Autor: A.W.Tozer
Crucea lui Hristos a fost cel mai revoluţionar lucru apărut vreodată printre oameni. Crucea din timpul romanilor nu cunoştea niciun compromis; nu făcea niciodată concesii. Câştiga toate bătăliile omorându-şi oponentul şi reducându-l la tăcere pentru totdeauna. Nu L-a cruţat nici pe Hristos, ci L-a ucis ca şi pe ceilalţi. Hristos era viu atunci când L-au ţintuit pe acea cruce şi mort atunci când L-au luat jos, şase ore mai târziu. Aceasta a fost prima cruce din istoria creştinismului.
După ce Hristos a înviat din morţi, apostolii au mers să vestească mesajul Lui, iar ceea ce au predicat ei a fost crucea. Peste tot pe unde au umblat în lumea largă, au dus crucea şi au fost însoţiţi de aceeaşi putere nemaipomenită. Puterea radicală a mesajului crucii l-a transformat pe Saul dinTars şi l-a schimbat dintr-un persecutor al creştinilor într-un credincios sensibil şi într-un apostol al credinţei. Puterea ei a schimbat oameni răi în oameni buni. A frânt îndelungata robie a păgânismului şi a schimbat complet întreaga înfăţişare morală şi mentală a lumii vestice.
Toate acestea le-a făcut şi a continuat să le facă atâta timp cât i s-a permis să rămână ceea ce a fost la început – o cruce. Puterea i-a dispărut atunci când a fost schimbată dintr-un lucru aducător de moarte într-un obiect de înfrumuseţare. Când oamenii au făcut din cruce un simbol, atârnându-şi-o de gât ca o podoabă sau făcându-şi semnul ca un gest magic cu scopul de a alunga răul, atunci a devenit, în cel mai bun caz, o emblemă neconvingătoare sau, în cel mai rău caz, un fetiş pozitiv. În acest fel este venerată astăzi de milioane de oameni care nu ştiu absolut nimic despre puterea ei.
Crucea îşi atinge scopurile distrugând modul de viaţă al cuiva, al victimei, şi creând un alt mod, modul ei propriu. Astfel, ea face întotdeauna ce vrea. Ea câştigă învingându-şi oponentul şi impunându-şi voinţa asupra lui. Ea domină întotdeauna. Ea nu face niciodată compromisuri, nu stă la discuţii, nu se târguieşte şi nu renunţă la nimic de dragul păcii. Ei nu-i pasă deloc de pace; îi pasă doar să pună capăt opoziţiei cât mai repede.
Hristos a ştiut toate acestea când a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24). Astfel, crucea nu numai că a pus capăt primei vieţi – vieţii vechi – a fiecăruia dintre adevăraţii Lui urmaşi. Ea distruge vechiul tipar, modelul adamic al vieţii credinciosului, şi-i pune capăt. Apoi, Dumnezeu, care L-a ridicat pe Hristos dintre cei morţi, îl înviază şi pe credincios şi astfel începe o nouă viaţă.
Acesta şi doar aceasta este adevăratul creştinism, deşi nu putem să nu observăm marea diferenţă dintre această concepţie şi cea a majorităţii evanghelicilor de azi. Dar nu îndrăznim să ne moderăm poziţia. Crucea stă deasupra opiniilor oamenilor şi la această cruce trebuie să vină în cele din urmă la judecată toate opiniile. Conducătorii superficiali şi lumeşti vor modifica crucea pentru a intra în graţiile enoriaşilor iubitori de distracţie, care vor avea partea lor de spectacol chiar în biserică; dar a face acest lucru înseamnă a curta dezastrul spiritual şi a risca mânia Mielului devenit Leu.
Noi trebuie să luăm o decizie în legătură cu crucea şi avem de ales între două opţiuni – să fugim de ea sau să murim pe ea. Şi dacă vom fi aşa nesăbuiţi, încât să fugim de ea, vom trăda astfel credinţa înaintaşilor noştri şi vom face din creştinism altceva decât este. Nu ne vor mai rămâne decât nişte cuvinte goale cu care să vorbim despre mântuire; puterea se va îndepărta de noi odată cu îndepărtarea noastră de adevărata cruce.
Dacă suntem destul de înţelepţi, vom face ceea ce a făcut şi Isus: vom răbda crucea şi vom dispreţui ruşinea ei pentru bucuria care ne stă înainte. Ca să facem acest lucru trebuie să lăsăm ca vechiul nostru mod de viaţă să fie distrus şi reconstruit apoi prin puterea vieţii veşnice. Şi vom descoperi că aceasta e mai mult decât poezie, mai mult decât o dulce cântare şi o înaltă simţire. Crucea va tăia în viaţa noastră acolo unde ne doare mai tare, neţinând cont de noi, nici de reputaţia noastră atent cultivată. Ea ne va învinge şi va pune capăt vieţilor noastre egoiste. Doar atunci ne vom putea ridica în plinătatea vieţii, pentru a pune temelia unui mod de viaţă cu totul nou şi liber, plin de fapte bune.
Atitudinea schimbată cu privire la cruce pe care o vedem în credinţa creştină modernă dovedeşte nu faptul că Dumnezeu S-a schimbat, nici că Hristos a renunţat la cerinţa Lui de a ne duce crucea; ea dovedeşte mai degrabă faptul că creştinismul din zilele noastre s-a îndepărtat de standardele Noului Testament. Atât de mult ne-am îndepărtat, încât singura soluţie este o nouă reformă care să repună crucea în adevăratul ei loc în teologia şi viaţa Bisericii.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
