Una dintre marile necunoscute ale omenirii este suferinţa. De ce există aceasta? În România există o vorbă care se foloseşte foarte frecvent: „Sănătoşi să fim! Sănătatea este mai importantă ca şi orice!” În spatele acestei ziceri se află, fără îndoială, o filosofie de viaţă, o dorinţă puternică, poate chiar un ideal de viaţă, ideal la care subscriu marea majoritate a oamenilor, dacă nu chiar toţi. Nu prea găsim oameni care să îşi dorească să sufere. Suferinţa este un duşman aprig şi de el ne temem toţi.
Dar chiar este suferinţa un duşman nemilos care caută să ne distrugă?
Pastorul Richard Wurmbrand a suferit mult în viaţa lui din cauza credinţei în Isus Hristos. Din această cauză a fost închis14 ani în închisorile comuniste şi a trăit şi văzut atât de multă suferinţă încât nici nu a putut să vorbească în detaliu despre ea, ca să nu ne facă nouă rău. Cu toate acestea el mărturisea spre sfârşitul vieţii lui că în toată această viaţă pământească a avut un prieten credincios, de mare nădejde, care nu l-a părăsit niciodată: suferinţa.
Un alt mare om al lui Dumnezeu, apostolul Pavel, îşi dorea următoarele: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” (Filipeni 3:10) Cred că atât Richard Wurmbrand cât şi apostolul Pavel ştiau ceea ce noi nu ştim, sau poate abia întrezărim.
Citeam zilele trecute o ştire despre un olandez care a acceptat să fie eutanasiat pentru că a fost depistat ca fiind bolnav de cancer în fază terminală şi nu dorea să sufere. El şi-a adunat prietenii, a făcut un chef şi, cu un pahar de şampanie în mână, a primit injecţia care i-a pus capăt vieţii. Nu este singurul care procedează în felul acesta. Circa 1400 de oameni anual îşi pun capăt vieţii pentru că nu vor să sufere. Eutanasierea este legală în Olanda şi Belgia. În Olanda pot apela la acest mijloc de a-şi pune capăt vieţii chiar şi copiii de peste 12 ani dar şi Belgia este pe drumul legalizării acestei practici şi pentru copii.
Nu vreau să minimalizez suferinţa. Aceasta poate lua forme extreme, în faţa cărora pur şi simplu rămâi fără cuvinte. Uneori nici nu ne vine să credem că fiinţa umană poate răbda şi suferi atât de mult. Şi nici un om cu bun simţ nu se poate bucura de astfel de situaţii dramatice. În faţa suferinţei ajungem de multe ori ca şi prietenii lui Iov care au stat muţi înaintea lui şapte zile, copleşiţi de durerea şi necazul prietenului lor. Cu toate acestea creştinii au, sau ar trebui să aibă, o altă perspectivă asupra suferinţei.
Dacă acceptăm existenţa lui Dumnezeu şi recunoaştem adevărul Scripturii ajungem să înţelegem căderea omului prin neascultare şi blestemul care a venit peste om în urma acestei neascultări. Suferim ca urmare a alegerii pe care am făcut-o de a nu asculta de Dumnezeu. Şi orice neascultare de El duce la şi mai multă suferinţă. Dacă suferinţa este tot mai multă azi este şi pentru că neascultarea de Dumnezeu se măreşte tot mai mult, păcatul fiind tot mai prezent în viaţa omului.
Dar suferinţa nu este doar o pedeapsă pentru păcat ci este şi un mijloc prin care Dumnezeu vrea să îl întoarcă pe om înapoi de pe calea lui cea rea. Nu este doar o manifestare a mâniei lui Dumnezeu cât şi o manifestare a dragostei Lui pentru om. Mânia va fi revărsată total în ziua judecăţii când Dumnezeu va pedepsi faptele rele ale omului şi când nu mai poate fi milă şi iertare. Dar până atunci mânia Lui este măsurată şi pedeapsa Lui este făcută în dragostea unui Tată care vrea îndreptarea copiilor Lui.
Dar veţi spune că nu toţi oamenii sunt copii Lui. Într-un sens sunt. În sensul că toţi sunt creaţi de El şi sunt creaţi după chipul şi asemănarea Lui. Şi pe toţi aceştia El îi vrea mântuiţi şi îi cheamă să se întoarcă de pe căile lor rele şi, prin credinţa în Isus Hristos, să primească acel statut de fiu cu drepturi depline în Împărăţia Lui. Oamenii sunt toţi nişte fii risipitori pe care Dumnezeu îi vrea acasă. Unii s-au întors iar alţii, cei mai mulţi, rătăcesc şi vor rătăci pentru că „mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi”, adică puţini se vor întoarce la Tatăl ceresc.
Ca să-Şi atingă scopurile Lui, aşa cum spuneam, Dumnezeu foloseşte suferinţa. În acest caz nu ar trebui să vedem suferinţa ca şi un blestem ci ca o binecuvântare. Dar oamenii fug de suferinţă şi, prin urmare, nu înţeleg că prin aceasta ei Îl pot găsi pe Dumnezeu, se pot apropia de El.
Tot sistemul aşa este construit. Durerea şi suferinţa sunt consideraţi cei mai mari duşmani ai noştri. Industria farmaceutică a luat o aşa amploare încât azi avem o soluţie (cel puţin aşa ne luptăm să fie) pentru orice durere, cât de mică. Am ajuns dependenţi de medicamente şi de un sistem de sănătate care ne promite binele. Alergăm la farmacie, şi chiar şi la „Urgenţă”, pentru orice fleac. Orice durere trebuie alungată şi orice suferinţă evitată. Vrem să trăim fără nici o problemă. Şi acolo unde aceste dorinţe au ajuns să fie cât de cât posibile constatăm o tot mai mare îndepărtare a oamenilor de Dumnezeu. Ca să spun aşa, şi o spun cu respect şi reverenţă faţă de un Dumnezeu Suveran, am ajuns să îi tăiem lui Dumnezeu orice cale de a mai ajunge la sufletul şi conştiinţa noastră. Ne-am anesteziat sufletele şi conştiinţele prin umblarea după lucrurile lumii, prin cufundarea tot mai adânc în plăcerile păcătoase ale lumii şi când Dumnezeu vrea să folosească suferinţa pentru a ne trezi folosim alte anestezice pentru a nu simţi durerea şi a evita suferinţa. Şi când Dumnezeu forţează nota, din dragoste pentru noi, şi ne taie orice posibilitate de anestezie, folosim moartea! Preferăm moartea decât să suferim! Ne ascundem în moarte de Dumnezeu! Până acolo am ajuns. Este o continuă fugă a omului de Dumnezeu în faţa asaltului Lui de dragoste şi milă, arătate chiar şi prin suferinţă.
Dar lucrurile nu se opresc doar la cei din lume, la cei ce încă mai rătăcesc pe căile păcatului şi ale plăcerilor trecătoare pentru că, din nefericire, chiar şi creştinii au uitat locul şi rostul suferinţei şi s-au lăsat influenţaţi de gândirea lumii în această privinţă.
Copiii lui Dumnezeu, cei ce s-au întors de pe căile lumii, au şi ei nevoie de disciplinare uneori. Este felul în care Dumnezeu ne corectează şi ne duce spre desăvârşirea pe care o doreşte de la noi. Autorul Epistolei către Evrei vorbeşte clar şi lămurit despre acest aspect:
4 „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.
5 Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.
6 Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”
7 Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?
8 Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.
9 Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?
10 Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.
11 Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evrei 12)
Duhul Sfânt ne spune prin acest pasaj că ar trebui chiar să ne facem probleme atunci când nu suntem disciplinaţi de Dumnezeu (v.8). Lipsa disciplinei, pentru cei ce au făcut un legământ cu Dumnezeu, poate însemna lipsa apartenenţei la familia binecuvântată a cerului. Concluzia este clară: Dumnezeu îi disciplinează pe ai Săi şi o face din dragoste, pentru binele nostru, din dorinţa de a ne face părtaşi sfinţeniei Lui (v.10).
Dacă recunoaştem aceasta atunci trebuie să ne întrebăm cum, în ce mod, disciplinează Dumnezeu? Oare nu prin durere şi suferinţă? Este clar că disciplina le include pe acestea, deşi poate îmbrăca şi alte forme. Domnul Isus spunea, la Ioan 16 cu 33: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”
Deşi ştim toate aceste lucruri (şi multe altele care privesc acest aspect, dacă citim cu atenţie Scripturile) constatăm azi că cei credincioşi au faţă de suferinţă aproape aceeaşi atitudine pe care o au cei din lume. Constatăm la marea majoritate a creştinilor aceeaşi tensiune în faţa durerii şi suferinţei, aceeaşi teamă, teamă de moarte. M-am gândit la olandezul care a primit injecţia letală cu paharul de şampanie în mână şi cu zâmbetul pe buze, înconjurat de prieteni. Sigur că el nu ştia ce urmează după moarte şi era înşelat de concepţii greşite despre moarte şi viaţă. Surpriza care l-a aşteptat după moarte îi va produce remuşcări şi suferinţe veşnice, dar va fi prea târziu. Dar mirarea mea este să văd că creştini în faţa morţii sau la gândul morţii nu au aceeaşi atitudine de pace şi linişte, atitudini care vin din conştientizarea a ceea ce înseamnă şi viaţa aceasta şi veşnicia. Teama de moarte în viaţa creştinului este o mare problemă pe care o avem şi aceasta indică spre un derapaj al credinţei dar şi spre o dragoste de lume şi lucrurile ei. Constat că în faţa suferinţei şi a morţii creştinii azi (mare parte dintre ei) au aceeaşi atitudine ca şi cei din lume, ba uneori chiar inferioară lor. Sunt oameni care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi care se poartă admirabil şi în faţa suferinţei şi în faţa morţii.
Oare ce s-a întâmplat cu noi, creştinii? Mai are rost să ne citim Scripturile dacă înţelegem din ele doar ceea ce vrem noi să înţelegem? Pentru că unii aşa au citit Scripturile încât au ajuns să creadă că pentru copiii lui Dumnezeu nu mai este suferinţă sau necaz pe acest pământ. Şi deşi Scripturile nu spun nicăieri acest lucru ei au făcut din aceasta o doctrină pe care au reuşit să o prezinte cu foarte mare abilitate celor creduli şi uşor influenţabili, care nu citesc Scripturile sau care le citesc fără să ia aminte la ele. Prin urmare am ajuns până acolo încât atunci când Domnul ne disciplinează şi lasă peste noi o mică încercare strigăm ca din gură de şarpe, trimitem email-uri în toată lumea, trimitem bileţele pe la toate bisericile, pentru că vrem să scăpăm de necaz. Nu ne mai întrebăm de ce, care este motivul suferinţei, ce ar vrea Domnul de la noi prin încercarea prin care ne trece? Tot ce vrem este să nu mai suferim sub nici o formă. Iar perspectiva morţii ne îngrozeşte pur şi simplu. Ca şi cum după moarte ne-ar aştepta o mare nenorocire! Le vorbim altora despre frumuseţea vieţii de după moarte, de frumuseţea cerului şi a lui Hristos, dar noi nu vrem cu nici un chip să ajungem acolo! Am face tot ce putem pentru a evita şi suferinţa şi moartea. Ne lăudăm cu Pavel care a spus: „Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. 21 Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. 22 Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. 23 Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; 24 dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.” (Filipeni 1), dar noi nu avem nici o intenţie de a călca pe urmele lui. De fapt suntem făţarnici pentru că în formulările noastre, în predicile noastre, în cântările noastre, în discuţiile noastre, aşa spunem; dar de fapt realitatea este cu totul alta. De aceea şi alergăm după vindecători mai mult de cum alergau noroadele după Domnul Isus Hristos.
Nu avem nici o problemă cu această teamă de suferinţă şi teamă de moarte, pe acestea le putem duce; problema o avem cu suferinţa. Dar ar trebui să ne îngrozim la gândul că noi nu suntem cu nimic mai buni la acest capitol ca şi cei din lume, ba că stăm chiar mai rău! Fuga de suferinţă ne-a molipsit şi pe noi.
Dacă cei din lume zădărnicesc planul lui Dumnezeu pentru ei, fugind de suferinţă, oare nu aceasta fac şi creştinii atunci când, fugind de suferinţă, zădărnicesc planul lui Dumnezeu de maturizare şi creştere pentru ei? Tot o nesupunere şi o neascultare de Dumnezeu este şi atitudinea lor, şi tot necunoaştere a lui Dumnezeu se cheamă. Cum să acceptăm prigoana şi încercarea din necazul cel mare dacă aici nu mai acceptăm să suferim deloc? Înţelegeţi acum mai bine de unde a apărut această idee a răpirii Bisericii înainte de necazul cel mare? Cum să sufere nişte credincioşi cărora o viaţă întreagă li s-a spus că ei trebuie să fie sănătoşi, să aibă bani şi să fie frumoşi?
Chiar azi am citit o ştire că în Nigeria musulmanii au omorât peste 100 de creştini. Au intrat noaptea peste ei, i-au omorât şi le-au dat foc la case. În condiţiile acestea, dacă accepţi învăţăturile despre sănătate şi prosperitate financiară, despre succes, promovate azi cu tot mai mare insistenţă în bisericile din vest dar şi din România mai nou, creştinii nigerieni sunt nişte rataţi. După aceştia ar fi fost mai bine pentru ei ca nigerienii să nu vină la credinţa în Isus Hristos deoarece nu ar fi suferit. Evident că acesta este un raţionament total greşit.
Mai există un beneficiu în suferinţă. Nu de puţine ori cei ce au trecut prin suferinţă i-au încurajat pe cei sănătoşi şi au fost exemple care au vorbit mai mult decât mii de predici. Un om în suferinţă dar care, prin credinţa în Isus Hristos şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, primeşte toate în pace şi bucurie, pentru că are ochii aţintiţi spre cer, este un motiv de încurajare şi îmbărbătare pentru mulţi care trec prin încercări şi este o sursă de mari binecuvântări. Şi nu este lipsit de importanţă nici faptul că în suferinţă Dumnezeu ne oferă posibilitatea de a ne arăta dragostea şi compasiunea unii pentru alţii. Şi, făcând aceasta, ne facem nouă un mare bine, după cum spunea Domnul Isus Hristos la Matei, capitolul 25:
34 „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.
35 Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;
36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”
37 Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut?
38 Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat?
39 Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?”
40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”
Cei ce nu vor să creadă în Dumnezeu sau care au ajuns la un moment al îndoielii întreabă: „unde este Dumnezeu când sufăr?” În pasajul citat avem un răspuns: Dumnezeu este în cei ce cred în El şi suferă alături de ei.
Am spus că suferinţa, boala, se datorează şi păcatului. Dacă este multă suferinţă azi în lume este şi pentru că este mult păcat. Desigur nu toată suferinţa este din cauza păcatului, există şi alte cauze. Iov nu a fost un păcătos şi nici Pavel şi nici Timotei şi nici Trofim şi lista ar putea continua. Ei au suferit din alte cauze, nu din cauza păcatului. Dar păcatul este sursa nenorocirii în cea mai mare parte. Pot creştinii să fie bolnavi şi să sufere şi din cauza păcatului? Eu cred că da.
O să-mi spuneţi că noi nu mai facem păcate grave şi nu procedăm ca şi cei din lume care se scufundă tot mai mult în imoralitate şi desfrâu şi care sunt vrednici să fie pedepsiţi de Dumnezeu şi să sufere. Bine ar fi să fie aşa, adică noi să nu fim ca ei. Dar eu cred că mulţi, foarte mulţi creştini care pretind că sunt născuţi din nou trăiesc şi ei în păcate grave, fiind creştini fireşti, lumeşti. De exemplu ştiu sigur că marea majoritate a tinerilor din biserici, dar nu numai ei, se uită la pornografie. De aici şi până la mari chinuri sufleteşti şi stări de anxietate şi depresii, nu mai este decât un pas. O singură vizionare de pornografie te otrăveşte încât nu te mai poţi curăţa zeci de ani şi atrage duhuri străine care vor produce multă suferinţă. Apoi mai putem enumera răutatea, invidia, egoismul, neiertarea, nepăsarea, traiul lumesc. Toate acestea (şi încă multe altele) se regăsesc în viaţa celor ce se numesc creştini născuţi din nou, dar care sunt lumeşti.
Dar ce spuneţi de îmbuibare şi îngrijorare, lucruri care sunt la fel de grave dar la care nimeni nu mai ia aminte şi cu care (cel puţin îmbuibarea) creştinii lumeşti chiar se laudă? Cei din lume se laudă cât au băut – creştinii se laudă cât au mâncat. Cred cu toată tăria că dacă am mânca cu cumpătare am fi mai puţin bolnavi şi cred că dacă nu ne-am îngrijora am fi mult mai sănătoşi. Dacă nu ne-am îngrijora de viaţa aceasta pământească, de mâncare şi îmbrăcăminte, de sănătate, de ziua de mâine, etc.
Sigur nu toţi sunt aşa. Sunt unii credincioşi admirabili care Îl cunosc pe Dumnezeu şi care se bucură cu Dumnezeu chiar şi în încercări şi suferinţă. Ei i-au predat Lui toată viaţa aşa că nu mai au ce pierde şi ard de dor să se întâlnească cu El în slavă. Orice întîrziere a întâlnirii cu El este pentru ei o suferinţă în plus, iar durerile şi încercările pământeşti sunt mijloace binecuvântate prin care ei se refugiază mai aprope de El, într-o tot mai strânsă părtăşie şi într-o tot mai mare dulceaţă a intimităţii – ca între doi îndrăgostiţi.
Oamenii vor o lume fără suferinţă, o lume în care să fie pace totală, dar ei să trăiască aşa cum le place, adică în păcat. De fapt ei vor o lume fără de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu se va da la o parte din ceea ce El a creat şi unde este Stăpân. Lumea – pământul acesta – este totuşi lumea Lui, domeniul Lui, şi El face ce vrea în ea. Noi am fost doar primiţi ca musafiri pentru o vreme şi pentru o vreme de pregătire pentru lumea care va veni. Numai că, la un moment dat, am început să ne purtăm ca şi nişte stăpâni şi să facem tot ce vrem. Aşa că cineva trebuie să ne pună la punct pentru obrăznicia şi nesimţirea noastră. Prin urmare Dumnezeu ne pedepseşte cu dorinţa să ne venim în fire.
Hristos a murit pentru noi şi ne-a împăcat cu Tatăl, dar cei care cred în Hristos şi au fost născuţi din Dumnezeu au de dus o luptă continuă cu firea pământească. În această luptă ei au ca aliat un prieten de nădejde: suferinţa. Dacă nu o acceptă de bună voie Dumnezeu o va da pe deasupra copiilor Lui, ca un bonus al dragostei Sale. Dacă Hristos a fost desăvârşit prin suferinţă de ce am crede că pentru desăvârşirea noastră ar putea fi o altă cale?
Comment