Autor: A.W.Tozer
Un mare predicator, acum decedat, pe care obişnuiam să-l ascult adesea cu plăcere şi folos, striga uneori dramatic: „Dumnezeu nu clasifică păcatul niciodată!”
Cuvintele lui erau menite să fie un protest împotriva atitudinii neglijente faţă de anumite forme de păcat, şi în contextul acesta, sunt de acord cu el. Cu toate acestea Dumnezeu clasifică păcatul, tot aşa face şi legea ţării, tot aşa face şi conştiinţa fiecărui om.
După cum şerpii diferiţi se deosebesc unii de alţii în puterea lor de a ucide, tot aşa diferitele păcate poartă diferite feluri de venin, toate fiind rele, dar nu la fel de rele, iar puterea lor de a vătăma depinde de concentraţia mare sau mică de nelegiuire pe care o poartă în ele.
În cadrul religiei se găsesc uneori anumite păacte pe care aş vrea să le menionez aici. Acestea ar putea fi clasificate în trei categorii: păcate comise din slăbiciune, păcate respectabile permise mai mult sau mai puţin de toată lumea, şi păcate care au fost împletite în ţesătura religioasă până când au ajuns să fie o parte necesară a ei.
Niciun păcat nu trebuie scuzat. Fiecare păcat poartă propria pedeapsă. Însă păcatul comis din impuls sau păcatul comis din slăbiciune în ciuda protestelor inimii, cu siguranţă că nu poartă aceeaşi vină mortală ca cele comise cu o deliberare neruşinată. De un asemenea păcat există o izbăvire deplină prin puterea lui Hristos; şi de un asemenea păcat este mai probabil ca omul să fie eliberat de vreme ce aduce durere celor ce îl săvârşesc.
Păcatele din cea de-a doua categorie sunt cele ce există cu aprobarea sau cel puţin cu ştirea bisericii cum ar fi mândria, orgoliul, centrarea pe sine, frivolitatea, caracterul lumesc, lăcomia, minciunile „albe”, lipsa de corectitudine, lipsa de compasiune pentru cei nenorociţi, automulţumirea, captivarea cu treburile vieţii acesteia, iubirea de plăcere, păstrarea ranchiunei, zgârcenia, vorbirea de rău şi alte obiceiuri murdare care nu sunt interzise clar pe nume în Scriptură.
Păcatele acestea sunt atât de comune încât au fost acceptate ca fiind normale de către biserica obişnuită şi fie nu sunt menţionate deloc, fie liderii fac referire la ele cu un pseudo-umor zâmbitor. Deşi nu sunt la fel de spectaculoase ca beţivul violent de week-end sau la fel de dramatice ca o explozie furtunoasă de mânie, pe termen lung sunt mai mortale decât acestea, fiindcă rareori sunt recunoscute drept păcate şi practic niciodată nu sunt însoţite de pocăinţă. Ele rămân acolo an după an ca să-L întristeze pe Duhul şi seacă viaţa bisericii în timp ce toată lumea continuă să vorbească cuvintele adevăratei credinţe şi să îşi împlinească impulsurile evlaviei superficiale fără să ştie că ceva este în neregulă.
Mai există un fel de păcat care din pricina josniciei lui totale trebuie pus înaintea celor menţionate şi foarte aproape de păcatul de neiertat. E vorba de felul de păcat care s-a încorporat în structura religiei populare şi este necesar pentru succesul ei. Nu cunosc pe nimeni care să se fi întors de la acest fel de păcat după ce ajuns să lucreze pentru el. Se pare că-şi distruge victimele în totalitate.
Pentru ca nimeni să nu rămână doar cu presupuneri, daţi-mi voie să specific. Mă refer la metodele folosite de diferiţi lideri ca să promoveze creştinismul, prin intermediul cărora dobândesc un fel de succes, dar care în sine sunt fundamental rele. Iată câteva exemple:
Spunerea de neadevăruri cu privire la numărul mulţimilor, la numărul celor care au răspuns invitaţiei şi cu privire la impresia lăsată asupra oraşului. Folosirea de şiretlicuri de psihologie cunoscute oricărui măscărici, simulând pios că sunt înseşi lucrările Duhului Sfânt. Rugăciunea smerită pentru anumite lucruri în prezenţa unor persoane care sunt cunoscute a fi înstărite şi influenţabile, iar apoi depunerea de mărturii evlavioase cu privire la rugăciunea ascultată. Făurirea de mari reputaţii de oameni ai credinţei în timp ce întreaga procedură se bazează pe o cunoaştere vicleană a naturii umane. Păstrarea oamenilor publicităţii care să le menţină numele în faţa publicului şi crearea impresiei generale că totul este rezultatul interesului public spontan.
Alte păcate şi mai fatale există chiar în cercurile care pozează a avea cel mai avansat tip de evlavie; de exemplu cele care pretind a avea o mare compasiune pentru bolnavi, care ţin mari întâlniri cu scopul de a le aduce vindecare, dar care separă cu viclenie cazurile iremediabile de cele mai puţin serioase şi mai predispuse la impresiile psihologice, şi în tot acest timp se îmbogăţesc din suferinţele şi durerile umanităţii. Unii profeţi de felul acesta au proprietăţi mari, conduc maşini imense şi se mândresc cu averi fabuloase bine echipate, în timp ce mulţimile aflate în suferinţă şi al căror sânge îl sug ei şchioapătă sau se târăsc sau sunt aduse la întâlniri.
Investigarea unui astfel de om realizată de câţiva pastori evlavioşi a dat la iveală faptul că el angaja persoane sănătoase care să ceară rugăciune de vindecare şi să se prefacă că au fost vindecate. Când a fost înfruntat cu fapta sa a explicat că a făcut aceasta ca „să încurajeze credinţa slabă”. În felul acesta minciuna şi înşelarea au fost făcute în mod deliberat parte din metodele pretinse ale Duhului Sfânt.
Alţii fundamentează totul pe puterea banilor şi a personalităţii, şi totuşi mărturisesc că se încred pe deplin în puterea Duhului Sfânt. Şi mulţi introduc în lucrarea lor religioasă fiecare mecanism cunoscut lumii şi astfel distrug chiar lucrul pe care mărturisesc că-l preţuiesc.
Este o dovadă suficientă a insensibilităţii morale a unor astfel de oameni faptul că ei nu pot suferi nici măcar pomenirea acestor lucruri; şi este o dovadă suplimentară pentru succesul metodelor lor faptul că tocmai publicul pe care l-a înşelat se va grăbi să-i apere.
(Material este un extras din cartea „Lupta Duhului” şi a fost publicat cu acceptul editurii „Perla Suferinţei”)
