Aşa cum spuneam în ultimul material prezentat aici, trăim azi vremuri de mari provocări ale credinţei şi, prin urmare, găsim o stare de confuzie printre credincioşi. Ceea ce era evident cândva, azi nu mai este. Reperele morale au fost anulate şi până şi Scriptura este interpretată şi strâmbată, în aşa fel încât să se potrivească cu ceea ce ne place nouă şi cu dorinţele noastre. Adevărul este tot mai greu de găsit pentru că duhurile de înşelare lucrează azi cu mai multă putere ca şi oricând.
O soluţie ar fi să ne întoarcem înapoi în timp, cu cel puţin 50 de ani, dacă nu cu câteva sute, undeva după Reforma Protestantă, şi să vedem cum au gândit oamenii lui Dumnezeu de atunci şi cum s-au raportat ei la adevărul Scripturilor. Dar cine mai este dispus să facă aşa ceva?
Printre multe alte lucruri care bulversează lumea creştină de azi sunt şi acuzele care se aduc, într-un fel sau în altul. S-au dezgropat dosare ale securităţii, slujitori au fost acuzaţi de diferite fapte, oameni în care poporul a avut încredere au călcat strâmb şi şi-au pătat haina, preoţi şi pastori au fost acuzaţi de pedofilie, imoralitate, iubire de bani şi lume. Ceea ce se întâmplă în domeniul politic se întâmplă şi în biserici.
Ce m-a surprins a fost reacţia slujitorilor lui Dumnezeu la acuzele care li s-au adus. S-a întâmplat şi se întâmplă exact ca şi în domeniul politic. În România atunci când cineva este prins că a comis vreo ilegalitate va striga imediat, în gura mare, că nu este vinovat şi că cineva are ceva cu acea persoană şi că tot ceea ce se întâmplă este o înscenare. Această atititudine este deja ceva obişnuit, fie că vorbim despre domeniul politic fie că vorbim despre cel religios. Când se anunţă că DNA a găsit pe cineva vinovat şi că acesta este deferit justiţiei poţi să ştii sigur ce va declara cel suspectat de încălcarea legii. Cu siguranţă va spune că este o înscenare şi că cineva are ceva cu el. Rar vei găsi oameni care să recunoască că sunt, sau au fost vinovaţi. Îmi aduc aminte că după Revoluţie au fost făcute publice multe dosare de securitate ale slujitorilor bisericii, din multe confesiuni creştine, şi s-a dovedit că aceştia au colaborat cu securitatea comunistă. Dar rar, foarte rar am auzit ca cei vizaţi să şi recunoască că această colaborare a existat. Aproape toţi şi-au găsit scuze şi au spus că sunt nevinovaţi. Treaba lor, îi priveşte. Aveau şansa să se pocăiască şi să primească iertare din partea lui Dumnezeu dar au refuzat-o.
Nu doar colaborarea cu securitatea comunistă este un motiv de blam pentru un slujitor al lui Dumnezeu. Mai pot fi, şi chiar sunt, multe altele. Pentru că slujitorii sunt şi ei oameni şi pot greşi. Dar slujitorii lui Dumnezeu sunt vizaţi de cel rău, fiind atacaţi în multe feluri, chiar dacă nu sunt vinovaţi. Care ar trebui să fie atitudinea unui slujitor al lui Dumnezeu faţă de cei ce îl acuză, fie că este vinovat fie că nu?
Dacă este vinovat ar trebui să recunoască şi să se pocăiască. Ar fi în folosul lui şi al comunităţii din care face parte. Că nu se prea întâmplă acest lucru, aşa cum spuneam, aceasta este o altă poveste. Dar dacă nu este vinovat şi este acuzat pe nedrept? În acest caz are el dreptul să se justifice, să dea înapoi, să se retragă din slujire, să îi acuze pe cei ce îl acuză, să contraatace?
Eu cred că în astfel de situaţii, după reacţia pe care o are, un om dovedeşte dacă este cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu sau nu. Ceea ce îmi este clar este că, în nici un fel, un adevărat om al lui Dumnezeu nu poate folosi metodele pe care cei din lume le folosesc. Nu poate folosi calomnia, ura, dezbinarea, lupta împotriva unor persoane care i s-au opus şi l-au acuzat. Nu înseamnă că el nu trebuie să facă nimic şi dacă este acuzat că ar fi vinovat şi nu este să spună că este. Nu. El trebuie să-şi apere cauza dar numai până într-un punct şi cu mijloacele lui Dumnezeu. Şi de acolo înainte să-L lase pe Dumnezeu să-l apere. Când un om se apără singur are un apărător slab dar când îl apără Dumnezeu atunci are un apărător de nădejde.
Dacă un slujitor al lui Dumnezeu este acuzat pe nedrept eu cred că el nu trebuie să renunţe la slujirea la care a fost chemat, din proprie iniţiativă. Dacă alţii îi iau acest drept, aceasta este o altă poveste. Mă gândesc la omul lui Dumnezeu, Ieremia. Puţini slujitori ai lui Dumnezeu au suferit pe nedrept, din partea poporului său, atât de mult ca Ieremia. A fost respins de toţi, acuzat de toţi. Pe lângă toate acestea a şi fost închis în închisoare, în condiţii dintre cele mai vitrege. Dar el nu a renunţat la slujba la care l-a chemat Dumnezeu. La capitolul 20 al cărţii sale citim următoarele:
7 „M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea îşi bate joc de mine.
8 Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua.
9 Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!” iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.
10 Căci aud vorbele rele ale multora, spaima care domneşte împrejur. „Învinuiţi-l” strigă ei „haidem să-l învinuim!” Toţi cei ce trăiau în pace cu mine, pândesc să vadă dacă mă clatin, şi zic: „Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el, şi ne vom răzbuna pe el!”
Ieremia ar fi dorit să renunţe la slujba care îi aducea atât de multă suferinţă şi ocară, dar nu putea. Duhul lui Dumnezeu nu îl lăsa să dea înapoi.
Ştiu că mulţi slujitori din biserici, vinovaţi cu adevărat de păcat, s-au folosit de ceea ce spun ca să nu îşi piardă scaunul şi prerogativele pe care le aveau. Ei nu au acceptat să demisioneze pozând în nevinovaţi. Dar nu despre aceştia vorbesc. Ci vorbesc despre cei ce chiar nu sunt vinovaţi şi au fost acuzaţi pe nedrept.
Un astfel de moment în viaţa unui slujitor al lui Dumnezeu poate însemna momentul care să aducă cele mai mari beneficii spirituale pentru viaţa lui, o oportunitate de a creşte spiritual aşa cum poate nu a făcut-o în cincizeci de ani de slujire. Umilinţa şi batjocura pe care le evităm pot fi, şi trebuie să fie, uneltele prin care Dumnezeu lucrează la caracterul slujitorului Său. A şti că nu eşti vinovat şi a accepta batjocura celorlalţi într-o atitudine de dragoste şi pace arată spre un caracter asemănător cu al Domnului Isus.
Mă întristez atunci când văd replici tăioase şi acuze (uneori chiar fine şi subtile), atunci când văd la un slujitor atitudinea de martir. Ne place să ne credem martiri şi, mai ales, să ne vadă şi ceilalţi ca martiri. Foarte subtil şi voalat răspundem că dacă Domnul Isus a suferit tot aşa vor suferi şi cei ce-L vor urma. Dar aceasta arată spre mândrie nu spre umilinţă, spre un caracter lumesc, nu divin.
Un element care iar îmi arată spre un caracter lumesc al slujitorului este aprecierea lui că dacă el ar sta pe bancă, pus sub disciplină, retrăgându-i-se dreptul de a mai sluji, atunci lucrarea Domnului ar fi în mare pericol şi s-ar bloca, cel puţin ar avea de suferit. Şi aceasta tot spre mândrie arată şi defineşte foarte bine caracterul acelui om.
Avem azi atât de multe diviziuni în Biserică din cauza oamenilor fireşti, dar care sunt în funcţii de conducere. Unii se încăpăţânează să conducă chiar dacă ar trebui să lase pe alţii să facă acest lucru, provocând adunarea la dezbinare. Alţii, tot din dorinţa de a conduce, sunt în stare să-şi justifice orice păcat şi să atragă de partea lor un grup de oameni, doar pentru ei şi împlinirea orgoliilor lor. Nu sfinţenia este originea despărţirilor azi ci firescul şi mândria.
Pentru că pot fi, şi uneori trebuie să fie, şi despărţiri. Atunci când se trăieşte în păcat şi firescul este la el acasă în adunări, atunci când Evanghelia este pervertită şi adevărul este deformat. Sunt cazuri în care chiar trebuie să existe despărţire şi unitatea la care se tot face apel să fie doar o momeală pentru cei slabi, care nu mai pot face diferenţa între adevărata Biserică şi cea doar cu numele. Vorbeam despre o unitate de acest fel şi în ultimul material pe care l-am scris, unitate promovată azi de Biserica Catolică sub titlul de ecumenism. La această unitate un creştin adevărat nu poate subscrie, oricât s-ar vorbi despre dragoste şi despre dorinţa Domnului Isus de a fi una. El, Domnul Isus, vrea să fim una dar în El, adică nu doar în dragoste ci şi în adevăr. Am văzut zilele acestea un interviu realizat de cei de la BBC cu un cardinal din Biserica Catolică. Acesta afirma că motivul pentru care Papa este atât de îndrăgit azi este datorită faptului că vorbeşte un limbaj al dragostei, limbaj pe care toţi îl înţeleg, renunţând la dogmă, care nu place oamenilor. Adică la doctrină, spunem noi, la adevărul Sfintelor Scripturi.
Da, sunt locuri din care un credincios adevărat trebuie să plece, pentru binele lui şi al altora. Dar în adunările copiilor lui Dumnezeu, acolo unde adevărul este încă mărturisit, pot fi totuşi probleme pentru că sunt mulţi credincioşi fireşti sau imaturi. Pot fi credincioşi sinceri şi doritori de bine dar imaturi. Poţi avea şi zeci de ani de la convertire şi să fii imatur. Vina o au şi cei ce au condus adunările şi care, fie nu au fost în stare să le ridice la un nivel cerut de Hristos fie au dorit să ţină acele grupări de credincioşi într-o stare de imaturitate pentru a le putea controla mai bine. Dar imaturitatea va duce la tensiuni. Însă pentru binele acestor adunări adevăratul slujitor va lupta. Nu va pleca ci va rămâne să lupte, atât cât Dumnezeu îi va cere să facă acest lucru, aşa ca Ieremia. Este adevărat că va fi ca un spin în coasta celorlalţi, aşa ca Ieremia, şi că nu îi va fi uşor, dar Dumnezeu vrea ca să se folosească de el pentru binele celor ce nu-l înţeleg şi-l vorbesc de rău. El nu are altceva de făcut decât să mărturisească adevărul, în dragoste.
Se pot întâmpla două lucruri dacă el procedează în acest fel: adunarea să se pocăiască (sau o parte din ea) sau să se împietrească şi el să fie dat afară din adunare. Abia atunci misiunea lui în acel loc s-a încheiat şi Dumnezeu ori îl va duce într-un sanatoriu pentru vindecarea rănilor ori îl va pune într-o altă lucrare. Este opţiunea Lui, nu a slujitorului. A pleca din locul în care nu eşti înţeles şi eşti marginalizat, fără ca Dumnezeu să-ţi spună să faci lucrul acesta, înseamnă tot imaturitate şi arată spre o doză mare de mândrie şi orgoliu. Dar şi a rămâne într-un loc care trebuie părăsit, dintr-o falsă dragoste şi o greşit înţeleasă dorinţă de pace, tot spre neascultare de Dumnezeu arată.
Din nefericire azi adunările se separă nu datorită faptului că Dumnezeu a dorit acel lucru ci din cauza păcatului, a imaturităţii, a mândriei, a dorinţei de a fi ceva şi de a conduce. Rezultatele se vor vedea în timp. În acele locuri fie va bate vântul pustiirii fie va fi focul străin care va aduce o închinare falsă, o închinare la idoli, o lucrare a dragostei îmbrăţişată de mulţi dar lipsită de adevărul lui Dumnezeu şi de binecuvântarea Lui. Chiar ieri mă uitam peste nişte materiale în care era prezentată o mişcare care pretinde a fi creştină, o mişcare cu mare impact în SUA şi Canada (dar care a intrat şi în România) şi în care am observat că se duce o luptă foarte bine dirijată împotriva formelor tradiţionale de manifestare a credinţei. Unii dintre liderii acestei mişcări chiar spuneau că urăsc religia şi că ei îi cheamă pe oameni la adevărata libertate. Unul spunea că el şi-a dat seama că nu îi place şi nu poate să respecte regulile lui Dumnezeu aşa că a ales această cale a libertăţii de a face tot ce vrea înţelegând însă că Dumnezeu îl iubeşte aşa cum este şi că singurul lucru care contează este credinţa, este ceea ce simte inima ta. Aceste adunări prosperă azi.
Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu va simţi cu poporul lui Dumnezeu, va lupta pentru poporul lui Dumnezeu, chiar dacă va fi vorbit de rău, marginalizat, acuzat pe nedrept, pus de o parte. Şi va înţelege că încercarea prin care Dumnezeu îl trece este spre binele lui, spre o mai adâncă smerenie şi umilinţă. Şi va rămâne la dispoziţia lui Dumnezeu, orice ar hotărî El. Aceasta este sămânţa din care se poate apoi naşte o lucrare bună, o lucrare prin care Dumnezeu să-Şi proslăvească cu adevărat Numele. Altfel va fi doar o altă lucrare omenească, spre gloria omului şi bucuria firească a unor oameni înşelaţi. Am observat că majoritatea covârşitoare a celor care au afirmat că Dumnezeu i-a chemat la o lucrare, care au crezut că Dumnezeu are o lucrare mare cu ei, au căzut în timp în ridicol şi nerodire. Dar cei ce au stat smeriţi de partea lui Dumnezeu, lăsându-se conduşi cu adevărat de El, au fost binecuvântaţi şi au fost o binecuvântare.
Aspectul despre care vorbesc este doar un alt semn al vremurilor din urmă în care trăim. Dacă ştiţi arătaţi-mi şi mie un om care a fost marginalizat în adunarea lui pentru că a spus adevărul, care a trebuit din această cauză să suporte ocara şi batjocura, să fie vorbit de rău şi chiar disciplinat şi care, totuşi, a rămas smerit şi umil, fără să caute să-şi apere numele şi să facă o nouă grupare creştină sau să adere la o altă grupare, lăsându-L pe Dumnezeu să-i apere cauza. S-ar putea să cunoaşteţi astfel de oameni, oricum vor fi puţini. Dar nu cred că trebuie să faceţi mari eforturi pentru a identifica oameni care au plecat şi au făcut mare tărăboi, pentru că au fost disciplinaţi, acuzaţi (şi poate chiar pe drept). Ei au spus că aşa nu se mai poate şi că Dumnezeu are o lucrare mare de făcut cu ei, o să vedem noi! Şi au mai spus despre cei pe care i-au părăsit cuvinte grele, pe la colţurile şoaptelor şi ale Internetului. Dar toate aceste lucrări sunt lucrări zidite pe nisip. Vor veni vânturile şi ploile şi şuvoaiele, timpul va lucra, şi atunci chiar se va vedea.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment