Cred că cea mai lungă perioadă de timp în care am lipsit din ţară, din familie, a fost o lună şi jumătate, neîntrerupt. Mă gândeam că, în toată această perioadă de timp am folosit haine şi lucruri personale cât încap într-o geantă de mână în greutate de 10 kilograme. Au fost unele haine pe care nu le-am purtat deloc, iar altele pe care le-am purtat mai des. Acasă fiind nu aş fi realizat de cât de puţin avem nevoie în ce priveşte lucrurile pământeşti.
Desigur că nevoile mele nu s-au limitat la cele 10 kilograme; a trebuit să mănânc, să am un pat unde să dorm, o casă, şi să-mi fie împlinite unele nevoi în ce priveşte sănătatea trupului. Dar, în general, cam toţi avem o casă, un loc unde să ne plecăm capul la odihnă, nu ducem lipsă de mâncare şi chiar nevoile speciale sunt împlinite prin bunătatea Domnului. Cu toate acestea, suntem veşnic nemulţumiţi şi căutăm să strângem mai mult şi să ne considerăm fericiţi atunci când mai adăugăm o haină sau un lucru personal la cele multe pe care deja le avem.
Relaţia cu Dumnezeu şi frumuseţea ei este în a ne apropia de El renunţând tot mai mult la preocuparea pentru lucrurile din jur (Ps. 73). Cu o vreme în urmă, adevăraţii creştini aşa trăiau. Şi pentru că aşa trăiau, aveau timp de rugăciune, de citit Biblia, de a sta în prezenţa lui Dumnezeu. Ei construiau locaşuri de închinare pe care le foloseau pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru a-şi satisface nevoile de a fi împreună în comuniune unii cu alţii. Acele vremuri însă au cam apus.
În ţările din Europa Occidentală locaşurile de cult se închid cu o viteză cutremurătoare. Personal, am văzut multe astfel de clădiri care aveau lanţuri groase pe porţile de intrare şi în curte era plin de bălării. Dar nu acesta este lucrul cel mai rău, am văzut foste locaşuri de închinare transformate în cinematografe, săli de spectacol, baruri şi chiar în locaşuri de cult idolatre ( am scris în urmă cu o vreme despre un templu hindus aşezat într-o fostă biserica creştină). Într-un loc am văzut o foarte mare catedrală construită cu mult timp în urmă, transformată într-un centru comercial, un „mall” cum i se spune azi. Ca şi biserică, loc pentru închinare, acea clădire nu mai prezenta nici un interes, transformată, însă, în Centru Comercial gemea de lume.
Interesul oamenilor s-a mutat de la închinarea faţă de Dumnezeu şi s-a îndreptat spre închinarea adusă propriului trup. Iar această falsă nevoie se împlineşte cel mai bine la „mall”, la Centrul Comercial. Aproape oricând şi la orice oră magazinele din astfel de centre sunt pline de clienţi, iar duminica bisericile sunt goale sau chiar închise.
Înainte de sărbători, dar şi în timpul lor, bisericile sunt goale, iar centrele comerciale sunt ca un muşuroi de furnici sau stup de albine în plină activitate.
După aceea, aşteptăm reducerile de preţuri şi mereu dăm peste câte o reducere care ne face fericiţi. În Scoţia se spune că sunt unele castele bântuite de stafii, dar acum există peste tot centre comerciale bântuite de oameni care-şi caută fericirea în lucruri.
Aceasta este situaţia, din nefericire. Dar măcar unii oameni au fost cinstiţi cu ei şi au închis biserica şi s-au mutat la „mall”. Mă gândesc, însă, cum stau lucrurile cu noi care nu am închis biserica, o frecventăm mai des sau mai rar, dăm zeciuială din mărar, izmă şi chimen, dar grosul îl dăm tot la „mall” şi fericirea noastră tot în adunarea de lucruri omeneşti stă? Oare nu ne înşelăm singuri dacă aşa facem? Oare lucrurile după care alergăm, aproape la concurenţă cu lumea, nu ne vor abate privirile de la Hristos şi nu ne vor face să privim tot mai des în pământ?
Îmi spuneau nişte surori, pe care le-am întâlnit în călătoriile mele prin străinătate, că în perioada lor de căutări după Dumnezeu şi după o biserică în care să se aşeze, au mers la o biserică despre care au auzit de la alţii iar când au ajuns în parcare şi au văzut femeile care se îndreptau spre adunare, felul în care erau îmbrăcate, şi-au spus că trebuie să fie o nuntă în acea zi şi că ele, îmbrăcate modest, nu au ce căuta în acel loc. Numai că au aflat de la oamenii de ordine din parcare că nu era nuntă. Aşa era duminică de duminică.
Adevărul tot mai greu de aflat azi este că avem nevoie de atât de puţin din lucrurile lumii şi atât de mult de Dumnezeu! Şi tot atât de adevărat este că Dumnezeu este tot mai greu de găsit în alergarea noastră după cele pământeşti. Iar dacă din dorinţa noastră de a face totuşi ceva pentru că nu suntem împliniţi spiritual în această stare, mai punem lucruri religioase şi multe forme – chiar preluate de la lume – în locul lui Dumnezeu, atunci chiar ne-am afundat rău de tot şi numai o minune, mila şi harul lui Dumnezeu ne mai pot scoate de acolo.
„Uitaţi-vă la păsări şi la crini” spunea Domnul Isus. Ce bagaj mic, sau chiar inexistent au ele! Şi, totuşi, Tatăl le poartă de grijă. Voi să fiţi ca ele în sensul căutării şi îngrijorării. O pasăre nu cred să se trezească dimineaţa devreme şi să se întrebe îngrijorată: „Oare o să găsesc azi vreo gâză sau vreun viermişor ca să-mi potolesc foamea?” O pasăre se trezeşte dimineaţa şi, mai întâi, cântă, iar după ce cântă bine îşi vede şi de ale hrănitului, sau, mai bine zis, în timp ce cântă Dumnezeu o satură fără ca ea să-şi dea seama. În Psalmul 127 cu 2 scrie: „Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi tîrziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci prea iubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn”. Şi mai spunea Domnul Isus ca noi să căutăm înainte de toate Împărăţia şi neprihănirea Lui. Oare o facem?
Ieri m-am întâlnit cu o soră de credinţă mai în vârstă şi am vorbit puţin despre familia ei. Mi-a spus despre o fiică plecată în străinătate şi care a renunţat la cetăţenia română pentru a putea primi cetăţenia ţării unde se află. Fiica i-a spus mamei că nu ar mai putea trăi în România pentru că în România nu şi-ar putea permite un trai aşa ca în ţara în care acum se afla. Adevărat este în privinţa traiului pământesc şi mulţi care au plecat din ţară au plecat justificat, aici fiindu-le foarte greu. Dar tot atât de adevărat este că unii au plecat şi au renunţat la cetăţenia cerului după ce au dat de bine. Este greu cu sărăcia dar cu bunăstarea se pare că este şi mai greu deoarece bagajul pe care îl folosim în călătoria aceasta pământească devine tot mai mare, nespus de greu şi de apăsător, iar lucrurile pe care le adunăm pentru cer (adevăratul aur şi argint) sunt puţine şi uşoare. Bine ar fi să nu fie aşa. Şi bine este să ne cercetăm ca să vedem cum stăm în această privinţă.
Să nu uităm: 10 kilograme ne sunt îndeajuns. Dacă nici la aeroport nu te lasă cu mai mult fără să plăteşti o taxă consistentă, ca să nu-i fie greu avionului, atunci cum oare vor sta lucrurile când va veni vremea să plecăm spre veşnicie cu un bagaj imens de lucruri fără valoare după care am alergat toată viaţa lipsiţi de înţelepciune, neglijând adevăratele comori şi bogăţii? Pentru că Domnul Isus spunea clar şi limpede că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona şi că cine nu strânge cu El risipeşte. Deci a aduna din cele pământeşti şi a le îngrămădi tot mai mult în inimile şi în casele noastre înseamnă risipă. Iar a renunţa la ele şi a căuta o viaţă simplă, cu lepădare de sine şi având preocupări duhovniceşti, aşa cum Domnul Isus a trăit, înseamnă a strânge cu adevărat şi a te îmbogăţi. O bogăţie pe care hoţii nu o pot fura, rugina nu o poate distruge şi moliile nu o pot atinge.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment