Autor: A.W.Tozer
Este înnăscut în fiecare om să vrea să-şi dramatizeze viaţa şi să se considere pe sine starul spectacolului.
Odată ce un om se lasă convins de faptul că el este un erou în căutarea unui potir sfânt de adevăr, devine victima unei iluzii drăguţe şi plăcute care îi umflă eul şi îl orbeşte chiar în faţa adevărului pe care pretinde că îl caută. Şi dacă mai târziu, este forţat să admită că nu l-a găsit, el se absolvă de orice vină, fiindcă nu a căutat el oare? Nu a urmărit el cu înfrigurare de-a lungul anilor comoara preţioasă? Unde este o piatră pe care el să o fi lăsat neîntoarsă? Unde nu a săpat şi nu a scormonit el printre filosofiile şi religiile lumii? Atunci de ce nu a găsit?
Pentru el nu poate exista decât un singur răspuns: Duhul şi Înţelepciunea universului l-au dezamăgit. Marea Realitate Supremă a ţinut secretul ascuns de el. Aşa îşi zice el sieşi şi, într-o demnitate rănită, se plimbă ţeapăn la apusul soarelui convins că a fost profund nedreptăţit în efortul său de a descoperi summum bonum al vieţii. Tragedia lui este una vrednică de Eschil şi el însuşi este măreţ în eşecul lui şi nobil în înfrângerea sa.
A-i deziluziona pe oameni este o sarcină nerăsplătită şi, destul de evident, nu ţine de categoria prin care poţi să-ţi faci prieteni şi să gândeşti pozitiv. Cu toate acestea, ea trebuie săvârşită dacă vrem să scăpăm oamenii de consecinţele iluziilor lor. Aşa că, permiteţi-mi să spun cu îndrăzneală că nu dificultatea descoperirii adevărului, ci lipsa disponibilităţii de a asculta de adevăr este ceea ce-l face atât de rar printre oameni.
DOMNUL nostru a spus: „Eu sunt Adevărul” şi din nou: „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Aşadar, adevărul nu este greu de găsit tocmai din motivul că el ne caută pe noi. Adevărul nu este un lucru pe care trebuie să-l căutăm, ci o Persoană la care trebuie să luăm seama.
Faptul acesta este dat ca învăţătură sau luat de bun în consemnarea modului în care Dumnezeu lucrează cu oamenii în Scripturile Sfinte. După păcatul din Eden, nu Adam a fost cel care a strigat: „Oh, Dumnezeule, unde eşti?”, ci Dumnezeu a fost Cel care a strigat: „Unde eşti?” în timp ce îl căuta pe Adam printre copacii Grădinii. Avraam L-a auzit pe Dumnezeu vorbind şi a răspuns, dar Dumnezeu a fost iniţiatorul. Dumnezeu i S-a arătat lui Iacov înainte ca Iacov să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu. Şi în rugul aprins, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Moise.
Iarăşi şi iarăşi Dumnezeu a luat iniţiativa. El l-a căutat pe Ghedeon şi l-a găsit în aria din Ofra. El i S-a arătat lui Isaia când nu era nicio evidenţă că Isaia Îl căuta. Înainte ca Ieremia să se nască, Dumnezeu Şi-a pus mâna peste el şi El a deschis cerul pentru a-i permite preotului descurajat, Ezechiel, să aibă o viziune şi să audă un glas. Amos a spus că el nu era un profet, nici fiul unui profet, dar DOMNUL „l-a luat” pe când păştea turma. Din nou, Dumnezeu a fost iniţiatorul.
În Noul Testament, lucrurile nu stau diferit. Adevărat, mulţimi au venit la Hristos pentru a primi ajutor fizic, dar foarte rar Îl căuta cineva pentru a afla adevărul; şi chiar şi acea persoană rară de obicei se întorcea înapoi când i se spunea adevărul. Întreaga imagine din Evanghelii este una a unui Mântuitor în căutare, şi nu una a oamenilor aflaţi în căutare. Adevărul îi urmărea pe cei care vroiau să îl primească şi relativ puţini vroiau. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”
Adevărul în Persoana Logosului, Cuvântul, caută să ilumineze minţile oamenilor. „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” Din acest motiv, atunci când ne închipuim că suntem nişte căutători oneşti care nu pot găsi lumina, suntem într-o autoamăgire periculoasă. Este o situaţie gravă. Dacă ajutorul nu vine repede, întunericul se poate instala peste noi pentru totdeauna. „Dacă lumina care este în voi este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta.”
În spatele eşecului nostru de a găsi lumina este o dragoste nemărturisită şi probabil, inconştientă pentru întuneric. „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3:19-21).
Ar trebui să ne amintim totdeauna că suntem responsabili nu numai de lumina pe care o avem, ci şi de lumina pe care am putea‑o avea dacă am fi dispuşi să o ascultăm. Adevărul este suveran şi nu va permite ca oamenii să-şi bată joc de el. Şi este uşor de găsit fiindcă el încearcă să ne găsească pe noi. Ascultarea este marea problemă: şi lipsa disponibilităţii de a asculta este cauza întunericului prelungit.
(Materialul a fost preluat din cartea „Ridicarea pânzelor”, cu acordul editurii „Perla Suferinţei”)
