar Isaia 53 şi veţi vedea că imaginea Lui nu se potriveşte deloc cu imaginea profeţilor noii evanghelii a prosperităţii. După ei atât Domnul Isus, cât şi Pavel, cât şi Richard Wurmbarnd, cât toată oştirea de martiri, sunt nişte eşecuri. Ei fi putut avea mai mult dar nu au avut credinţă. Apostolul Iacov spunea în pasajul citat că cine nu are înţelepciune să o ceară şi Dumnezeu i-o va da. Dar el vorbeşte despre înţelepciune în acest context al suferinţei care duce la desăvârşire, despre lipsa de pricepere a oamenilor atunci când este vorba despre cum suferinţa, încercările, lucrează spre binele celor credincioşi. Ce putem constata azi este o crasă lipsă de înţelepciune în acest sens.
Nu doar Iacov accentuează acest aspect ci şi apostolul Petru în prima sa apistolă, la primul capitol. Parcă l-ar cita pe Iacov dar nu trebuie să ne mire pentru că de fapt nu ei vorbeau ci Duhul Sfânt. Dacă azi cineva vorbeşte altfel atunci nu de la Duhul Sfânt vorbeşte: 5 „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! 6 În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, 7 pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.”
Capitolul 11 din cartea Evrei este un capitol care aduce elogii oamenilor credinţei, a celor ce L-au onorat pe Dumnezeu prin credinţa lor. Despre Avraam cartea spune că el, prin credinţă, a renunţat la bogăţii şi confort şi a venit să locuiască în corturi, ca un străin şi călător pe pământ (v.9) Avraam a renunţat la totul pentru promisiunea urmaşului din care avea să se nască Mesia şi inima lui nu a mai fost niciodată legată de cele pământeşti, aşa cum vor apostolii evengheliei prosperităţii să ne facă să credem şi tânjim. Când a trebuit să aleagă între bogăţia câmpiei şi uscăciunea muntelui el nu a ales câmpia. Iar Lot, cel binecuvântat, şi-a nenorocit familia.
Versetele care fac referinţă la Moise trebuie neapărat citate în acest context: „24 Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, 25 ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. 26 El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.” Moise a renunţat la bogăţii şi a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Deci poporul lui Dumnezeu suferă! Renunţă! Şi vorbim despre Vechiul Legământ! Ce să mai spunem atunci de Noul Legământ? În care Domnul Isus spune că dacă nu renunţăm la totul, ba chiar la viaţa noastră, atunci nu suntem vrednici de a fi ucenici, urmaşi ai Lui?
O să-mi spuneţi, poate, că tot în Evrei 11 scrie şi că, prin credinţă, unii „s-au vindecat de boli” (v.34). Da, este adevărat şi această afirmaţie nu intră în contradicţie cu ceea ce am spus dar nici nu sprijină teoria predicatorilor evangheliei prosperităţii. Pentru că oricine de bună credinţă şi cu noţiuni elementare despre cum trebuie interpretată Scriptura ştie că nu ne putem baza afirmaţiile pe un verset, aşa cum citează greşit Vladimir Pustan despre binecuvântarea făcută lui Avraam din Galateni 3:14, ci pe ceea ce învaţă Scriptura în tot contextul ei. Ereziile aşa au luat fiinţă: când s-au rupt versete din contextul larg al Scripturii şi s-a făcut din ele dogmă. Ştim bine că nu toţi s-au vindecat de boli şi vă pot cita mai multe locuri din Scripturi în care se spune lămurit că nici măcar oamenii dedicaţi lui Dumnezeu ca şi Pavel nu au avut realizări 100% în acest sens. 2 Timotei 4 cu 20: „ Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet.” Pe Timotei, ucenicul lui cel mai drag, Pavel nu îl poate ajuta decât prescriindu-i un medicament. 1 Timotei 5 cu 23: „Să nu mai bei numai apă, ci să iei şi câte puţin vin, din pricina stomacului tău, şi din pricina deselor tale îmbolnăviri.” După cum văd lucrurile apostolii evangheliei prosperităţii Timotei a fost un om cu o credinţă slabă pentru că era un bolnăvicios. Şi nici Pavel nu prea stătea bine la acest capitol pentru că dacă nu avea credinţă Timotei trebuia să aibă el pentru ucenicul său iubit.
Mai sunt şi alte pasaje care demolează această falsă spiritualitate a celor ce vorbesc despre vindecări şi prosperitate financiară altfel decât Scripturile. Chiar finalul capitolul credinţei din Evrei vine în sprijinul afirmaţiilor pe care le fac: „36 Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; 37 au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, 38 ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. 39 Toţi aceştia, măcarcă au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; 40 pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.”
Am accentuat „lipsiţi de toate!” Aşa au fost oamenii credinţei („au fost lăudaţi pentru credinţa lor”). Biruinţa lor ţine de biruinţa asupra păcatului şi de puterea de a merge în numele lui Hristos, călcând peste şerpi şi peste scorpii, adică peste orice fel de împotriviri faţă de Evanghelie. Vladimir Pustan spune că creştinii au ieşit din Egipt dar nu au cucerit încă Canaanul. Este adevărat dar nu în sensul în care el duce lucrurile. Cucerirea Canaanului nu are de-a face cu sănătatea şi contul plin din bancă (de aceea spuneam că afirmaţiile lui sunt foarte grave) ci cu uriaşii care reprezintă păcatul şi care pot fi hrăniţi şi crescuţi chiar atunci când îi spui omului să caute să aibă mai mulţi bani, rădăcina tuturor relelor fiind dragostea de bani! Diferenţa este enormă la fel cu răul pe care îl fac cei ce deturnează pe credincioşi de la adevărul lui Dumnezeu. Cucerirea Canaanului nu are nimic de-a face cu banii şi sănătatea ci cu păcatul! Şi, da, în această privinţă mulţi creştini sunt o imagine palidă şi tristă a ceea ce ar trebui să fie, prin credinţă – adevărata credinţă.
În Canada fiind mi s-a spus că o credincioasă din biserica unde am fost invitat să slujesc a trecut la o altă biserică pentru că în această biserică se vorbea mult despre minuni şi vindecări – o filială a bisericii lui Chris din Africa de Sud. Dar sora s-a îmbolnăvit de cancer. La biserica nouă şi care promitea vindecarea au fost multe rugăciuni pentru vindecarea ei dar s-a întâmplat că sora a murit chiar în perioada cât eu eram acolo. Pe patul de moarte spunea că probabil ea nu a fost o credincioasă pentru că dacă ar fi fost Dumnezeu ar fi vindecat-o. Aşa cum i-au spus cei din biserică pentru a-şi justifica neputinţa lor. Şi iată cum, cu subtilitatea şarpelui din Eden, unei femei i s-a furat credinţa chiar înainte de a trece în veşnicie. De aceea eu cred că această învăţătură a evangheliei prosperităţii este un cancer care nimiceşte multe suflete. De această dată dintre cele aflate în adunare nu în marea de păcate ale lumii.
Oastea Domnului din România a fost o mişcare venită de la Dumnezeu, o reală trezire, singura la nivel naţional şi se pare că singura de anvergură din toată istoria Ortodoxiei. Ceea ce a caracterizat această mişcare a fost suferinţa. Din suferinţă s-a născut acel nestemat care încă mai străluceşte, deşi tot mai palid. Întemeietorul mişcării, preotul Iosif Trifa, a gustat mai mult ca toţi suferinţa, prigoana, lipsurile materiale. A trecut la cele veşnice la vârsta de cincizeci de ani şi din aceştia treizeci şi cinci i-a petrecut în mare suferinţă. Din câte ştiu a suferit opt intervenţii chirurgicale, afecţiunile fiind diferite, şi în braţele lui i-au murit trei copii şi draga lui soţie. A rămas doar el şi un băieţaş de doi ani. Peste toate acestea furia iadului s-a dezlănţuit asupra lui prin atacurile înalţilor prelaţi ortodocşi care tremurau de frică să nu-şi piardă prerogativele şi influenţa, la fel ca fariseii din vremea Domnului Isus. Preotul Trifa scria în una dintre scrierile lui: „Treizeci şi cinci de ani de boli şi suferinţe! Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine de jumătatea lui vedeam în suferinţă un diavol negru, un „blestem”, o „soartă vitregă” de care umblam să scap. Abia după cincisprezece ani am aflat că „diavolul” era un înger şi „blestemul”, o binecuvântare. Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cititorilor mei. Dacă este ceva ce place în cărţile Oastei, apoi acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost „mierea” care a uns cărţile Oastei…O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului. Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu” până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui.”
Faceţi diferenţa dintre acest om al lui Dumnezeu şi concepţia lui despre suferinţă şi felul în care este ea prezentată de apostolii evangheliei prosperităţii. Iosif Trifa vedea în ea o binecuvântare care l-a împins şi ţinut strâns în braţele Mântuitorului iar noii apostoli văd în ea un blestem pe care trebuie să-l rupem, cu care trebuie să luptăm, să ne împotrivim, să declarăm vindecare în Numele Celui ce a suferit. Dar dacă ceea ce noi vedem blestem este metoda prin care Dumnezeu vrea să ne ducă mai aproape de El? Din această perspectivă, şi numai de aici, putem realiza pericolul imens care se află în spatele acestor învăţături care par a fi duhovniceşti dar de fapt sunt încă o reuşită a celui rău în a mistifica şi deforma adevărul învăţăturilor sfinte, prezentând răul ca bine. Nu este de mirare că azi creştinii ce pretind că sunt născuţi din nou se tem cel mai mult de boală şi moarte. Frica paralizează viaţa lor şi spun şi ei ca şi cei din lume: „important este să fim sănătoşi”- referinţa fiind la trupul acesta de carne, nicidecum la cel spiritual.
Cum de a putut ajunge Vladimir Pustan să afirme că un credincios care nu are 30.000 de euro în cont, ca rezervă, sau chiar mai mult, arată că acesta nu a intrat în plinătatea promisiunilor lui Dumnezeu, nu ştiu? De ce a ajuns el să citească Scripturile selectiv, iar nu ştiu? Pentru că tot Iacov scria în cartea sa, la capitolul 2: 15 „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, 16 şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi”. Despre aceşti fraţi „goi şi lipsiţi de hrană” Vladimir Pustan spune că sunt slabi în credinţă, că abia se târăsc, că sunt sub blestem !!! Dar Domnul Isus are o altă părere. O aflăm în Matei, capitolul 25: 34 „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35 Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; 36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”
37 Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? 38 Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? sau gol, şi Te-am îmbrăcat? 39 Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?”
40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”
Dacă cineva va sări să spună că aceşti „foarte neînsemnaţi” fraţi ai Domnului Isus sunt tocmai aceştia care nu au avut credinţă ca să se vindece sau să aibă un cont frumos în bancă mai bine să nu se grăbească şi mai bine să tacă. Pentru că „neînsemnaţi” şi „foarte neînsemnaţi” înseamnă cu totul altceva. Înseamnă că lumea nu i-a socotit vrednică de ea, i-a desconsiderat, batjocorit, alungat, aruncat în închisori, le-a confiscat bunurile materiale, i-a dat la moarte. Ei au ajuns aşa tocmai pentru că au avut credinţă mare! Atât de mare încât nu au mai iubit lumea, lucrurile ei şi nici măcar viaţa lor. Ei vor avea o cinste şi o strălucire în cer cum nu mulţi vor avea. Ei sunt fraţii si surorile de suferinţă ai Domnului Isus. Cei ce au ales calea crucii nu calea desfătărilor lumeşti.
Trăim vremuri grele şi mult popor este dus în rătăcire. Cei din lume cu păcatul lumii iar cei din biserici cu lucrări false. Domnul Isus avea un îndemn pentru aceste zile grele: „Vegheaţi!”
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment