autor: Samuel L. Brengle
Există o altă ofensă, aceea de a stinge Duhul, care explică măsura mai mare sau mai mică de întuneric şi moarte din vieţile multor copii ai lui Dumnezeu. În 1 Tesaloniceni 5:16-19, apostolul spune: „Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi. Nu stingeţi Duhul.”
Când vor învăţa dragii copii ai Domnului că religia lui Isus este un lucru umil şi că vulpile mici strică viile? Oare nu ne învaţă apostolul aici că nu printr-o faptă disperată, mişelească stingem Duhul, ci pur şi simplu neglijând să ne bucurăm, să ne rugăm şi să mulţumim totdeauna pentru toate lucrurile?
Nu este neapărat nevoie să ştergi soarele de pe cer pentru a împiedica lumina lui să-ţi intre în casă – închide doar obloanele şi trage perdelele; nici nu trebuie să torni butoaie de apă peste focul din sobă pentru a-l stinge, ci doar opreşte circulaţia aerului; nu trebuie să arunci în aer rezervoarele de apă ale oraşului şi să distrugi toate conductele şi ţevile ca să îţi întrerupi alimentarea cu apă limpede, şi doar abţine-te de la a mai deschide robinetul.
Aşa că nu trebuie să faci un mare rău, un păcat de moarte, pentru a stinge Duhul. Încetează doar să te bucuri, de frica oamenilor sau de teama de a fi ciudat; fii formal şi cuviincios ca o piatră de mormânt albă şi lustruită; lasă ca revărsarea bucuriei să fie înfrânată; neglijează rugăciunea atunci când simţi în inimă o tragere blândă spre a merge să fii singur cu Dumnezeu; omite să aduci mulţumiri din inimă pentru toate îndurările blânde, pedepsele date cu credincioşie şi îndreptările iubitoare, şi curând vei vedea că Duhul este stins. El nu va mai ţâşni cu bucurie, ca o fântână de apă vie înlăuntrul tău.
Dă-I însă Duhului un loc, o deschizătură, o şansă, şi El Se va ridica înlăuntrul tău şi îţi va inunda sufletul cu lumină, dragoste şi bucurie.
Cu câţiva ani în urmă, o femeie sfinţită, cu o experienţă curată, s-a dus să stea singură pentru a petrece ora ei zilnică cu Dumnezeu; dar spre surprinderea ei, părea că nu Îl putea găsi nici în rugăciune, nici în Cuvântul Lui. Şi-a cercetat inima căutând o dovadă de păcat, dar Duhul nu i-a arătat niciun lucru care să fie împotriva lui Dumnezeu în mintea, inima sau voinţa ei. A căutat prin memoria ei vreo încălcare a legământului, vreo călcare a jurămintelor, vreo neglijenţă, vreo omisiune, dar nu a putut găsi
niciuna.
Apoi I-a cerut Domnului să îi arate dacă era vreo îndatorire neîmplinită, vreo poruncă pe care o trecuse cu vederea, şi pe care ar putea-o împlini, şi iute ca gândul au venit cuvintele: „Bucuraţi-vă întotdeauna. Ai făcut acest lucru azi dimineaţă?”
Nu o făcuse. Fusese o dimineaţă ocupată, şi una bine folosită, dar până în acel moment nu fusese nicio bucurie clară în inima ei, deşi bogăţiile felurite şi motivul de bucurie al tuturor creştinilor
erau şi ale ei.
Imediat a început să îşi numere binecuvântările şi să Îi mulţumească Domnului pentru fiecare dintre ele, să se bucure în El pentru felul în care El o călăuzise şi pentru darurile pe care le dăduse, şi în câteva minute Domnul era descoperit conştiinţei ei spirituale.
Ea nu comisese vreun păcat, nu se împotrivise Duhului, însă faptul că nu s-a bucurat în El, Acela care zilnic a acoperit-o cu binefaceri (Psalmul 68:19), într-o anumită măsură stinsese Duhul. Ea nu deschisese conducta, aşa că sufletul nu era plin de ape vii. Ea nu îşi amintise porunca: „să te bucuri înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în toate lucrurile pe care le vei face cu mâinile tale” (Deuteronom 12:18). Dar în dimineaţa aceea a învăţat o lecţie de viaţă şi de atunci şi-a păzit sufletul ascultând multele porunci de a se „bucura în Domnul”.
Întristarea şi stingerea Duhului nu numai că vor lăsa gol şi pustiu un suflet, ci vor face acest lucru şi în cazul unui grup de persoane, unei biserici, unei comunităţi, unei naţiuni, sau unui continent întreg. Vedem acest lucru ilustrat la scară largă prin lungile şi apăsătoarele Veacuri Întunecate, când lumina Evangheliei a fost aproape stinsă, şi doar ici şi colo întunericul era împrăştiat prin torţa adevărului ţinută sus de vreun suflet umil, suferind, care se rugase, plânsese, şi prin lupte dureroase găsise lumina.
Vedem aceasta în acele grupuri de oameni, biserici, comunităţi şi ţări, unde trezirile sunt necunoscute, sau sunt un lucru ce aparţine trecutului, unde nu se nasc suflete în Împărăţie şi unde nu există strigăte bucuroase de biruinţă printre oamenii lui Dumnezeu. Întristarea şi stingerea Duhului se poate face în mod neintenţionat, prin necugetare, lipsă de rugăciune şi devotament sincer faţă de Domnul Isus; dar aceste lucruri pregătesc calea şi duc la o împotrivire intenţionată şi precisă faţă de Duhul Sfânt.
A te împotrivi Duhului înseamnă a lupta împotriva Lui.
Păcătosul care, ascultând invitaţia Evangheliei şi fiind convins de păcat, refuză să se supună lui Dumnezeu prin pocăinţă reală şi credinţă în Isus, acela se împotriveşte Duhului Sfânt.
(Fragment din cartea „Când vine Duhul Sfânt”, carte scrisă de Samuel L. Brengle şi apărută la Editura „Perla Suferinţei”)
