Ziua de naştere este un eveniment aşteptat de marea majoritate a oamenilor, eveniment privit într-un mod diferit de oameni, funcţie de vârstă.
Până la o anumită vârstă evenimentul este mult dorit şi aşteptat. Copiii vor să fie mari cât mai repede cu putinţă, vor să facă şi ei ce fac oamenii mari, să fie băgaţi în seamă, să li se dea importanţă.
Pe măsură ce trec anii oamenii încep să privească cu nostalgie în urmă şi cu teamă în viitor. Anii trec şi nu putem nega acest lucru. Se vede mai bine la alţii pentru că ne uităm cu mai multă îngăduinţă spre noi.
Evenimentul în sine, sărbătoarea care se obişnuieşte să se ţină cu această ocazie, este dorit de toţi, chiar şi de cei mari care realizează că trec, deşi nu ar vrea.
M-am întrebat de ce totuşi toţi aşteaptă cu mare emoţie acest moment, chiar şi cei mai în vârstă?
O explicaţie pe care o am este că atunci toţi suntem în centrul atenţiei. Ceilalţi se poartă frumos cu noi, ne fac cadouri, ne urează ani mulţi şi fericire, altfel spus, măcar pentru o zi suntem cineva. Cred că acesta este motivul principal pentru care iubim această zi.
Se vede şi din reacţiile noastre. Să nu cumva să uităm că este ziua cuiva apropiat! Ce dezastru mai mare ar fi decât să uiţi că în ziua cutare cineva (prieten, soţ, soţie, şef, coleg, etc) s-a născut, în urmă cu mai mulţi ani? Probabil că au fost şi multe supărări pentru astfel de omisiuni. A uita ziua de naştere a cuiva este, uneori, similar cu o catastrofă.
Cred că Dumnezeu pentru altceva a lăsat calendarul şi zilele de naştere. Omul lui Dumnezeu, Etan, Ezrahitul, scria următoarele cuvinte în Psalmul 89:
47 „Adu-ţi aminte ce scurtă este viaţa mea, şi pentru ce nimic ai făcut pe toţi fiii omului.
48 Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor? “
Şi Moise scria şi el în Psalmul următor, 90: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!”
Lumea, prin păcat, strâmbă toate căile lui Dumnezeu şi parcă se străduieşte tot mai mult să le acopere, în aşa fel încât nimeni să nu le mai găsească.
Foarte mulţi creştini nu au o atitudine diferită de cea a lumii atunci când vine vorba de a sărbători o zi de naştere. Am preluat exact modul de a sărbători al lumii, doar că unii nu consumă alcool. În rest, nici o diferenţă.
Nu o să spun că a sărbători o zi de naştere este păcat, aşa cum susţin unii. Nu cred că este greşit ca familia să fie împreună şi să-l binecuvânteze pe cel ce a trecut într-un alt an de viaţă, sau să facă aceasta împreună cu prietenii. Nu cred că este păcat dar ştiu sigur că de foarte multe ori, de cele mai multe, este totuşi păcat. Totul depinde de ce se întâmplă la acea sărbătoare.
Copiii cresc aşa cum văd la cei mai mari, cum sunt învăţaţi de cei mai mari. Şi când vor fi mari îşi vor învăţa şi ei copiii la fel. Atât timp cât sunt învăţaţi că ei trebuie să fie în centrul atenţiei, măcar din când în când, fără să realizăm vom cultiva în ei dragostea de sine care este un păcat imens şi care duce la multe alte păcate. Deja există concurenţă în sărbătorirea zilei de naştere. Cine are cadoul mai mare, tortul mai mare, invitaţi mai mulţi, localul mai select, mâncarea mai bună şi mai multă, toate lucruri care ţin de lume şi care nu folosesc la nimic celor ce le caută (vorbesc din punct de vedere duhovnicesc). Creştinii fac şi ei ceea ce fac cei din lume şi cultivă în copiii lor, încă de la o vârstă fragedă, dragostea de lume şi de sine. Fără să realizeze cât de mult rău fac.
Părinţii cu adevărat credincioşi ar trebui să le vorbească copiilor lor despre adevărurile lui Dumnezeu. Despre faptul că omul este trecător, că Dumnezeu ne-a dat câţiva ani (mulţi sau puţini) ca să îi trăim nu într-un mod egoist ci pentru Dumnezeu. Că putem trăi cât de bine am trăi, dacă nu suntem în voia lui Dumnezeu nimic nu mai are valoare. Că adevărata chemare pentru un om este să trăiască şi chiar să moară pentru Dumnezeu, renunţând la tot ce este trecător, nu să trăiască în mod egoist, adunând numai pentru el şi căutând, cu predilecţie, lucrurile materiale.
Imaginaţi-vă ce câştig imens ar fi dacă copiii ar înţelege de mici că nu pentru ei trebuie să trăiască, ci pentru Dumnezeu. Că viaţa aceasta, mai lungă sau mai scurtă, o avem ca să o trăim pentru Dumnezeu şi scopurile Sale. Că nu a căuta împlinirea în cele pământeşti, că nu neapărat sănătatea trupului, reuşitele pe plan profesional sau aprecierea lumii sau prosperitatea materială, sunt lucrurile care dau sens vieţii ci o trăire în ascultare de Domnul Isus. Că împlinirea poruncilor Sale este mai de preţ ca o viaţă apreciată de ceilalţi, în bunăstare şi confort. Că împlinirea poruncilor Sale aduce cea mai mare bucurie în viaţa unui om, o bucurie care nu se poate compara cu nimic în lume. Şi dacă le-am şi arătat acestea prin viaţa noastră atunci chiar că acei copii vor fi câştigaţi pentru Dumnezeu.
Dacă am proceda aşa, şi dacă aşa ar înţelege copii noştri viaţa, de câte frustrări, neîmpliniri, dureri, necazuri, îngrijorări, eşecuri, etc ar fi scutiţi!
Dacă nu îi învăţăm pe copii aceste lucruri ci cultivăm în ei spiritul (duhul) lumi acesteia, chiar dacă facem acest lucru inconştient, atunci le-am făcut cel mai mare rău. De fapt ar trebui ca să folosim fiecare moment, mai ales cele speciale, cu semnificaţie, unde ei sunt mai sensibili, ca să îi învăţăm calea Domnului. Proverbe 22:6 „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”
Cei din lume se impacientează odată cu trecerea timpului, pe măsură ce numărul de lumânări din tort creşte şi bucuria zilei de naştere se schimbă în tristeţe şi melancolie. Nu este nici o mirare şi nici o surpriză. Dacă un om trăieşte doar pentru acum şi aici nu are ce ce să fie fericit atunci când vede că viaţa se duce. Dar ce să spunem despre creştinii care gândesc la fel? Care se simt foarte bine în această lume şi care, chiar dacă spun cu gura că vor să meargă în cer, se simt atât de bine pe acest pământ încât ar amâna cât mai mult posibil plecatul de pe acest pământ. Care ar vrea să fie cu Domnul Isus dar cât mai târziu cu putinţă! Cerul este frumos dar, vai, ce mult ne place acest pământ şi ceea ce găsim aici! De ce să nu mai aştepte cerul?
Oare de ce gândim aşa? Pentru că aceasta am fost învăţaţi de mici, aşa ne-au învăţat părinţii noştri şi fraţii din Biserică. O să spuneţi că nu este adevărat! Că părinţii sau fraţii din adunare ne-au spus ce frumos este cerul, ce bine este să fim cu Domnul Isus, etc. Da, ne-au spus dar altfel au trăit. Şi pentru că aşa au trăit aşa ne-au învăţat şi pe noi să trăim, cultivând în noi, poate fără să-şi dea seama, valorile lumii acesteia, exact ceea ce iubesc cei fără de Dumnezeu.
Pentru un creştin adevărat ziua de naştere trebuie să fie un mare motiv de bucurie. Şi acest motiv este că întâlnirea cu Isus, Mirele iubit, este mai aproape. Relaţia este ca şi între doi tineri care se află departe unul de altul, forţaţi de împrejurări, dar care au stabilit data nunţii şi care aşteaptă cu nerăbdare acel moment. Ei stau cu ochii în calendar şi în fiecare zi mai taie o zi, numărând cîte au mai rămas până la fericitul eveniment. Dar câţi oare gândim aşa?
Interesant că Domnul Isus abia aşteaptă să vină şi şă-Şi ia mireasa Sa, să o ducă cu El în slavă, dar noi am amâna acel moment cât de mult cu putinţă…
Apoi ziua de naştere trebuie să fie un moment de reflecţie. Timpul trece, întâlnirea cu Isus se apropie, oare cum stau în relaţia cu El, în viaţa de credinţă? Ce mai trebuie dat la o parte, ce îmi lipseşte? Poate că eu cred că chiar Îl aştept şi că vreau să fiu cu El, aşa ca cele cinci fecioare neînţelepte, dar starea mea să nu fie bună şi să nu fiu primit de Mire în odaia de nuntă.
Am fi mult mai binecuvântaţi dacă am petrece ziua de naştere aşa, cu astfel de gânduri, nu cu mese pline, cu tort, gălăgie şi confetti.
Am scris aceste cuvinte azi 06 februarie, de ziua unuia foarte drag mie. Poate prea drag, poate mai drag decât Domnul Isus…nu ştiu… A crescut şi el la grămadă, împreună cu ceilaţi, influenţat de context, chiar de biserică, şi poate că se iubeşte pe sine, chiar fără să-şi de aseama, mai mult decât pe Dumnezeu.
O să-l întreb odată, sau poate chiar foarte des, în momentele lui de sinceritate şi singurătate cu Dumnezeu, dacă chiar arde în el dorinţa de a se întâlni cu Domnul Isus, sau ar vrea să amâne acel moment cât mai mult posibil? O să-l întreb dacă este gata, oricând şi în orice moment, să stea în faţa Celui ce „are ochii ca para focului” şi care va veni în curând să judece lumea fără părtinire şi cu dreptate.
Aceste întrebări o să fie cadoul meu de zilele lui de naştere, câte vor mai fi pe acest pământ.
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.