“Evanghelizarea”- neputinţă sau succes?

evanghelizare          Există în bisericile neoprotestante din România, nu ştiu dacă şi din alte părţi ale lumii, un obicei care a devenit deja tradiţie: „evanghelizările” din perioada de iarnă.
          Această practică a devenit atât de obişnuită încât nici nu ne mai putem imagina viaţa bisericească fără aceste „evanghelizări”.
          Ce înseamnă „evanghelizarea”? Cred că ştiţi cu toţii. Dar pentru cei ce nu ştiu să spunem că biserica locală alege un timp, de obicei o săptămână, întotdeauna iarna, când organizează seri speciale în care sunt invitaţi predicatori cunoscuţi şi cântăreţi cunoscuţi care să predice şi să cânte în adunare. Cu această ocazie sunt chemaţi la adunare rude sau apropiaţi care nu sunt convertiţi, cu dorinţa ca ei să hotărască să devină membrii ai adunării respective. Şi uneori chiar se întâmplă acest lucru.
          Din capul locului vreau să spun că sunt de acord cu fiecare iniţiativă a adunărilor de a face ceva, de a se mobiliza pentru lucrarea Domnului, de a vesti Evanghelia. În acest sens o perioadă de o săptămână, iarna, dedicată Domnului şi lucrării Lui este o lucrare bună şi de apreciat. Numai că lucrurile nu se opresc aici şi nu este doar atât. Dacă am un motiv de mulţumire şi de apreciere faţă de aceste iniţiative, după ce m-am gândit mai mult la acest aspect am ajuns la concluzia că aş avea mult mai multe motive de îngrijorare.
          Mai întâi am observat că nu este biblică această practică. Şi nu doar că nu este biblică ci este chiar foarte periculoasă ideea care se transmite membrilor adunării prin organizarea acestor „evanghelizări”.
          Nu este biblică pentru că nu găsim nicăieri în Scriptură că biserica trebuie să facă ceea ce face la evanghelizări doar o dată sau de două ori pe an, câte o săptămână.
          De ce doar o săptămână şi de ce doar o dată pe an? Biserica trebuie să fie locul în care să se întâmple lucruri deosebite de fiecare dată când se adună membrii ei! La fiecare întâlnire! Apostolul Pavel, în scrisoarea lui către credincioşii din Corint, scria că dacă Dumnezeu este în adunare atunci cei necredincioşi care intră vor cădea cu faţa la pământ şi vor recunoaşte că Dumnezeu este în mijlocul lor, vor fi atinşi de puterea lui Dumnezeu. Aceasta nu trebuie să se întâmple doar o dată pe an, la evanghelizări, ci în fiecare întâlnire a adunării.
          Eu văd în organizarea de „evanghelizări” o neputinţă a bisericii locale.
          De ce doar iarna este timp pentru aşa ceva? Am auzit de multe ori, spus chiar pe un ton laudativ, că „iarna este vara sufletului”. Nu cred că este o minciună mai mare ca aceasta. Se induce ideea că iarna avem timp de Dumnezeu dar în rest nu prea, suntem prea ocupaţi cu ale noastre. Cu cele lumeşti, bineînţeles. Credincioşii nu prea mai au timp de Dumnezeu şi apoi stau şi se miră că în adunările lor nu se mai întâmplă nimic. Convoacă o şedinţă şi spun: „Hai să facem o evanghelizare şi să-i chemăm pe alţii să ne mai învioreze ei”.
          Am auzit de multe ori prin adunări apeluri de genul: „Fraţilor mai veniţi pe la noi să ne mai învioraţi!” Vai de adunarea care face astfel de apeluri. Pentru că adunare aceea s-a îndepărtat mult de Dumnezeu şi nu realizază că lipsa de viaţă din adunare este lipsa lor de pocăinţă. Dumnezeu dă har acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru numele Lui, din dragoste de El. Dar cum să dea Dumnezeu bucurie acolo unde credincioşii nu au timp de El, sunt preocupaţi de lucrurile trecătoare şi chiar trăiesc în păcat? Sigur că acolo nu mai este viaţă pentru că Domnul Isus care este Viaţa a plecat de mult de acolo. Soluţia nu este să vină cineva să ne mai dea o injecţie de bucurie sfântă ci pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. Am observat că efectul unei astfel de injecţii ţine foarte puţin. Până când credinciosul ajunge acasă de la adunare şi se aşază liniştit în faţa televizorului.
          Da, sunt slujitori ai lui Dumnezeu chemaţi să facă o lucrare specială, deosebită, să predice Cuvântul cu har şi sub ungerea Duhului Sfânt şi este o bucurie să asculţi astfel de slujitori. Dar dacă doar atunci când vin aceştia în adunare este har şi dacă adunarea nu are slujitorii ei locali, plini de Duhul Sfânt, atunci acolo este o problemă.
          Suntem în încurcătură pentru că am lepădat metodele lui Dumnezeu pentru trezire şi am adoptat unele care nu au aproape nici un efect. Biblia vorbeşte despre pocăinţă, renunţare la lume şi păcat, la lucrurile lumeşti, la a căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, citirea Cuvântului, despre post şi rugăciune. Dar la acestea din urmă, singurele care pot ridica adunarea, am renunţat de mult şi le-am preluat pe cele care nu ar fi trebuit să le acceptăm.
          Motivul pentru care chemăm pe alţii din altă parte la evanghelizare este că avem nevoie de ceva proaspăt; de cei din adunare lumea s-a cam săturat. Aceasta indică spre o altă neputinţă a adunării, a slujitorilor de această dată.
          Dacă un slujitor ajunge să plictisească adunarea atunci să-şi dea demisia. Pentru că face de ocară Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă el citeşte din Scripturi sau dă învăţătură din Scripturi şi oamenii dorm se transmite ideea că a asculta Cuvântul lui Dumnezeu este plictisitor. Sigur că nu este plictisitor a asculta Cuvântul lui Dumnezeu dar acest Cuvânt nu poate fi transmis oricum şi de oricine. Se vede bine că litera omoară dacă nu este Duhul să dea viaţă. Ori Duhul nu vine ieftin şi uşor. Vine doar la cei ce se păstrează curaţi, într-o relaţie bună cu Dumnezeu, în lepădare de sine şi în pocăinţă, în renunţarea la lume şi lucrurile ei, la foloasele lor, la interesele lor. Ori cine mai face aceasta azi? Toţi vor să predice dar nimeni nu vrea să se lepede de sine. Şi astfel vine moartea peste adunări. Şi trebuie să chemăm pe alţii.
          Aşa că apare acum o problemă în legătură cu cei chemaţi să slujească la evanghelizări: după ce criterii sunt aleşi şi chemaţ? Pentru că, dacă tot este apatie şi lipsă de viaţă prin multe adunări, atunci nu mai este nici discernământ ca să ştii pe cine să chemi, cine ţi-ar putea fi cu adevărat de folos. Astfel că se cheamă, de foarte multe ori, vedete în loc de slujitori. Vedete care predică şi vedete care cântă. Acestea, în cel mai bun caz, vor stârni ceva emoţii, dar nu vor face o lucrare autentică, spre pocăinţa reală a celor ce au nevoie de pocăinţă.
          În satul meu lucrurile merg greu cu pocăinţa, aşa cum merg în foarte multe alte locuri. Dar credincoşii, cei puţini care mai sunt, au făcut evanghelizare şi au invitat într-o seară un cântăreţ creştin celebru. M-am şi mirat că a mers să slujească într-un sat mic şi neînsemant ca şi cel de unde vin eu. Mama m-a sunat după acea seară să-mi spună ce mare har a fost în adunare şi că şapte suflete şi-au predat viaţa în mâna Domnului Isus. M-am bucurat pentru că aşa ceva nu s-a mai întâmplat în adunare de zeci de ani poate. După vreo două-trei luni vorbesc cu mama şi o întreb: „Câţi mai vin la adunare dintre cei şapte care s-au predat atunci Domnului?” Iar mama îmi răspunde tristă: „Nici unul…”
          Mai văd o problemă în organizarea de evanghelizări, problemă ce ţine acum de sinceritate. Biserica locală nu este cinstită cu cei neconvertiţi pe care îi invită la evanghelizări.
          Prin faptul că în acea săptămână adunarea este în sărbătoare şi fast, cântarea şi predica sunt la un nivel mai ridicat decît de obicei, li se dă de înţeles celor ce vin pentru prima oară că aşa este tot timpul. Şi ei poate sunt impresioanţi de ceea ce văd. Dar, după o săptămână, văd o altă faţă a adunării, cea reală. Plictiseală, apatie, lipsa bucuriei sfinte, lipsa Cuvântului cu putere, etc. Ce înţeleg ei acum? Poate că trebuie să mai treacă încă un an şi să mai vină cineva care ne poate înviora, să ne mai dea o injecţie de bucurie.
          Poate că unii dintre noii veniţi vor întreba: „Dar de ce nu este bucurie în fiecare zi?” Iar cineva din adunare, mult mai matur, cu zeci de ani de pocăinţă la activ să îi răspundă: „Nu poate fi aşa în fiecare zi. Viaţa de pocăinţă este grea, prin urmare bucuria este numai atât cât să nu ne stingem. Ne-o dă Dumnezeu cu pipeta o dată pe an. Nu te aştepta la mai mult!”
          Iată de ce nu prea cred în aceste „evanghelizări”. Poate că se mai întorc câte doi – trei din când în când, şi pentru aceasta nu avem decât să-i mulţumim Domnului, dar dacă ne uităm la ce a fost odată Biserica plină de Duhul Sfânt, de oameni plini de Duhul Sfânt şi ne uităm apoi la recolta slabă de azi nu putem decât să ne întristăm şi să ne rugăm Domnului să facă ceva cu noi şi să ne trezească din starea de adormire în care ne aflăm. Văd „evanghelizarea” ca o soluţie de compromis la neputinţa noastră de a fi ceea ce Dumnezeu vrea cu adevărat să fim. Ne scuzăm cumva şi ne justificăm înaintea Domnului că ne-am făcut partea. Ce altceva, mai mult, ar putea aştepta de la noi?
          Ce să facem atunci? Să nu mai facem „evanghelizări”? Ba da. Dar să le facem tot timpul anului, la fiecare strângere a credincioşilor laolaltă (ba chiar în fiecare clipă a vieţii noastre, prin trai, vorbă şi faptă), prin post şi luptă în rugăciune a fiecărui membru al adunării, prin viaţa sfântă a fiecărui mădular şi dăruită în totalitate Domnului Isus, prin slujitorii adunării care să caute să fie tot timpul plini de Duhul Sfânt şi destoinici pentru orice lucrare bună, prin fiecare mădular din trup.
          Şi dacă cineva din afara adunării poate să mai dea o mână de ajutor în lucrare să o facă, dar cu lepădare de sine, ca un rob.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-


Comments

Lasă un răspuns