Se ştie că în creştinism, şi nu numai ci şi în alte religii, există diferite interpretări şi nuanţe în cea ce priveşte viaţa de credinţă. Creştinul crede în existenţa Dumnezeului Triunic (Tată, Fiu şi Duh Sfânt) şi mărturiseşte că mântuirea omului este posibilă doar prin lucrarea ispăşitoare a Domnului Isus Hristos, Dumnezeu Fiul. Nu te poţi numi creştin fără să crezi aceasta. Dar, mai apoi, există multe nuanţe şi păreri diferite asupra unor aspecte ale vieţii de credinţă. Cele mai mari divergenţe au apărut între catolici şi protestanţi, divergenţe care există şi astăzi. Divergenţa există şi între protestanţi şi ortodocşi, doar că între aceste două grupări nu au existat tensiunile şi ura care au existat între catolici şi protestanţi. Se cunoaşte cât de mult au suferit protestanţii în urma prigoanei Bisericii Catolice, în special în perioada Evului Mediu.
Principalele puncte de conflict au venit, şi vin, pe marginea închinării. Catolicii şi ortodocşii aduc închinare şi omului nu doar lui Dumnezeu. Ei se închină lui Dumnezeu dar şi înaintea unor oameni declaraţi sfinţi şi se bazează pe ajutorul lor pentru a fi mântuiţi, sau chiar şi pe ajutorul unor obiecte de cult. Ceea ce protestanţii şi neo-protestanţii consideră o blasfemie. Un termen mai nou folosit pentru a-i deosebi pe creştinii catolici şi ortodocşi de protestanţi şi neo-protestanţi este „creştini evanghelici”. Pentru că aici apare o altă separare în învăţătură şi doctrină deoarece atât catolicii cât şi ortodocşii cred în inspiraţia şi a altor scrieri şi învăţături, pe lângă Sfintele Scripturi, iar evanghelicii cred că doar Sfintele Scripturi au valoare de dogmă şi trebuie folosite ca şi învăţătură. Nici nu este de mirare că, în felul acesta, apar divergenţe şi păreri diferite. Doar o bază comună de învăţătură poate crea unitate. Ar mai fi şi alte aspecte care conduc la starea de conflict între cultele creştine dar nu este intenţia noastră de a vorbi despre acestea în acest material.
Dacă ne întoarcem în timp, în zilele de conflict între Biserica Catolică şi Protestanţi, conflict care încă mai durează şi azi într-o anumită formă, nici că cineva şi-ar fi putut imagina o colaborare între aceste două grupări. Diferenţele erau, şi sunt, atât de mari încât chiar nu poate fi o strânsă colaborare şi unitate. De o bună bucată de vreme însă, există o mişcare pornită din Biserica Catolică, mişcarea ecumenică, care încearcă totuşi să-i adune împreună pe creştini, şi nu doar pe ei. Dacă ne uităm la rezultate putem constata că încercarea nu s-a lăsat fără urmări şi că s-au făcut paşi importanţi pe această direcţie. Deja mulţi catolici, ortodocşi, protestanţi şi alţi creştini de nuanţe diferite şi-au dat mâna şi s-au unit în acest demers. Evident însă că mulţi protestanţi, neo-protestanţi şi chiar ortodocşi sunt reticenţi faţă de o asemenea inţiativă, considerând astfel de alianţe o trădare a adevăratei credinţe, lucru cu care şi eu sunt de acord.
Zilele în care trăim sunt zile în care confruntarea ia forme noi. Astăzi organismele de guvernare statale şi internaţionale, prin globalizare, au ajuns să se ridice tot mai pe faţă şi tot mai hotărât împotriva creştinilor, în special, prin emiterea de legi care intră în conflict cu preceptele Bibliei, Carte după care creştinii îşi organizează viaţa (sau ar trebui să o facă). Se ajunge până acolo încât un creştin care vrea să-i fie credincios lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui aflate în Biblie, să intre în conflict cu legile ţării care sunt opuse învăţăturii lui Dumnezeu şi să fie pedepsit. Pedeapsa poate lua forme diferite: amendă, închisoare, interzicerea unor drepturi în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor, etc. Prin urmare Statul începe să arate tot mai mult ca un duşman al creştinului şi nu organismul care îl apără. Dacă Statul, prin legile pe care le emite, spune că homosexualitatea este un lucru bun şi că cei ce afirmă altceva sunt infractori, implicit îl pune pe creştin să aleagă fie să intre în conflict cu Statul fie să intre în conflict cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu afirmă hotărât şi clar că homosexualitatea este păcat şi că cei ce practică acest păcat sunt sub mânia Lui şi vor suferi pedeapsa focului veşnic.
Ajunşi aici ne găsim într-un punct foarte interesant. Dintr-o dată catolici, protestanţi şi neo-protestanţi, ortodocşi şi chiar şi alte grupări religioase, din afara spectrului creştin, se văd nevoite să dea mâna în lupta lor comună pentru a nu li se îngrădi libertatea de credinţă. Duşmani de moarte pînă mai ieri se văd acum de aceeaşi parte a baricadei, trecând peste păreri diferite care păreau a fi insurmontabile, luptând împotriva duşmanului comun.
M-am gândit la aceste lucruri azi când am primit o scrisoare de la Alianţa Familiilor din România, scrisoare prin care ni se aduce la cunoştinţă faptul că ONU face presiuni asupra Bisericii Catolice pentru ca aceasta să renunţe la unele dintre învăţăturile şi convingerile pe care le are, în special fiind vorba despre relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, avort, creşterea copiilor şi alte aspecte de acest gen. Alianţa Familiilor critică, pe bună dreptate, ONU pentru intervenţia acestui organism şi pentru presiunile pe care le face asupra Bisericii Catolice, depăşindu-şi atribuţiunile. ONU a fost creat cu alt scop decât să se ocupe de dreptul minorităţilor sexuale. Este de-a dreptul ciudat, dacă nu şi ridicol, să vedem că azi principala preocupare a organismelor naţionale şi internaţionale este pentru protecţia minorităţilor sexuale şi pentru promovarea drepturilor acestora. Ca şi cum de aceasta ar depinde fericirea şi pacea întregului pământ. Ceva ciudat se întâmplă cu omenirea. Parcă ne-am pierdut minţile. Dar să revenim la subiectul nostru.
Văzând ofensiva care se duce împotriva Bisericii Catolice suntem îndemnaţi să sprijinim această biserică şi să facem front comun pentru a apăra ceea ce numim valorile creştine. O iniţiativă care are sens şi care poate părea benefică pentru creştinătate. Numai că eu am semnele mele de întrebare în legătură cu acest aspect. Şi am încă în minte afirmaţiile recente ale actualului Papă care a spus că şi ateii vor merge în cer, cu condiţia să facă bine, deci fără să creadă în Hristos. Dacă se poate merge în cer şi fără credinţa în Hristos atunci Hristos a murit degeaba şi este şi un mincinos, pentru că El a spus la Ioan 14 cu 6: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Şi apostolul Petru a spus şi el (Faptele Apostolilor 4:12): „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (în afara numelui Isus Hristos – nn).” Cum este posibil ca cel ce este recunoscut ca şi cel mai mare lider creştin, care are pretenţia că este înlocuitorul lui Isus Hristos pe acest pământ, să facă afirmaţii atât de grave şi care intră în conflict cu adevărul lui Dumnezeu, vă las pe voi să răspundeţi.
Ideea care mi-a venit în minte este următoarea: Dragostea şi buna înţelegere sunt deziderate ale creştinului şi noi suntem chemaţi să trăim în pace şi bună înţelegere cu toţi. Aşa că un efort spre o mişcare care să adune împreună pe toţi creştinii, indiferent de nuanţă, poate fi socotită ca bună şi de dorit. Dar uitându-ne la mişcarea ecumenică inţiată de Biserica Catolică, mişcare care a cuprins în ea chiar şi religiile considerate de creştini păgâne, este evident că o astfel de mişcare nu poartă pe ea amprenta lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace cu toţi oamenii dar nu cu preţul sacrificării adevărului. Cineva spunea: „Să nu jertfeşti adevărul pe altarul păcii!” Ori atunci când alături de Isus Hristos mai pui orice altceva pentru mântuirea sufletului şi mărturiseşti că şi cel ce nu crede în Isus Hristos poate avea parte de mântuire, nu realizezi altceva decât să te faci duşman cu Dumnezeu, ascunzând adevărul care îi poate face pe oameni liberi. Sunt convins că mulţi creştini gândesc în felul acesta şi că nu văd cu ochi buni această mişcare ecumenică, căutând să-i rămână credincioşi lui Dumnezeu. Şi atunci ce este de făcut cu ei? Pot fi ei atraşi spre o alianţă care să pară bună dar în final să ducă la acelaşi rezultat dezastruos? Şi dacă da, cum poate fi realizat acest lucru? Oare nu prin frică?
Frica ne poate determina la multe lucruri care să nu fie în acord cu voia lui Dumnezeu. Frica ne poate determina la compromis, la minciună, la hoţie, la muşamalizarea adevărului, la asocieri care nu sunt plăcute Domnului, etc. Astăzi o constantă a vremurilor noastre este frica. Frica că nu vom avea ce mânca, frica că ne vom îmbolnăvi, că ne vom pierde viaţa. Frică de tot felul. Printre acestea este şi frica credincioşilor de viitor şi de persecuţie. Vedem cu fiecare zi că laţul se strânge în jurul creştinilor care nu vor să facă compromis şi poate apărea frica chiar şi în viaţa acestora. Iar frica ne poate duce la tot felul de acţiuni care să intre în conflict cu voia Domnului, la compromis în final, chiar fără să realizăm că îl facem. Aşa că mă pot uni într-un demers cu cei ce nu au o credinţă de acelaşi fel cu mine, după cum înţeleg o credinţă autentică, din frică. Poate din dorinţa de a nu suferi şi a nu fi prigonit.
Desigur că voi sprijini şi voi lupta pentru orice inţiativă care Îl cinsteşte şi onorează pe Dumnezeu, dar cu cine mă aliez în această luptă este cu totul altceva. Pentru că mă expune la un mare pericol. Să zicem că azi lupt alături de cineva care pare a avea intenţii bune dar care în trecut a fost inconstant şi chiar a avut o atitudine de contestarea a adevărului lui Dumnezeu. Şi dacă mă aliez cu astfel de oameni eu voi da un semnal celor din jur care nu vor mai putea să discearnă între ce este bine şi ce este rău. Şi poate veni momentul când cei cu care m-am aliat să se întoarcă împotriva adevărului şi să-şi schimbe părerea care părea să fie în acord cu concepţiile mele. Să dau exemplu Biserica Catolică. Momentan ea este împotriva avortului şi a practicilor homosexuale pe care le condamnă. În acest punct se pare că avem un teren comun de acţiune. Dar, după cum văd eu că merg lucrurile şi după unele declaraţii ale actualului Papă sau a celor cu putere de decizie în acest cult creştin, am un sentiment că va veni ziua când Biserica Catolică va renunţa la aceste păreri şi se va alinia mersului lumii în ceea ce priveşte relaţiile între persoane de acelaşi sex. Am convingerea că acest lucru se va întâmpla. Şi nu aş vrea ca aceasta să mă prindă într-o alianţă care să producă confuzie pentru cei din jurul meu. Să mă trezesc că am luptat alături de cineva care nu avea intenţia de a-L glorifica pe Hristos (a cărui lucrare o şi anulează prin afirmaţiile pe care le-am amintit) decât de a-şi urmări propriile scopuri şi interese.
Constat că creştinii au fost înşelaţi în ceea ce priveşte lupta. Suntem îndemnaţi de duhul acesta de frică să facem tot felul de alianţe, să votăm oameni care să ajungă în parlamente, preşedinţi care să ne sprijine şi care să ne facă traiul cât mai uşor, etc. Dar Biblia nu ne îndeamnă la aşa ceva. Biblia ne îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu şi să mijlocim înaintea Lui pentru cei ce conduc şi să ne rugăm pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu pe pământ. Şi ceea ce putem face şi ar fi cu adevărat de folos, nu mai facem – adică nu ne rugăm şi nu ne rugăm neîncetat, cu foc şi pasiune şi cu dorinţa vie ca Numele lui Dumnezeu să fie glorificat. Nu ne pasă atât de faptul că Numele lui Dumnezeu este vorbit de rău şi necinstit cât că noi am putea suferi. Nu ne doare că adevărul lui Dumnezeu este pus la index cât că peste noi ar putea veni prigoană şi că, în perspectivă, a mărturisi credinţa creştină care ne-a adus până acum un confort atât de plăcut, ar putea să ne expună suferinţei şi oprobiului public. Ne punem încrederea în oamenii care ajung în structurile de conducere mai mult decât în Dumnezeu care poate schimba şi oameni şi mersul lucrurilor în chip supranatural. Am renunţat la lupta la care ne cheamă Dumnezeu – lupta în rugăciune şi trăirea în sfinţenie – intrând într-o altfel de luptă, care poate părea bună şi cu folos, dar nu este.
O să mă acuzaţi de faptul că îndemn oamenii la a nu face nimic, la a nu se implica în luptă. Nu este adevărat. Eu chem pe creştini la luptă. La adevărata luptă care poate aduce mari binecuvântări. La lupta în rugăciune. Un creştin care nu luptă nu este creştin decât cu numele. Preferăm orice altceva dar să nu ne rugăm. Scriem petiţii, facem campanie electorală candidaţilor creştini (cine ştie cât de creştini şi de cine învăţaţi şi instruiţi?), poate ne implicăm în multe feluri în astfel de demersuri dar nu ne rugăm cu consecvenţă şi cu stăruinţă. Ce ne vom face când toţi vor da mâna cu Anticristul, chiar cei alături de care ne-am aflat o vreme crezând că sunt dintre ai noştri şi că luptă pentru aceeaşi cauză? Ştiţi ce vom face atunci? Ne vom ruga, dar tare mă tem să nu fie prea târziu. Aşa că trebuie să o facem acum. Şi să ne păstrăm curaţi, neîntinaţi de lume şi în strânsă părtăşie cu cei ce-L iubesc pe Hristos şi care sunt ancoraţi puternic în adevărul Scripturilor. Sunt ferm convins că o oră de rugăciune pentru ţară cu o mână de astfel de sfinţi ai lui Dumnezeu (dacă mai găseşti o mână de astfel de oameni), face mai mult decât semnarea de petiţii şi mobilizarea alegătorilor la urne pentru a susţine un canditat. Şi apoi să nu uităm că creştinilor nu le este promisă pacea în sensul în care lumea o înţelege. Dacă este promis ceva creştinilor este ura lumii. Domnul Isus ne spune şi nouă azi, nu doar celor din vremea Lui: „Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” (Marcu 13:13)
Există două lucruri în viaţa creştinului care spun multe despre ce fel de creştinism trăieşte. Unul ar trebui să-l avem şi pe altul nu. Ar trebui să avem în noi o dorinţă vie de a fi cât mai curând în prezenţa Domnului Isus Hristos, efectiv. Iar pentru a ajunge acolo moartea este cea mai rapidă cale. Dar pe aceasta nu o vrem. Şi, ca să nu părem necredincioşi, vorbim despre faptul că noi aşteptăm cu mare dor răpirea. Aceasta doar pentru că ne gândim că va mai fi ceva până atunci, va fi cât mai departe în timp. Prin urmare atitudinea generală a creştinilor este de a întârzia pe cât posibil întâlnirea cu Domnul Isus. Aceasta spune multe despre ce fel de creştini suntem. Spune că ne iubim prea mult viaţa aceasta pământească. Celălalt lucru, care confirmă ceea ce spun, nu ar trebui să îl avem dar pe acela în avem. Şi este vorba despre frică. Frică de orice, inclusiv de întâlnirea cu Domnul Isus. Şi frica ne duce la tot felul de acţiuni şi atitudini care ne compromit. Inclusiv alianţele pe care le facem, cu ce scop? Ca să nu suferim. Suntem în stare să dăm mâna cu oricine numai să nu ne fie greu şi să nu fim persecutaţi. Biserica Catolică a persecutat tot timpul pe adevăraţii creştini. Oare azi a cuprins-o o dragoste fierbinte pentru ei şi binele lor? Mă îndoiesc.
Cartea Apocalipsa vorbeşte despre „ceasul încercării care are să vină peste lume”. Dacă Dumnezeu spune că va veni eu cred că va veni. Dar Tatăl nostru din cer ne spune şi cum putem scăpa de acest ceas al încercării. Apocalipsa 3 cu 10: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” Soluţia biruinţei ceasului greu nu sunt alianţele politice sau bisericeşti ci păzirea Cuvântului lui Hristos. Şi dacă Hristos va îngădui suferinţe peste cei ce sunt ai Lui înseamnă că ştie El de ce o face; poate ca să ne dea nouă o slavă mai mare în cer şi să-Şi glorifice Numele cu şi mai multă putere aici pe pământ. Aşa că să dăm frica la o parte şi să aşteptăm cu bucurie întâlnirea cu Domnul. Fie că va veni pe norii cerului fie că ne va lua la El, fie că ne va trece prin greutăţi, noi suntem mai mult decât biruitori prin El. Şi să veghem şi să fim treji. Duhurile de minciună şi înşelare lucrează azi cu multă dibăcie şi subtilitate. Cine are urechi de auzit să audă.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment