Multă cernelă a curs din nou de câteva săptămâni, în legătură cu ridicarea restricţiilor de către anumite ţări din Uniunea Europeană pentru muncitorii români şi bulgari. Mai ales Anglia a pornit o campanie furibundă împotriva românilor şi bulgarilor, încercând să provoace panică în rândul populaţiei sugerând faptul că de la 1 ianuarie 2014 ţara lor va fi invadată de imigranţi care fie le vor lua băştinaşilor locurile de muncă, fie le vor lua pacea şi liniştea prin infracţiunile pe care le vor comite.
Chiar dacă s-a exagerat din plin prin felul în care au fost prezentate lucrurile, o anumită doză de adevăr totuşi există în temerile enunţate. Şi putem învăţa câteva lucruri din toată această isterie provocată.
Mai întâi nu ar trebui să-i judecăm prea aspru pe cei ce nu ne vor în ţara lor, mai ales după câte prostii au făcut totuşi unii români certaţi cu legea sau prieteni buni cu lenea şi cu cerşitul. Nu poţi să-l condamni pe unul care nu te vrea în casa lui, mai ales că a muncit din greu ca să-şi facă o casă frumoasă. Şi mai ales că unii dintre noi nu ştiu să preţuiască ceea ce alţii au făcut frumos.
Nu sărăcia românilor este problema şi nu pentru aceasta ar trebui să ne fie ruşine. Venim după mulţi ani de comunism care ne-a deformat şi sucit gândirea şi, mai ales, venim după 24 de ani de îndobitocire prin televiziune. Mă gândesc cu groază că dacă luăm în calcul abdicarea regelui Mihai din 1947, dată după care comuniştii s-au instalat în România, şi socotim până în anul 1989, anul aşa zisei revoluţii, sunt 42 de ani. Iar din 1989 până azi sunt 25 de ani, mai mult de jumătate din perioada cât regimul comunist a condus această ţară! Şi răul este mai rău şi sărăcia este mai mare.
Nu că regimul comunist a fost mai bun, nu sunt dintre cei ce plâng un regim care şi-a siluit şi batjocorit poporul, ci plâng faptul că nu am putut să ne ridicăm după ce Dumnezeu a înlăturat acel regim satanic, aşa cum au făcut-o alţii. Aşa că am ajuns să cerşim pe la porţile altora în timp ce mai marilor noştri nu le pasă decât de ei şi binele lor. Dar aceasta este o altă poveste şi subiectul nostru de astăzi este altul.
Aşa cum spuneam nu ar trebui să-i judecăm pe cei ce nu vor să ne primească în ţara lor. Nu vor, să le fie de bine, au tot dreptul şi Dumnezeu să-i binecuvânteze, cum spun pocăiţii. Iar noi să căutăm să ne schimbăm în cele ce ei au dreptate şi ne acuză pe drept. Dacă ne acuză pe nedrept nu este nici o problemă. Dar este în toată această poveste ceva ce ne poate da o lecţie şi nouă şi englezilor. Mă îndoiesc că ei vor lua aminte la ceea ce vreau să spun şi nădăjduiesc ca să luăm aminte noi românii, ca să ne fie spre bine.
Anglia fost şi este încă o putere. Bogăţia ei s-a format pe spinarea altor ţări sărace pe care Anglia le-a exploatat în perioada colonialismului. Nu-i acuz pentru că Dumnezeu care este suveran şi face tot ce vrea ştie de a lăsat ca lucrurile să decurgă în acest fel. Dar, cu toate acestea, Anglia a trecut şi ea prim mari frământări sociale de-a lungul timpului. Au fost multe crize în decursul istoriei ei dar în jurul anilor 1700 Anglia s-a confruntat cu un mare pericol, pericol despre care mulţi nu ştiu. Nu doar confruntările armate sau ameninţarea altor puteri străine pot duce la înrobirea unei ţări.
În anii aceia Anglia, după cum mărturisesc chiar istoricii şi analiştii seculari, era în pragul colapsului datorită desfrâului şi decăderii morale. Societatea era atât de coruptă şi de degradată moral, de la vârf până la cel din urmă om, încât un colaps părea iminent. Şi atunci a apărut pe scena Angliei un om pe nume John Wesley, un fost pastor anglican iar mai târziu fondatorul mişcării metodiste.
Activitatea lui a influenţat mai întâi Anglia, s-a întins în celelalte ţări din Regat (Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda) şi mai apoi a avut un mare impact chiar în întreaga lume. Metodiştii, sub conducerea lui Wesley, au devenit lideri în multe probleme de justiţie socială a timpului, influenţând întreaga societate. Anglia a fost salvată printr-un om al lui Dumnezeu.
Nu doar el a fost atunci o mare personalitate religioasă care şi-a pus amprenta pe destinul ţării ci au mai fost şi alţii, şi atunci şi în perioada care a urmat. Să amintim, în vremea lui, pe fratele său Charles Wesley, după cum spunea cineva cel mai mare compozitor de imnuri creştine după David cel inspirat, apoi de George Whitefield iar în anii 1800 de marele predicator Charles Haddon Spurgeon, după unii cel mai mare predicator al tuturor timpurilor.
Dumnezeu a scos Anglia din impas prin oamenii Lui iar dacă Anglia este azi ceea ce este este datorită milei şi bunătăţii lui Dumnezeu, nu prin puterile ei.
Pentru noi românii, cei ce ne zbatem azi în mizerie morală şi spirituală şi care suntem în mare pericol, aşa cum a fost odată Anglia, soluţia nu este emigrarea în Uniunea Europeană ci ca un om al lui Dumnezeu, aşa ca Wesley odată, să apară pe scena ţării. Numai Dumnezeu ne poate scoate din impasul în care am ajuns, impas care nu este în primul rând de natură economică ci moral. România se scufundă din punct de vedere moral. România merge spre dezastru pentru că imoralitatea a cuprins această ţară ca un cancer.
Este paradoxal să afirmi aşa ceva despre cea mai religioasă ţară din Uniunea Europeană. Dar deşi România se laudă cu religiozitatea ei rezultatele care se văd cu ochiul liber oriunde îţi întorci privirea, de la cei ce poartă sutana şi de la cei ce votează legi în forurile legislative până la ultimul om, arată mai degrabă spre un eşec de proporţii catastrofale.
Cei ce au condus acest popor din punct de vedere religios, din 1898 încoace, sunt vinovaţi de degradarea morală a societăţii. Dacă ei ar fi fost ceea ce ar fi trebuit să fie, poporul român nu era nici sărac dar, mai ales, nu ajungea ruşinea Europei. „Creştinii” români, cei ce se laudă cu vechimea credinţei lor, au ajuns campioni la consumat pornografie, la violuri, la hoţii, la minciuni, la sudalme şi cuvinte porcoase. Oriunde ai ocazia să asculţi pe cineva vorbind îţi crapă obrazul de ruşine auzind cuvinte scoase tocmai din WC.
Românii au ajuns să fure, să cerşească şi să se prostitueze prin Europa şi prin alte părţi ale lumii, să fie daţi ca exemple rele pentru că liderii religioşi au falimentat. Ce folos că bisericile apar ca ciupercile după ploaie, ce folos de Catedrala Mântuirii Neamului, dacă nimeni nu este mântuit, şi dacă degradarea continuă cu fiecare zi care trece? Şi în cele duhovniceşti, ca şi în cele pământeşti, eficenţa se măsoară prin rezultate. Nu le ai înseamnă că ai greşit, că ai condus prost, că trebuie să închizi afacerea şi să te dai deoparte. Dar cum să te dai deoparte când sunt atât de multe avantaje materiale, când banii umplu vistieriile şi brâiele mai marilor, „sfinţi” sau politici?
Şi când spun aceasta nu mă refer doar la prelaţii ortodocşi, desigur că ei sunt cei mai vinovaţi pentru că ei au putut face mai mult şi nu au făcut, dar mă refer la toţi prelaţii, de orice nuanţă confesională. Pentru că majoritatea au dat mâna cu compromisul şi toţi şi-au urmat interesele lor. Cui îi mai pasă azi de un popor român nenorocit? Sărac material dar mai ales spiritual. Cine mai plânge azi pentru un popor care nu mai are nici un reper şi care a ajuns jos de tot?
Vedem cine pe cine a sprijinit, cine cui a făcut bine, dacă ne uităm la rezultate. Biserica a ajuns cea mai prosperă activitate de după Revoluţie încoace. Conturile şi moşiile i s-au înmulţi considerabil. Dar poporul este tot mai departe de Dumnezeu şi mai sărac. Prin urmare poporul a ajutat biserica să ajungă unde a ajuns iar biserica nu a ajutat cu nimic poporul, dimpotrivă.
România azi are nevoie de un Wesley, dar nu este nici unul, nicăieri… Aceasta este tragedia noastră.
Am avut unul prin anii 1920. Se numea Iosif Trifa. Un adevărat preot, un adevărat om al lui Dumnezeu. Şi el ca şi John Wesley s-a ridicat din religia majoritară şi a luptat până la moarte pentru salvarea neamului său, intrând în conflict cu cei ce nu îşi urmăreau decât interesele lor.
De ce nu se mai ridică azi un mare izbăvitor în poporul român credincios? Pentru că nimeni azi nu mai ştie ce înseamnă să plângi şi să suferi pentru poporul tău. Religia este ieftină şi uşoară (diavolul a făcut-o aşa) şi azi nici măcar creştinii evanghelici nu mai ştiu ce înseamnă lupta în rugăciune, cu lacrimi, pentru cei nemântuiţi, pentru cei din neamul lor. Şi pentru că azi nimeni nu mai ştie ce înseamnă crucea, nici a lui Hristos şi nici a noastră. Azi a fi creştin înseamnă a te distra. Să nu ne mirăm atunci că nimeni nu mai plânge pentru popor şi să nu ne mirăm că starea poporului este rea.
Zilele aceste cineva a avut un vis. A văzut la un moment dat un punct alb pe cer. Punctul acesta s-a mărit tot mai mult până când s-a văzut că era un înger strălucitor, îmbrăcat în haine albe şi care a coborât pe pământ. El a intrat în biserică şi toată lumea era entuziasmată de prezenţa lui şi toţi erau deosebit de bucuroşi. Cel ce a avut visul a primit că acel înger se numea „Lauda şi închinarea”. Dar ceea ce l-a uimit şi speriat a fost când a văzut că la gât îngerul avea o plăcuţă legată cu un lanţ de aur pe care scria: „Biserica apostată”. Şi apoi a văzut că de fapt hainele lui nu erau deloc albe, erau doar strălucitoare. Dintr-o mare adunare doar doi-trei au văzut falsul, s-au ridicat în picioare şi au ieşit afară.
Omul lui Dumnezeu, A.W.Tozer, un adevărat profet, scria în urmă cu zeci de ani următoarele:
„Daţi-mi voie să-mi asum puţin riscul să proorocesc. Prevăd că vine o vreme când toţi oamenii a căror ochi au fost deschişi de Duhul Sfânt vor părăsi unul câte unul creştinismul evanghelic lumesc. Casa va rămâne pustie şi nu va mai fi între ei nici un om al lui Dumnezeu, în care să locuiască Duhul lui Dumnezeu”. Cred că această proorocie începe să se împlinească în aceste zile.
Dar să ne întoarcem la Anglia. Dacă este ceea ce este azi aceasta se datorează faptului că în trecut a avut oameni adevăraţi, oameni ai lui Dumnezeu prin care ţara a fost binecuvântată. Dar şi pentru ei acele vremuri au apus de mult. Probabil că azi este ţara cea mai apostată şi cea mai departe de Dumnezeu din Europa. Dacă nu este „cea mai” este oricum printre „cele mai”.
Imoralitatea este din nou prezentă, ca în zilele lui Wesley. Imaginile cu tinerii englezi, băieţi şi fete, beţi pe străzi, dezbrăcaţi şi în ipostaze indecente (pentru că ruşinoase nu mai poţi spune din moment ce nimănui nu îi mai este ruşine), au ajuns să nu mai surprindă pe nimeni.
Biserica Ortodoxă (sau Catolică) se laudă cu faptul că are o vechime de 2000 de ani. Dar nu trebuie să treacă 2000 de ani ca lucrurile să degenereze. Anglia a ajuns aici în doar 200 de ani. Acum singura preocupare a englezilor este ca nu cumva cineva să le strice confortul lor, confort în care să poată păcătui din greu. Şi nu îi vor pe românii care li s-ar alătura şi ei, sătui de nepuţinţa de a păcătui pe româneşte.
Durerea mare este că aceşti români creştini care îşi iau lumea în cap, sătui până peste de o Românie coruptă, nu aud şi nu înţeleg că există o Ţară a prosperităţii şi a fericirii în care toţi sunt invitaţi şi în care nimeni nu vrea să intre.
Dumnezeu, prin Fiul Său Isus Hristos, a deschis porţile cerului pentru orice om necăjit, chinuit, flămând sau gol. Preţul pentru ca omul să intre pe porţile acestei Împărăţii veşnice l-a plătit Domnul Isus Hristos şi oricine crede în El, după ce îşi vede şi recunoaşte starea de păcat şi renunţă la ea, este primit ca cetăţean al cerului. Toţi cei ce nu sunt primiţi în Anglia sau America sau Australia sunt primiţi de Dumnezeu, dacă se pocăiesc cu adevărat. Apoi sunt chemaţi să lucreze pentru El şi pentru salvarea celor ce încă mai bântuie prin lume în căutarea fericirii.
Nu ştiu de ce dar am senzaţia că în Anglia nu va mai fi o altă trezire religioasă autentică (bine ar fi să mă înşel) dar tare îmi doresc ca în România să mai fie una, mai puternică ca niciodată.
Să ne rugăm ca Dumnezeu să mai ridice măcar un bărbat care să sufere cu adevărat pentru acest popor ajuns în mare impas, bărbat care să plângă pentru acest popor şi care să aibă curajul să se predea cu totul Domnului pentru a putea fi apoi folosit de El. Şi fie ca Dumnezeu să-l scoată din foc, aşa cum l-a scos şi pe Wesley. Acesta a supravieţuit unui incendiu pe când era copil şi apoi întreaga lui viaţă a spus despre sine că este „un tăciune scos din foc”.
De fapt numai după ce un om este trecut prin foc poate fi apoi o mare binecuvântare pentru ceilalţi. Poate de aceea (din cauza nepredării totale, a lipsei focului purificator care să lucreze într-un om) în aceste zile moi avem lideri moi şi credincioşi molatici, aşa ca vremea din Anglia.
Fie ca Dumnezeu să pună pe inimile credincioşilor poveri pentru cei nemântuiţi şi apoi să trezească şi salveze ţara.
Comment