Anul acesta, fiind invitat de un grup de fraţi în credinţă de peste Ocean să petrec un timp împreună cu ei, am observat că aproape toţi vorbeau despre Kumon, un termen total necunoscut mie.
Kumon este un alt fel de a face şcoală şi cam toţi copiii fraţilor erau angajaţi în aceasta. Dacă la început nu m-a interesat să ştiu mai multe despre Kumon, după o vreme am devenit curios. Iată, foarte pe scurt, câteva date despre Kumon.
Totul a început în 1954, în Osaka, Japonia, când Toru Kumon a început să-şi înveţe pe unul dintre copiii săi care avea probleme la matematică. A continuat să ajute şi pe alţi copii din vecinătate şi în felul acesta a dezvoltat metoda Kumon. În 1978 a deschis primul centru de acest fel în Osaka iar în 1990 a fondat Institutul Kumon de Educaţie, deschizând centre în întreaga lume. Deja în martie 2013 peste 4 milioane de elevi erau angajaţi în acest studiu, în peste 7.500 de centre, în 48 de ţări.
Ce este diferit de şcoala obişnuită? Faptul că studiul se face după orele de curs obişnuite şi prin metodă. Kumon foloseşte o altă metodă şi, din cât am reuşit eu să pricep uitându-mă peste lecţiile pe care copiii fraţilor în mijlocul cărora mă aflam le aveau de făcut, aceasta constă în repetiţie. Lecţiile sunt uşoare şi făcute să-i atragă pe copii. Iar aceştia, aproape jucându-se, repetă mereu nişte lucruri, în diferite forme, până când îşi însuşesc acea învăţătură, poate chiar fără să fie conştienţi că au făcut-o. Au repetat atât de mult un anumit lucru încât, fără ca ei să-şi dea seama, acel lucru, acea învăţătură, a devenit parte din ei.
Ce putem învăţa, spiritual vorbind, din metoda Kumon?
Primul lucru este că un părinte a observat că unul dintre copiii săi era slab la matematică. Şi nu a tratat lucrul acesta cu superficialitate. Îşi dorea pentru copilul său mai mult. Îşi dorea să fie printre primii nu printre cei din urmă. Şi tatăl nu a stat nepăsător, a făcut ceva. Şi nu s-a limitat la copilul său ci a început să-i ajute şi pe copiii din vecini.
Vorbind despre educaţie copiii au nevoie de aşa ceva pentru a se realiza în viaţă. Vedem diferenţa între cei educaţi şi cei needucaţi. Sigur, este loc pentru toţi şi Dumnezeu are grijă de toţi, dar una este să fii preşedinte de companie şi să conduci mii de oameni şi alta este să supravieţuieşti căutând în tomberon sau cerşind mila altora, trăind în mizerie.
Dar, pentru cei ce au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, aceştia au înţeles că este ceva mai mult chiar decât a ajunge preşedinte de companie sau chiar decât să fii deţinătorul companiei. Ei au ajuns să înţeleagă că lucrurile nu se limitează la existenţa aceasta terestră ci că există o dimensiune a veşniciei la care suntem chemaţi şi care ni se oferă, dacă ne raportăm corect la noi şi Dumnezeu. A-ţi da toate silinţele pentru copilul tău, dorindu-i o bună educaţie şi un viitor strălucit pe pământ este un lucru bun, dar a nu face acelaşi lucru pentru veşnicia lui, atunci când realizezi şi ştii că va veni o veşnicie, este curată nebunie.
Părinţii creştini cred că ar trebui să fie aşa ca şi Toru Kumon. În sensul că ar trebui să fie atenţi la progresul spiritual al copiilor lor, mai bine spus la lipsa de progres, şi dacă constată că odrasla lor nu este la înălţimea potrivită, că are lacune în a-L cunoaşte pe Dumnezeu, să nu stea nepăsători ci să facă ceva. De prea multe ori părinţii creştini se mulţumesc cu puţin pentru copiii lor în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi prea puţin îi pregătesc pentru veşnicia care va urma. Normalul ar fi ca toţi părinţii să urmărească cu atenţie evoluţia spirituală a copiilor lor, înainte de orice altceva, şi să-şi dorească şi să facă totul pentru ca aceştia să fie cei mai buni în acest domeniu. Satana, stăpânul lumii acesteia, nu se supără dacă cineva ajunge preşedinte de companie, dar face tot posibilui pentru ca acel om să nu ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta foloseşte toate mijloacele de ispitire şi de înşelare pentru a-l ţine pe om departe de Dumnezeu sau pentru a-l ţine într-o stare de imaturiate sprituală. Şi apostolul spune că noi nu suntem (sau nu ar trebui să fim) în necunoştinţă de planurile lui şi să căutăm să-i stricăm planurile, în primul rând în ceea ce-i priveşte pe ai noştri dar apoi şi în ceea ce-i priveşte pe cei de lângă noi.
Nu doar la copii ar trebui să se aplice aceasta ci la toţi membrii familiei. Soţul ar trebui să caute, înainte de orice, maturizarea spirituală a soţiei şi a tuturor copiilor. Soţia la fel şi toţi împreună să lucreze la acest scop. Unii copii o iau înaintea părinţilor şi ajung, prin mila lui Dumnezeu, mai maturi din punct de vedere spiritual ca şi părinţii lor. Lucrul acesta este trist, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, dar se întâmplă, din nefericire. Copiii ajunşi în această situaţie trebuie să caute să-şi ajute şi îndemne părinţii la a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Fiecare trebuie să fim conştienţi că dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu cu adevărat şi dacă nu avem o relaţie bună cu El, toate celelalte nu valorează nimic.
Dar şi în biserici situaţia este aceeaşi. Lipsa progresului spiritual duce la moarte. Noi trebuie, aşa cum spune apostolul, să ne îndemnăm uni pe alţii să creştem în cele duhovniceşti, să ne dăm toate silinţele pentru aceasta, să căutăm mai mult să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi mai mult să ascultăm de El şi să ne supunem Lui, mai mult să lucrăm pentru lărgirea Împărăţiei sale, mai mult să fim umpluţi de putere de sus ca să putem să slujim în mod eficient şi cu folos, aducând rod. Superficialitatea şi automulţumirea fac ravagii în popor şi unii dintre cei ce ar trebui să meargă din putere în putere merg din slăbiciune în slăbiciune şi uneori ajung la moarte. Chiar în urmă cu câteva zile cineva mi-a spus că într-o adunare o soră s-a ridicat în picioare şi a strigat cu durere că dacă ceva nu se schimbă şi lucrurile merg în felul acesta toţi o să moară spiritual. Chiar dacă s-a produs tulburare şi unii au acuzat-o pe soră de o atitudine nepotrivită ea avea dreptate şi durerea din inimă a îndemnat-o să recurgă la acest gest extrem. Eu cred că a procedat bine, dacă situaţia este aşa cum am auzit că este, dar acum mai urmează să strige înaintea lui Dumnezeu şi să se roage necurmat ca Dumnezeu să aibă milă de adunare şi să aducă pocăinţă şi trezire. Nu putem să stăm nepăsători în cele spirituale şi să lăsăm lucrurile să meargă de la sine şi, mai ales atunci când vedem că nu merg bine; este un păcat să stăm cu mâinile în sân şi să nu facem nimic.
Un alt lucru pe care îl putem învăţa de la Kumon este faptul că acesta a căutat să-i înveţe pe copii într-un mod care să-i atragă. Repetând mereu aceleaşi lucruri, dar într-un mod plăcut, el a pus în mintea lor acele adevăruri de care aveau nevoie, care le lipseau. Aici ar fi două aspecte pe care aş vrea să le menţionez atunci când vorbim despre cum să-i atragem pe copii, şi nu numai, spre Dumnezeu.
De primul aspect aş vrea să ne ferim. Este vorba despre o greşeală pe care au făcut-o mulţi, mai ales lideri care s-au ocupat cu instruirea tinerilor creştini. Din dorinţa de a-i câştiga pe tineri de partea lor şi de a-i face receptivi aceştia au folosit metode fireşti care nu aveau de-a face cu lucrarea lui Dumnezeu. Jocuri de tot felul care să-i facă pe tineri să se simtă bine, chiar jocuri pe computer care duc la dependenţă; muzică neduhovnicească dar îmbrăcată în această haină; filme de tot felul, nu doar dintre cele aşa zis creştine care şi ele sunt foarte periculoase; ieşiri cu scop recreativ în natură, îmbrăcăminte lejeră (ca să nu spun sexi), jocuri sportive, tabere, etc. A predominat satisfacerea poftelor cărnii şi nu o creştere duhovnicească. Fără să o spună, dar aceasta li s-a dat de înţeles copiilor şi tinerilor (poate că nici liderii lor nu au realizat aceasta), percepţia a fost că aceste activităţi sunt de preferat studierii Scripturii, rugăciunii, ce să mai zic postului sau altor activităţi sfinte. Tot din dorinţa de relaţii bune liderii au renunţat de bună voie la autoritatea lor asupra tinerilor, permiţându-le acestora (de fapt chiar cerându-le) să li se adreseze într-un mod care le ştirbea autoritatea. Prenumele de politeţe au dispărut complet din vocabularul tinerilor şi nu este de mirare că lipsa de respect se regăseşte din belşug în atitudinile lor. Am preluat un concept din lume şi vedem unde a ajuns astăzi lumea, adică tinerii, în ceea ce priveşte respectul pe care ar trebui să-l aibă faţă de ceilalţi.
Al doilea aspect, cel pe care ar trebui să-l regăsim în atitudinea liderilor creştini, este felul în care să-i atragă pe copii şi tineri, dar acelaşi lucru se poate spune şi în relaţia lor cu adunarea. De prea multe ori Evanghelia a fost prezentată rigid, searbăd, fără pasiune, tehnic, fără putere. „Dascălul” nu a căutat să aducă acel fior al lui Dumnezeu în prezentarea lui. Să ne aducem aminte că în vremea Domnului Isus Scripturile erau prezentate de farisei şi cărturari aşa cum o fac azi mulţi învăţători creştini. Cu detaşare şi rigiditate, fără bucurie şi viaţă. Când Domnul Isus a apărut pe scenă şi a început să predice din aceleaşi Scripturi oamenii alergau după El dorindu-şi să asculte cuvintele care ieşeau din gura Lui, până acolo încât uitau şi să se mai gândească la mâncarea de care aveau nevoie. Cuvintele Lui erau mai preţioase ca mâncarea pentru trup, erau viaţă.
Scripturile spun că slova fără Duh omoară (2 Corinteni 3:6). Aici au greşit şi încă mai greşesc mulţi învăţători şi din această cauză oamenii (şi tinerii şi copiii) fug de Scripturi. Pentru că ei au crezut că simpla citare din Scripturi este suficientă. De multe ori am auzit pe unii citând cu emfază versetul din Isaia 55:11, verset care spune: „Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.” Dar ei aveau o înţelegere total greşită a acestor cuvinte. Înţelegerea lor era că dacă ai rostit cuvinte din Scripturi este suficient şi va fi rod pentru Dumnezeu. Experienţa fariseilor şi mare parte din istoria Bisericii dovedeşte că nu este aşa. În acest verset din Isaia este vorba despre Cuvântul rostit de Dumnezeu! Acest cuvânt nu se întoarce fără rod! Pentru că este rostit de Dumnezeu. De aceea este nevoie ca noi să fim plini şi călăuziţi de Duhul Sfânt atunci când vorbim (indiferent că stăm în faţa oamenilor maturi sau în faţa copiilor), pentru că atunci tot Dumnezeu vorbeşte prin gura noastră şi acest cuvânt nu se întoarce fără rod şi aduce viaţă! Dar nu am luat aminte la acest aspect şi am tot vorbit noi iar adunările s-au golit pentru că oamenii au început să se plictisească şi să-şi caute jucării. Cei ce ne-am erijat în slujitori ai lui Dumnezeu am făcut un mare deserviciu Scripturilor, Cuvântului sfânt, dându-le de înţeles celor ce ne-au ascultat că este plictisitor. Cei ce trebuiau să slujească Cuvântului au dat de înţeles că acest Cuvânt nu are nici putere să schimbe şi nici putere să atragă oamenii spre Dumnezeu. Şi pentru că aşa s-a procedat am pus în locul lui acele mijloace fireşti cu care am căutat să-i atragem pe oameni: talent omenesc, glume, psihologie.
La orele de rugăciune au fost puşi să slujească cei mai slabi slujitori pentru că s-a crezut că un îndemn la rugăciune poate da oricine. Şi rugăciunea a dispărut din adunări. La predică au ajuns să predice şi cei ce nu aveau ce spune, fie că şi-au dorit cu ardoare să predice, fie că nu a fost cine, fie că nu a fost călăuzire din partea celor ce ar fi trebuit să vegheze, fie din cine ştie câte motive, nu de puţine ori chiar păcat. Prin urmare oamenii au spus că nu mai au nevoie de predici şi predicile sunt tot mai scurte. În schimb a fost înălţat în rang de dumnezeu idolul muzică. Pentru că de cântat putem cânta toţi şi nici măcar nu trebuie să fie cântări duhovniceşti sau să fim duhovniceşti. Dar nici zidire şi creştere spirituală nu avem. Dacă nu vorbeşte Dumnezeu atunci omul poate tot vorbi şi cânta pentru că nu este nici un folos, dimpotrivă. Dar când vorbeşte Dumnezeu inimile se înviorează, chiar şi a celor tineri, pentru că acest Cuvânt este viaţă. Aici, în acest aspect, nu am fost atenţi şi nu am căutat să fim plini de Duh pentru a avea ce să dăm celor de lângă noi. Spunea Leonard Ravenhill că un predicator care nu se roagă măcar cât predică nu valorează doi bani. Şi se vede că este adevărat.
Un ultim aspect mai vreau să ating. Kumon-ul este eficient prin faptul că repetă mereu aceleaşi lucruri, până când acestea intră în mintea copiilor şi rămân acolo, poate fără ca ei să-şi dea seama. Apostolul Pavel le scria credincioşilor din Filipi: „ Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos.” Iar apostolul Petru scria şi el (2 Petru 1): 12 „De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, cu toate că le ştiţi, şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi.13 Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducându-vă aminte”.
Scripturile sunt o dovadă în acest sens. Trebuie să le citim mereu şi mereu pentru că mereu şi mereu găsim în ele răspunsuri şi îndemnuri, mereu prin ele suntem în legătură cu Dumnezeu. De-a lungul vremurilor mulţi au încercat să minimalizeze importanţa Scripturilor şi au pus în locul lor sau alături de ele şi alte scrieri. Dar Scripturile, Biblia, descoperite de Duhul Sfânt, ne sunt de ajuns pentru a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu şi a rămâne în adevărul lui Dumnezeu, pentru a avea astfel viaţă. Copiii au nevoie de Scripturi mereu şi mereu dar explicate de părinţi sau învăţători duhovniceşti, prin care Duhul Sfânt să vorbească şi să facă aceste Scripturi vii şi de dorit pentru copii.
Comuniştii au ştiut bine că prin repetiţie ei îi pot învăţa pe oameni unele lucruri. Comuniştii mai mari de azi ştiu la fel. De aceea şi repetă mereu aceleaşi lucruri prin mass-media, prin şcoală, prin Internet. Ar trebui să ştim şi noi, creştinii. Şi să repetăm fără încetare, prin Duhul Sfânt, adevărurile nepieritoare ale lui Dumnezeu, Evanghelia Domnului Isus – singura care poate aduce viaţă şi fericire veşnică copiilor noştri, celor apropiaţi nouă dar şi celor ce ne sunt departe sau chiar duşmani.
În unele lucruri iată că putem învăţa şi de la fii veacului acestuia (Luca 16:8), de la Kumon.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment