Unul dintre lucrurile de care avem cel mai mult nevoie azi, dar care lipseşte cel mai mult, este stabilitatea. Nesiguranţa şi instabilitatea sunt lucruri care fac mult rău fiinţei umane. Un copil are nevoie de doi părinţi, măcar de unul, pentru a avea siguranţă. Dacă nu îi are vedem consecinţele mai târziu. La fiecare pas din viaţă căutăm lucruri care să ne ofere stabilitate şi siguranţă. Dacă se întâmplă să nu le avem viaţa devine un chin.
De multe ori m-am întrebat de ce românii sunt atât de irascibili şi nervoşi, violenţi chiar. Pentru că în alte ţări am observat că oamenii sunt mult mai liniştiţi. Sunt convins că unul dintre motive este nesiguranţa. În alte ţări sistemul de protecţie socială funcţionează cu adevărat astfel că omul ştie că are minimul necesar chiar dacă nu lucrează. În România teama de ziua de mâine, teama de a nu rămâne fără un venit sau de a nu-ţi putea îndeplini obligaţiile financiare la care te-ai angajat, creează multă panică şi nesiguranţă. Pot fi şi alte motive dar acesta este unul dintre ele, cu siguranţă. Pentru că cei ce nu au astfel de probleme sunt mult mai liniştiţi şi relaxaţi.
Nesiguranţa şi instabilitatea fac casă bună cu frica şi apoi cu boala în trup, chiar cu bolile mintale. Cu cât se întâmplă mai multe nenorociri şi catastrofe, crize şi falimente, cu atât se înmulţesc şi cazurile de îmbolnăvire, ceea ce creează altă nesiguranţă şi generează alte temeri. Şi totul creşte pe principiul bulgărelui de zăpadă.
Nesiguranţă. Termini şcoala dar nu ştii dacă vei avea un loc de muncă. Nu stai prea bine cu sănătatea şi când vezi atât de mulţi oameni bolnavi te cuprinde teama că vei putea fi şi tu la fel. Nu ştii dacă îţi va ajunge pensia sau salarul ca să-ţi plăteşti facturile sau dacă vei putea să rambursezi împrumnutul la bancă. Soţia a plecat să lucreze în străinătate şi nu ştii dacă se va mai întoarce la tine. Guvernul s-a dovedit a fi ineficient şi afacerea s-ar putea să nu meargă iar tu eşti implicat în atât de multe angajamente. Te simţi singur şi nu ştii dacă vei avea un partener cu care să împarţi pe cele rele că la cele bune se găsesc destui. Copiii pleacă în străinătate şi nu ştii ce te vei face la vârsta bătrâneţii, singur fiind. Cred că lista ar putea continua la nesfârşit.
De multe ori m-am întrebat cum de unii oameni pot să fie nostalgici după regimul comunist şi să îşi dorească un astfel de regim, după toate ororile prin care am trecut? Cred că unul dintre lucrurile pentru care oamenii gândesc aşa este stabilitatea. Chiar dacă era un regim satanic care lupta împotriva propriilor cetăţeni, oferea o anumită stabilitate şi siguranţă. Ştiai că şi mâine va fi la fel ca azi, că nu vei avea mult dar vei avea o coajă de pâine, nu vei fi bogat dar vei avea strictul necesar. Suntem în stare să suportăm multe ca să avem siguranţă şi stabilitate. Atunci dacă puneam mâna pe o haină eram bucuroşi şi ştiam că până când se rupe ne putem folosi de ea. Azi, mai ales femeile, se bucură de o haină doar în primele zile după ce o cumpără şi după o săptămână intră în criză la gândul că haina s-a demodat şi devin nesigure şi tulburate dacă vor putea face faţă presiunii de a avea mereu ceva nou, la modă. Nesiguranţă.
Din toate părţile există presiuni şi temeri. Sunt convins că rata mare a îmbolnăvirilor se datorează şi acestui aspect. Mulţi azi nu pot să meargă la spital în vizită la cineva pentru că sunt îngroziţi la gândul că ar putea ajunge şi ei la fel, bolnavi.
Nesiguranţa şi instabilitatea fac mult rău. Pentru că în acest context suntem expuşi şi la a face compromis. Unii tineri sunt în stare de orice ca să rămână într-un grup, pentru a nu fi singuri. Poate chiar să consume droguri sau să se prostitueze, să fure sau să facă tot felul de lucruri pe care altfel nu le-ar face. Fetele, de frica singurătăţii, să accepte căsătorii sau legături care mai târziu le vor aduce mult necaz şi suferinţă.
Unii pot accepta chiar să aparţină la o congregaţie religioasă tot din teama de a nu fi singuri. De aceea de multe ori şi auzi creştini plângându-se pentru că speranţele lor au fost înşelate de cei în mijlocul cărora au ajuns. Sunt nemulţumiţi pentru că nu li s-a acordat aprecierea şi grija la care s-au aşteptat. Suntem în stare de multe ca să avem siguranţă, pentru a scăpa de instabilitate şi frică. Oamenii azi strigă după siguranţă şi stabilitate. Însă cu cât oamenii se zbat mai mult cu atât instabilitatea creşte.
Remediile sunt de scurtă durată, cu efecte reduse.
Autorul Epistolei către Evrei, la capitolul 12, scria:
25 „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să-L asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,
26 al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: „Voi mai clătina încă odată nu numai pământul, ci şi cerul”.
27 Cuvintele acestea „încă odată” arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină.
28 Fiindcă am primit, deci, o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică;
29 fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”.
După cum citim aici şi dacă dăm crezare acestui cuvânt venit din partea lui Dumnezeu înţelgem că toată această frică şi nesiguranţă vin datorită faptului că Dumnezeu face să fie aşa. Dumnezeu clatină pământul şi va clătina şi cerul. Iar El face această lucrare cu un scop: ca să dovedească vremelnicia şi nestatornicia lucrurilor în care oamenii îşi pun încrederea şi să scoată în evidenţă adevăratele lucruri care aduc pace şi siguranţă. Pentru că ele există numai că oamenii nu le ştiu şi nu le caută, sau nu vor să le caute atunci când sunt îndemnaţi să o facă.
Ce nu se poate clătina este Împărăţia lui Dumnezeu, Singura care este stabilă şi nu este supusă fluctuaţiilor de nici un fel. Intrarea în această Împărăţie este liberă şi deschisă tuturor şi se face prin credinţa în Mântuitorul Isus Hristos, în baza Jertfei sfinte de pe Golgota.
Dacă sunt multe temeri şi dacă este multă nesiguranţă pentru lucrurile pe care le vedem şi le pipăim, sau am dori să le putem pipăi, dar ele stau departe de noi, există o nesiguranţă care, chiar dacă nu este recunoscută, provoacă mult mai multă tulburare decât altele de alt fel. Este nesiguranţa veşniciei. Ce va fi cu noi după moarte. Nu o recunoaştem, nu o băgăm în seamă dar ea este acolo, ca un duşman care mereu ne suflă în ceafă şi nu ne dă pace.
Am avut mai multe discuţii cu o persoană care a ajuns la un moment dat să creadă minciuna că nu există Dumnezeu şi să îmbrăţişeze cu ambele mâini teoria evoluţiei. Argumentele mele nu au avut nici un efect (cel puţin aşa se vede acum) dar deşi persoana respectivă afirmă că ceea ce crede acum o satiface, îi satisafce raţiunea, se simte o tulburare şi o nesiguranţă pe care nu vrea să le recunoască dar care există. Şi ştiu de ce. Pentru că s-a agăţat de lucruri care vor fi clătinate şi le-a lăsat la o parte pe cele ce sunt veşnice şi care nu se pot clătina.
Cea mai mare nesiguranţă este acolo, în fiecare om, şi are de-a face cu veşnicia. Pentru că oamenii nu au avut soluţie la această problemă au decretat că veşnicia nu există şi că omul nu este veşnic. Şi au împănat această teorie cu tot felul de briz-brizuri ca să-i înşele pe cei „lesne crezători”. Pentru o vreme ei îşi găsesc refugiul în ea dar oricât ar poza în oameni liniştiţi şi în pace teama le dă ghes, pentru că cugetul lor, oricât au încercat ei să-l acopere, strigă cu putere după veşnicie.
Alţii încearcă să înnăbuşe acel strigăt al cugetului (sau sufletului, spuneţi-i cum vreţi) în alte feluri. Caută să trăiască viaţa „la maxim” şi se afundă tot mai mult în păcat şi imoralitate, în „plăcerile de o clipă ale lumii acesteia”, după cum afirmă Scriptura. Ei se ţin de lucruri care nu doar că vor fi clătinate dar care vor fi chiar nimicite, împreună cu cei ce le-au urmărit şi dorit. Oricât s-ar încăpăţâna oamenii să se distreze ca să nu aibă timp să se gândească la veşnicie, vin momente când ajungi la capătul unui sicriu, lângă patul unui bolnav, a unuia care credeai că nu va muri niciodată, şi nesiguranţa reapare. Nu poţi scăpa de ea şi este bine că ne urmăreşte cu insistenţă. Pentru că doar aşa putem ajunge în punctul în care să ne gândim serios la lucrurile care nu se clatină.
Deci, ce nu se clatină? Dumnezeu spune că Împărăţia Lui nu se clatină. Prin urmare nici unul dintre cei ce intră în acea Împărăţie. Domnul Isus spunea, la Luca 12 :
23 „Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.
24 Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu semănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!
25 Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui?
26 Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte?
27 Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei.
28 Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?
29 Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea, şi nu vă frământaţi mintea.
30 Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele.
31 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
32 Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.”
Deci Domnul Isus spunea că Tatăl dă cu plăcere Împărăţia iar apostolul Pavel spunea că „am primit o Împărăţie care nu se poate clătina”. Cum a primit Pavel această Împărăţie şi cum o putem primi şi noi? Să luăm cuvintele lui:
Efeseni 2:1 „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,
2 în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.
3 Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.
4 Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,
5 cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).
6 El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,
7 ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.
8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”
Romani 5:1 „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
2 Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
3 Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare,
4 răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.
5 Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
6 Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.
7 Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.
8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
9 Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
10 Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”
Pacea despre care vorbeşte Pavel şi pe care o putem primi prin credinţa în Domnul Isus Hristos este singura care poate alunga teama şi nesiguranţa. Da, eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre şi de aceea ne era teamă de viitor, dar Hristos a luat asupra Lui păcatele noastre, le-a purtat în trupul Lui pe lemnul crucii, a fost pedepsit de Tatăl în locul nostru şi prin rănile Lui noi suntem vindecaţi. Crezând în El sfinţenia Lui trece asupra noastră, odată ce El a luat păcatele noastre asupra Lui. A murit „din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Romani 4:25 ) . S-a făcut un schimb. Noi i-am dat lui Isus păcatul nostru iar El ne-a dat sfinţenia Lui, prin credinţă. Acum Tatăl nu ne mai vede păcătoşi, ci sfinţi. Mânia Lui ne se va mai abate asupra noastră ci dragostea Lui. De acum înainte El are grijă de noi. Şi pe pământ dar, mai ales, pentru veşnicie. Nu mai trebuie să fie frică şi nesiguranţă. Acestea nu îşi mai au locul în viaţa credinciosului pentru că Dumnezeu este credincios promisiunilor Sale. Avem pace cu Dumnezeu şi suntem într-o stare de har în care nesiguranţa şi teama nu mai au ce căuta. Problema veşniciei s-a rezolvat iar problemele care ţin de acest pământ nu mai au nici o greutate şi nici o putere asupra noastră.
Trebuie doar ca de acum înainte să ne ţinem de Isus Hristos, care este Stânca veacurilor. Psalmistul spune: „Da, El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.” (Psalmul 62:2); iar apostolul Pavel scria la 1 Corinteni 10:
1 „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare,
2 toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise;
3 toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească,
4 şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.”
Apostolul Petru întăreşte şi el Cuvântul care mărturiseşte despre Domnul Isus, spunând:
„Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.” (1 Petru 2:6).
Să ne ţinem dar de lucrurile care nu se pot clătina, adică de Hristos, într-o vreme când toate se vor prăbuşi, ca şi castelele de nisip, la ultimul cutremur care se anunţă.
Comment