Cred că poveştile plac tuturor. În urmă cu mulţi ani se spuneau poveşti frumoase şi, în lipsa idolului numit televizor sau Internet, oamenii ascultau şi se foloseau de imaginaţia lor, mergând mult mai departe decât putea să meargă cel ce povestea. Azi totul este dat pe tavă şi cu o asemenea rapiditate încât a gândi nu mai este cu putinţă. A apărut meseria de „gânditor pentru alţii”. Oamenii nu mai gândesc ei, pentru că li s-a spus că este prea dificil şi nici nu mai este nevoie din moment de sunt”specialişti” care gândesc.
Tot aşa, cu o vreme în urmă, în mentalitatea oamenilor era ideea că unele profesii erau bune şi de dorit şi aduceau un nume bun iar altele aduceau ruşine, erau reprobabile şi de condamnat.
Dar lucrurile s-au schimbat şi se schimbă cu rapiditate de la zi la zi. Să vă dau câteva exemple.
Zilele trecute vorbeam cu un prieten bun şi el mi-a povestit despre o femeie care i-a marcat viaţa. Era una dintre învăţătoarele care a avut grijă de el şi de educaţia lui, pe când era cam prin clasa a treia. Amprenta ei a rămas şi azi asupra prietenului meu, deşi a trecut cu ceva de vârsta de 50 de ani. Cei ce suntem de vârsta aceasta, sau mai trecuţi, cred că avem amintiri asemănătoare şi nostalgii după învăţători sau profesori care au pus ceva bun în noi. Atunci să fii profesor sau învăţător era un lucru de care să fii mândru.
Dar ne aflăm în anul 2014 şi lucrurile s-au schimbat în mod dramatic. Azi învăţătorii sau profesorii sunt total diferiţi de cum au fost cei pe care i-am cunoscut noi, cei trecuţi de 50 de ani. Diferenţa este ca de la cer la pământ şi rezultatele se vor vedea, dar ceva mai târziu.
Daţi-mi voie să vă fac cunoştinţă cu două doamne învăţătoare din zilele noastre. Ele se numesc Gaela Mintz şi Ilana David. Puţin probabil să fi auzit de ele deoarece îşi duc traiul şi „profesează” în Toronto. O să spuneţi că Toronto este prea departe de noi şi că nu ne intresează de acestea două. Dar o să vedem că Toronto nu este deloc departe de noi şi că distanţele se scurtează tot mai mult cu fiecare zi care trece.
Gaelei Mintz şi Ilanei David le fac reclamă tocmai Consiliul Şcolar al Municipiului Toronto. Semn că sunt dascăli apreciaţi. Dacă sunt şi pricepuţi vom vedea. O să vă întrebaţi care este specialitatea lor. Iată ce spune tocmai acest Consiliu Şcolar:
„Grupurile independente de Gen (GIG şi GIG2) ale Consiliului Şcolar al Municipiului Toronto sunt grupuri în care copiii şi tinerii fără un gen precis, transgen, sau care îşi doresc să îşi exploreze identitate de gen se pot asocia într-un spaţiu afirmativ, care le oferă sprijin. Programele noastre oferă părinţilor şi custozilor de copii care manifestă independenţă de gen, posibilitatea de a se întâlni şi discuta despre experienţele lor privind croirea unui drum în această lume tributară genului, în care trăim. Copiilor şi tinerilor li se oferă de asemenea un spaţiu protejat, unde se pot întâlni şi autoexprima, în cadrul unui mediu afirmat şi inclusiv.”
GIG serveşte familiile cu copii în grădiniţă şi până în clasa a V-a. De această activitate se ocupă doamna învăţătoare Gaela Mintz. GIG2 serveşte familiile cu copii şi tineri între clasele 6-9 şi de ei se ocupă doamna Ilana David.
Acum să vă ajut să înţelegeţi ce fac aceşi „dascăli”, care este activitatea lor. Creativitatea la care îi îndeamnă şi îi sfătuiesc pe copii şi tineri este de a-şi descoperi sexualitatea pe cei ce încă nu ştiu ce sex au (!!!). Spaţiul acela protejat despre care se vorbeşte este un mediu în care ei pot să-şi dea jos chiloţii şi să se admire unii pe alţii, făcând tot ce le trece prin cap, fără ca cineva să-i poată trage la răspundere. Li se spune că un băiat poate să se creadă fetiţă şi invers, sau poate să se creadă azi băiat şi mâine fetiţă şi tot aşa. În întâlnirile lor nu există nici un fel de restricţii, nici un fel de tabu-uri, ruşinea fiind de mult uitată, de fapt de mult ştearsă din vocabular.
Oferta Ilanei David este mult mai bogată în acest sens şi dacă cineva este interesat nu are decât să intre pe pagina de web pusă la dispoziţie în acest sens.
Ceea ce cândva era o ruşine şi să menţionezi azi a ajuns să fie o laudă şi o preocupare susţinută cu mulţi bani de către autorităţi. În urmă nu cu mulţi ani o astfel de slujbă nici nu putea fi imaginată.
Un altul asemenea, şi care tot prin această zonă îşi duce traiul, este Tim McCaskell. Nu aţi auzit de el? Nici eu până recent. Nici nu aveam de unde să auzim pentru că merite nu are. Cu toate acestea are o activitate susţinută, deşi cândva o astfel de slujbă l-ar fi plasat la marginea societăţii şi l-ar fi supus oprobiului public. Să vă dau câteva date şi despre el.
Este membru în districtul Toronto al singurului program şcolar (Triangle Program) care promovează şi protejează drepturile minorităţilor sexuale. El se prezintă ca fiind un activist gay (adică luptă pentru drepturile minorităţilor sexuale), educator şi scriitor. Este membru fondator al primei publicaţii naţionale canadiene pentru lesbiene şi homosexuali. Este preşedinte al unui comitet care se ocupă de dreptul la intimnitate, comitet care s-a opus acţiunilor poliţiei, în anii 1980, când aceasta a acţionat împotriva comunităţilor de homosexuali.
Dar veţi spune că ceea ce v-am semnalat până acum îi priveşte pe canadieni. Noi suntem la distanţă de multe mii de km de ei. V-om vedea că nu este chiar aşa.
Europa, mult râvnita Uniune Europeană pentru care azi ucrainienii plătesc cu preţ de sânge, a reuşit să pună în practică, prin Organizaţia Mondială a Sănătăţii, programe care se ocupă de educaţia sexuală a copiilor, încă de la grădiniţă. O să spicuiesc dintr-un material pe care l-am primit şi eu zilele trecute. Aceasta ca să vedeţi cu ce se ocupă Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în caz că nu aţi ştiut.
Aşa zişii experţi ai OMS susţin că încă de pe la vîrsta de 2 ani copii încep să se masturbeze. Prin urmare „educaţia de gen” trebuie să înceapă încă de atunci. Această „educaţie de gen” deja se practică în aşa zisele grădiniţe „neutre” unde băieţii sunt îndemnaţi să se joace cu păpuşile iar fetiţele cu maşinile şi pistoalele. Aşa ei îşi vor descoperi identitatea de gen, vor şti, în final, ajutaţi de „dascăli” , dacă sunt băieţi sau fetiţe sau poate că şi una şi alta.
Conform procedurilor OMS, la creşe şi grădiniţe cei mici vor fi învăţaţi să-şi descopere propriul trup şi organele genitale prin atingeri repetate. Astfel, până la vârsta de 4 ani ei vor afla că plăcerea provenind din apropierea fizică este un lucru normal în viaţa fiecăruia. O să merg mai departe şi vă rog să nu mă acuzaţi de lipsă de decenţă şi limbaj ofensator. Pentru că este vorba despre copiii voştri, ai noştri, şi trebuie să ştiţi ce li se pregăteşte. Uneori suntem prea pudici şi prea naivi atunci când nu ar trebui.
Deci OMS a standardizat cursurile pentru copiii între 6 şi 9 ani. Până la această vârstă copiii voştri vor fi învăţaţă de către „dascălii” cărora le veţi duce flori şi cafea ce înseamnă o relaţie sexuală între un bărbat şi o femeie.
De la 9 la 12 ani ei vor învăţa „teoria de gen”: diferenţele între „identitatea de gen” şi sexul biologic, precum şi „orientarea de gen”. Ei vor afla totul despre sex şi perversiunile sexuale care vor fi prezentate ca şi normale, despre orgasm, precum şi cât de importantă este deschiderea către toate tipurile de orientare sexuală.
Evident că după 12 ani toate acestea vor fi aprofundate iar copiii vor fi încurajaţi să-şi mărturisească public, deschis, fără jenă, înclinaţia sexuală şi homosexualitatea. Nu vor fi neglijate cursurile despre contracepţie şi avort. Tinerele vor fi învăţate că avortul este o simplă exercitare a suveranităţii asupra propriului corp şi nu o modalitate de a curma o viaţă umană.
Cu sârg şi hărnicie proletară unele guverne europene au şi trecut la treabă. Deja unele dintre aceste proceduri recomandate de OMS se regăsesc în programele şcolare ale multor ţări din Europa: Spania, Elveţia, Germania, Franţa, Anglia, etc.
În Elveţia bunăoară, Oficiul Federal al Sănătăţii Publice şi Ministerul Învăţământului urmăresc ca orele de educaţie sexuală să fie obligatorii pentru copiii din grădiniţe şi şcoli. Deşi familiile nu au cerut aceasta Statul a hotărât că „şcoala vine în sprijinul familiei pentru educaţia sexuală a copiilor”. Copiilor le vor fi oferite jucării SexBox, cutii magice ce conţin organe de reproducere masculine şi feminine, cărţi cu benzi desenate în care copii se masturbează sau trag cu ochiul pe gaura cheii de la dormitorul părinţilor. Totul pentru binele şi educaţia copiilor!
În Germania copiii trebuie să participe la orele de educaţie sexuală, să-şi descopere sexualitatea şi să se bucure de ea. Cursurile de „sex social” şi „gender” sunt obligatorii. Dacă nu vor fi frecventate aceste cursuri copii nu vor suferi consecinţe în schimb părinţii vor fi amendaţi iar dacă nu plătesc vor face 40 de zile de închisoare.
Interesant că atunci când vine vorba de pus în practică asemenea metode de „educaţie” culoarea politică nu mai contează. Într-un consens comun pe care şi Ceauşescu şi l-ar fi dorit, partide de stânga, dreapta, centru, spate, înainte, înapoi, verzi sau roşii, creştinii mai democraţi sau nu, aproape toţi şi-au dat mâna în acest demers de îndoctrinare sexuală a copiilor.
În Franţa educaţia sexuală a copiilor a început să fie implementată încă din octombrie 2012. Senatoarea socialistă Laurence Rossignol ar fi făcut următoarea afirmaţie (pe TV France 2): „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului”. Ciudată şi dătătoare de fiori afirmaţie azi în sec. XXI. La fel răsunau în urmă cu nu foarte mulţi ani şi cuvintele lui Hitler, Lenin, Stalin, Ceauşescu, etc.
Mă gândeam în zilele acestea, văzând ce se întâmplă în Ucraina, dacă ucrainienii ştiu bine ce îi aşteaptă în Uniunea Europeană? Probabil că nu ştiu sau că nu îi interesează aspectele pe care eu le aduc aici în discuţie. Aşa cum nu îi mai interesează pe mulţi europeni. Cred că singura categorie de oameni care sunt interesaţi şi îngrijoraţi de direcţia pe care merg lucrurile în ceea ce priveşte îndoctrinarea sexuală a copiilor sunt creştinii. Ceilalţi văd doar partea care ţine de bunăstarea materială. Dacă aceasta există atunci nimic nu mai contează. Vorbind despre Ucraina, să nu se înţeleagă că aş fi un suporter al lui Putin şi al metodelor lui; Doamne fereşte! Dar aceasta este o altă chestiune.
Creştinii vor fi şi cei ce se vor opune şi cei ce vor suferi. Deja creştinii (nu toţi, doar cei ce tratează acest aspect al credinţei cu seriozitate) sunt etichetaţi ca şi extremişti, fanatici, reticenţi faţă de binele comun. Mi s-a întărit acest gând când am aflat despre ce s-a întâmplat în Uganda în aceste zile.
Contrar direcţei pe care merg lucrurile azi, în Uganda preşedintele ţării a promulgat o lege care condamnă orice manifestare a homosexualilor. Pedepsele împotriva homosexualilor sunt severe.
Acest gest a provocat luări de poziţie dure din partea celor ce promovează libertăţile pentru minorităţile sexuale şi multe organisme şi publicaţii s-au exprimat condamnând această lege. Postul de televiziune CNN, prin Christiane Amanpour, a avut o astfel de poziţie de condamnare a regimului din Uganda. Amanpour l-a intervievat pe Roger Ross Williams, un realizator de film documentar, care a fost în Uganda pentru a realiza filmul „God Loves Uganda”. Titlul filmului este o ironie. Pentru că ideea care se desprinde din film este că responsabili de decizia autorităţilor ugandeze de a promulga această lege împotriva homosexualilor sunt creştinii evanghelici americani care ar avea o influenţă puternică în Uganda, atât asupra preşedintelui ţării cât şi asupra Parlamentului.
Comentând pe marginea filmului prezentat de CNN cineva scria:
„Mulţumim CNN pentru că ne arătaţi rolul evanghelismului american în această mizerie (adică ce s-a întâmplat în Uganda). Organizaţiile majore evanghelice sunt ceva mai mult decât lobby-urile politice şi acestea îşi folosesc Biblia ca să justifice impunerea unor platforme sociale care nu pot fi acceptate”.
Platformele sociale „care nu pot fi acceptate” azi se referă şi la normalitatea familiei din punct de vedere Biblic, sau a creşterii copiilor din aceeaşi perspectivă. Adică azi, după cum gândesc ei, nu mai este normal să militezi pentru o familie compusă dintre un bărbat şi o femeie şi, de asemenea, nu este normal să îţi creşti copilul fără să-l înveţi ce înseamnă relaţiile şi perversiunile sexuale. Şi vinovaţi de toate aceste „rele” sunt creştinii evanghelici. Adică cei ce se opun avortului, căsătoriilor homosexuale, îndoctrinării sexuale a copiilor, etc.
Aici suntem azi şi iată care este direcţia pe care cei ce nu mai au noţiunea de ruşine şi bun simţ împing lucrurile. Oamenii se laudă cu lucruri care, nu cu mult timp în urmă, ar fi adus oprobiul public şi nu s-ar fi îndrăznit a fi spuse decât la întuneric dar ajung să condamne şi să numească „platforme sociale care nu pot fi acceptate” tot ceea ce este bun şi de dorit pentru ca societatea aceasta să nu ajungă la impas şi la distrugere. Valori ca şi creşterea copiilor în curăţie şi puritate şi familii bazate pe credinţa biblică au ajuns lucruri care nu pot fi tolerate şi care trebuie eradicate, chiar într-un mod violent.
Am început cu poveştile şi copilăria. Ştiu că mulţi adulţi îşi doresc să fie din nou copii. Deşi ştiu că acest lucru nu este cu putinţă, unii dintre ei visează la aceasta. Personal însă mă gândesc că în condiţiile noi care au apărut în societate şi despre care am vorbit azi, a fi copil este o tragedie. Inocenţa, frumuseţea vieţii trăită pas la pas, cu descoperirile pe care copilul le face pe măsură ce creşte şi se uimeşte şi se bucură de ele, au ajuns de domeniul trecutului. Domnul Isus Hristos spunea că dacă cineva vrea să intre în Împărăţia cerului trebuie să se facă ca şi un copil. Realizez acum că în scurtă vreme nu vom mai avea acest reper. Un copil căruia i s-a furat copilăria fiind îndoctrinat sexual începând cu vârsta de 2 ani nu mai poate fi un model pentru Împărăţie. În felul acesta ne îndepărtăm tot mai mult de adevăr şi tot ceea ce oamenii mai pot vedea este o ceaţă densă care duce la orbire. Am ajuns până acolo că ne siluim proprii copii în şcolile care ar fi trebuit să construiască în ei caractere puternice şi să-i facă oameni de nădejde şi de folos societăţii. Oamenii mari şi fără minte, dascăli şi părinţi deopotrivă, pentru că sunt fără de Dumnezeu, îşi hăciuiesc şi maltratează sufleteşte proprii copii, transformându-i în monştri. Să iei un copil de doi ani şi să-l treci peste toată frumuseţea şi inocenţa copilăriei şi să-l arunci direct în cloaca perversiunilor sexuale este crimă împotriva umanităţii, cea mai mare atrocitate care poate fi comisă sub soarele care a văzut multe nelegiuiri.
Se mai poate face ceva? Cu siguranţă că da. Dar lucrurile trebuie tratate cu maximă seriozitate. Lupta este pe viaţă şi pe moarte şi doar cei ce luptă vor putea să se bucure de ei şi de copii lor. Tot Domnul Isus spunea că Împărăţia cerurilor se ia cu năvală. Matei 11 cu 12: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea.” „Năvală” este un cuvânt vechi. Mai ştie cineva ce înseamnă? Literal ar fi cam aşa: „Împărăţia cerurilor se ia cu violenţă (cineva care se aruncă cu putere înainte, ca într-o mulţime) de către cei violenţi (în sensul de cei ce fac presiune, care se forţează să aibă acel lucru).
Cât de diferit sună aceasta faţă de doctrina propovăduită azi de mulţi creştini, doctrină care te scuteşte de luptă şi care te face să dormi somnul nepăsării în timp ce copiii sunt îndoctrinaţi de regim şi aliniaţi noilor norme, furându-li-se fumuseţea copilăriei şi frumuseţea cerului. Creştinii trebuie să facă totul pentru copiii lor. Aceasta începând de la educaţia pe care le-o dau în familie, de la propria mărturie şi trăire în ascultare de Dumnezeu, dar şi toată vehemenţa şi contestarea pe faţă a oricăror acţiuni perverse şi murdare care pot afecta sănătatea spirituală a copiilor. Părinţii trebuie să facă ceea ce copiii lor nu pot. Ei trebuie să fie vocea care să se ridice cu autoritate împotriva a tot ceea ce murdăreşte şi perverteşte climatul moral şi spiritual al societăţii. Dacă vom tăcea vom fi vinovaţi. Dacă este democraţie atunci să fie pentru toţi. Unele lucruri au ajuns, totuşi, prea departe…
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment