Am lipsit de acasă, fiind plecat într-o călătorie, exact o lună de zile. Ştiam că voi lipsi o perioadă mai lungă aşa că am rezolvat tot ce aveam de făcut, am tuns iarba, am aranjat ceea ce trebuia aranjat şi am plecat cu sentimentul că toate sunt în regulă. Era chiar la începutul primăverii.
După o lună de zile m-am întors acasă. Să fii plecat o lună întreagă nu este puţin, aşa că m-am reîntors cu un sentiment de bucurie. Dar am avut şi o surpriză.
Vegetaţia din jurul casei parcă a explodat. Iarba era foarte mare, buruienile de asemenea. Parcă era o invazie a plantelor. Când am plecat totul era în regulă. Acum parcă era haos. Deşi mă aşteptam să fie altfel de cum am lăsat, totuşi nu mă aşteptam să fie chiar aşa.
Uitându-mă la ceea ce era în jur şi făcând şi unele conexiuni cu locurile în care am fost în această perioadă mi-a venit un gând. Gând pe care vreau să-l împărtăşesc cu voi.
Viaţa de credinţă am văzut-o ca pe o grădină. O grădină care mereu trebuie îngrijită. Dar uneori uităm să o mai îngrijim sau poate că avem altceva de făcut sau poate că pur şi simplu nu mai avem chef.
În locurile pe unde am umblat în această perioadă de o lună de zile oamenii sunt foarte atenţi cu grădinile lor. Iarba este tunsă foarte des şi casele sunt înconjurate de flori. Se vede clar o preocupare în acest sens. A-ţi lăsa casa neîngrijită, pe când toate din jur arată impecabil, este o mare ruşine. Şi nu am văzut nici măcar o casă care să fie neîngrijită. Oamenii erau preocupaţi de aceasta, era chiar ceva ce le făcea plăcere.
Am înţeles clar că aşa trebuie să fie şi în viaţa de credinţă, deşi nu este aşa. Multă lume se înşală crezând că viaţa de credinţă, grădina sufletului, nu necesită prea mare îngrijire. Ai curăţat o dată grădina, ai tuns o dată iarba şi tot anul, sau poate toată viaţa, nu mai ai altceva de făcut decât să te plimbi prin ea. Şi buruienile cresc cu avânt, totul începe să semene cu o junglă şi mulţi nici nu realizează acest lucru. Fie că au alte preocupări, fie că aşa fac toţi din jurul lor, fie că nu mai au chef şi nici ruşine de ce spun alţii. Dar grădina trebuie îngrijită.
După ce Dumnezeu a creat grădina Edenului, chiar dacă acea grădină nu era afectată de păcat, Dumnezeu i-a încredinţat-o lui Adam şi în Geneza 2 cu 15 scrie că „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească”.
Este greu să ne imaginăm cât de frumoasă trebuie să fi fost acea grădină de la început. Aşa cum am spus, prin locurile pe unde am umblat oamenii au o preocupare aparte pentru grădini. Chiar am vizitat grădini special amenajate, de o frumuseţe deosebită. Dar cu siguranţă că erau nimic pe lângă grădina Edenului. Dar şi acea grădină, încă neafectată de păcat, trebuia lucrată şi păzită. Probabil că Adam a lucrat-o dar nu a păzit-o. Apoi ar fi dorit să o mai lucreze dar a grădina i-a fost luată, a fost izgonit din ea.
Biblia spune că Dumnezeu face toate lucrurile noi (Apocalipsa 2:15). Şi prin lucrarea specială a Domnului Isus Hristos, prin Jertfa Lui şi prin Învierea Lui triumfătoare din morţi, El a făcut ca şi noi, cei afectaţi de păcatul în care Adam a căzut şi pe care l-am moştenit de la el şi pe care l-am înmulţit şi în care ne-am scufundat tot mai tare, fiind vrednici de pedeapsa lui Dumnezeu, să avem şansa iertării prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Despre lucrarea măreaţă prin care Domnul Isus ne-a împăcat cu Tatăl scrie frumos şi apostolul Petru la prima lui Epistolă, capitolul 2 şi versetul 24: „El (Isus) a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”. Am fost vindecaţi sau putem spune că Dumnezeu a curăţat grădina plină de bălării a sufletului nostru şi a făcut-o din nou frumoasă. Dacă înainte erau spini, urzici, buruieni, desişuri de nepătruns prin care mişunau şerpi, şopârle, gândaci şi tot felul de animale care îţi dau fiori reci, acum sunt păsări frumos colorate şi fluturi, alei pline de flori frumos mirositoare, bănci pe care să te odihneşti şi să asculţi cântecul minunat al miilor de păsări şi al râului cristalin care curge pe aproape.
Sângele sfânt al Domnului Isus Hristos ne-a curăţit de păcate şi ne-a aşezat în starea de har pe care am pierdut-o prin păcatul lui Adam. Acum grădina este din nou curată şi am primit şi noi aceeaşi poruncă pe care a primit-o odată Adam: să o lucrăm şi să o păzim. Iar bătrânul apostol Pavel îi scria copilului său în credinţă, Timotei, în termeni foarte categorici: „Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”
Din nefericire istoria se repetă cu foarte mulţi creştini. Nu păzesc, ca şi cum nu ar mai fi nici un pericol şi nici un duşman, şi numai ei ştiu ce lucrează. Dar se vede după rezultat: multe buruieni şi multe lighioane. Şi lucrurile au ajuns atât de departe încât foarte mulţi nici nu mai văd şi nu mai recunosc starea de paragină şi sălbăticie. S-au obişnuit cu ea şi cred că aşa este normal să fie.
Totuşi, din când în când, unii se trezesc şi se îngrozesc de starea în care se descoperă a fi şi care îi uimeşte peste măsură de mult, întrebându-se: „Cum de am putut ajunge aici?” Şi doresc să schimbe ceva, să se apuce de făcut ordine. Dar nu este uşor pentru că cei de lângă ei le vor spune că este bine şi aşa. „Nu vezi, zic ei, creştinii adormiţi şi leneşi, că aşa suntem toţi? Ce te apucă să vrei mai mult?”. Şi dacă totuşi omul nu renunţă şi vrea să facă ordine, uitându-se la cât are de făcut, la câtă muncă îl aşteaptă, este foarte probabil să renunţe şi să se dea bătut. Unii preferă traiul printre bălării şi spini în locul trudei şi muncii care te poate scoate dintre ele. Preferă să stea, ei şi copiii lor, la umbra tufişurilor de spini şi buruieni, în compania gândacilor şi a şerpilor, în loc să se bucure de frumuseţea şi liniştea pe care o dau copacii maiestuoşi sau roadele dulci şi zemoase ale pomilor roditori sau de parfumul florilor frumos colorate şi cântecul atât de minunat al păsărilor.
Când Domnul Isus s-a înălţat la cer, după ce a stat cu ucenicii mai bine de trei ani şi le-a dat învăţături, le-a spus că este mai bine ca El să se înalţe la cer pentru că dacă nu se duce El la cer nu va veni Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt va veni şi va fi Mângâietor şi Învăţător, pentru că îi va învăţa ceea ce până atunci nu au fost în stare să înveţe (de fapt îi va învăţa TOATE lucrurile în aşa fel încât nimeni să nu îi poată înşela şi să nu mai creadă glasul amăgitor al şarpelui), dar va fi şi Păzitor. Păzitor a tot ceea ce Domnul Isus deja le-a dat, lucrurile minunate ale noii vieţi, lucruri pe care nu au voie să le piardă. Şi le va da şi uneltele potrivite pentru a lucra şi păzi Grădina dar şi putere să poată face aceasta.
Duhul Sfânt dă cele mai minunate unelte de lucru. Pentru că uneltele sunt importante. Am văzut în locurile pe unde am umblat unelte speciale care fac munca oamenilor mai uşoară. Cu aceste maşini este tare uşor să lucrezi grădina. Ba chiar, cu ajutorul acestor maşini, munca devine o bucurie. Dar sunt unii care se încăpăţânează să lucreze tot cu unelte vechi, cu plug tras de cai şi coasa de pe vremea bunicilor iar munca îi consumă şi le fură bucuria. Iar alţii care se uită la ei nu se simt îndemaţi să se apuce şi ei de lucru văzând numai trudă şi corvoadă. Dumnezeu le pune la îndemână uneltele Duhului Sfânt dar ei le refuză spunând că au fost pentru alţii şi pentru vremurile trecute. Problema este că fără aceste unelte grădina nu poate fi lucrată aşa cum trebuie şi oboseala trudei surde te poate răpune, chiar dacă ai vrea să faci ceva.
Ce îmi rămâne acum de făcut cu toată vegetaţia care a invadat grădina mea? Am două variante. Una ar fi să o las să crească în continuare şi să mă acopere cu totul, ca o ciumă (aşa cum s-a întâmplat cu un teren din apropierea casei mele, teren pe care cineva l-a cumpărat cu ani în urmă dar de care nu s-a mai ocupat deloc şi a ajuns ca o junglă) şi a doua ar fi să mă apuc serios de treabă şi să intru hotărât, cu uneltele bune şi moderne de care mă pot folosi şi eu azi, în iarbă şi buruieni şi să le aduc în starea de ordine în care au fost odată, chiar dacă mă aşteaptă câteva zile de muncă serioasă. Adică să lucrez grădina şi apoi să o păzesc să nu mai ajungă în starea în care am găsit-o acum, după o lună de zile.
Am ales, desigur, a doua variantă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu care îmi dă şi putere să lucrez. Dar nu pot să nu mă întreb de ce creştinii îşi iau concediu spiritual şi lasă buruienile să crească şi, după ce au crescut, se mulţumesc în această stare şi nu vor să facă ordine? Şi dacă totuşi vor de ce nu acceptă uneltele bune, performante, pe care Dumnezeu Duhul Sfânt vrea să le dea cu bucurie?
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment