Nu doar graniţele Europei sunt în pericol astăzi şi nu doar pericolul modificării structurii populaţiei bătrânului continent aduce nori negri ci, mai ales, modificarea felului de a gândi şi a percepe credinţa creştină. Tiparul vechi al credinţei este supus unui asalt puternic şi concentrat şi acest atac nu vine doar din afara ci, mai ales, dinăuntru, chiar din mijlocul celor ce se declară creştini. Epistola lui Iuda pare mai actuală acum ca niciodată: „Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.”
În multe feluri oamenii neevlavioşi dar care au o haină exterioară a evlaviei sucesc şi strâmbă căile credinţei unice, dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, dar astăzi voi vorbi doar despre un aspect care de multe ori este trecut cu vederea.
Dumnezeu, prin scrierile Cărţii sfinte, ne îndeamnă de multe ori să mărturisim lucrările Sale mari şi minunate, în aşa fel încât toţi să afle despre El şi puterea Lui, despre dragostea mare a Singurului Dumnezeu. Pentru omul chemat din întuneric la lumină, scos de sub puterea păcatului şi de sub domnia lui Satan şi adus în bucuria libertăţii veşnice a lui Dumnezeu, a mărturisi lucrările lui Dumnezeu şi puterea Lui de a salva şi de a da o viaţă nouă pe pământ dar şi o viaţă veşnică cu Dumnezeu în ceruri, era şi este o datorie. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17) Viaţa este nouă dar şi raportarea la cei din jur, felul în care omul născut din Dumnezeu vorbeşte, ce mărturiseşte, cum trăieşte, fiecare aspect.
Creştinul este chemat să mărturisească dar ceea ce mărturiseşte este deosebit de important. În trecut, înainte ca omul să se întâlnească cu Dumnezeu, de pe buzele lui ieşeau cuvinte de care acum se ruşinează, chiar dacă atunci era mândru de ceea ce spunea şi se credea grozav. Acum, că viaţa lui s-a schimbat, el doreşte să mărturisească altceva şi nu îşi mai găseşte plăcere în lucrurile murdare şi stricate ale lumii ci vrea să spună despre Dumnezeul mare care şi-a arătat bunătatea faţă de el şi să mărturisească lucrările Lui. Dar să nu uităm niciodată că avem un duşman viclean şi foarte abil în a duce lucrurile pe direcţii greşite sau dacă nu poate duce lucrurile pe o direcţie greşită se va lupta ca cel puţin să ne facă să ne irosim în lucruri care sunt de mică importanţă dar noi să credem că această direcţie este cea mai de dorit.
Vorbind despre mărturisire, despre chemarea omului de a mărturisi lucrările lui Dumnezeu pentru el şi în el, nici aici nu suntem scutiţi de pericole.
Mărturia Noului Legământ este mărturia celor ce spun despre felul în care Dumnezeu i-a scos din întuneric şi i-a adus la lumină, felul în care Dumnezeu a lucrat pentru salvarea lor. Apostolul Petru scrie la 1 Petru 2 cu 9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Scopul pentru care Dumnezeu a mântuit suflete este ca aceste suflete să vestească puterea minunată a lui Dumnezeu de a mântui, de a scoate din întuneric şi a aduce suflete la lumină. Practica primilor creştini, chiar la începutul Bisericii era aceasta: „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.” (F.A. 4:33). „Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul.” (F.A. 8:4).
Scriindu-i lui Timotei apostolul Pavel îl îndeamnă următoarele (2 Timotei 4 cu 1): „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: 2 propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. 3 Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. 4 Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” Datoria principală a lui Timotei era să mărturisească cu hotărâre, stăruinţă şi determinare Cuvântul lui Dumnezeu care aduce oamenilor lumină în ceea ce priveşte calea mântuirii şi planul lui Dumnezeu de salvare a omenirii. Multe lucruri poate omul să mărturisească despre Dumnezeu, omul care Îl cunoaşte pe Dumnezeu, dar există întotdeauna o prioritate şi dacă se insistă pe altceva atunci chiar dacă se face un bine binele acesta este mic în comparaţie cu binele mai mare de care omul ar fi putut avea parte.
În vremea în care Dumnezeu a lucrat cu putere prin John Wesley şi prin credincioşii metodişti, aceştia aveau obiceiul de a mărturisi experienţele prin care au fost conduşi de Dumnezeu la mântuire şi apoi în biruinţa deplină asupra păcatului şi a unei vieţi biruitoare în Hristos în fiecare zi. Aspectul acesta este foarte important pentru că un credincios care nu este biruitor asupra păcatului este de fapt un înfrânt şi, prin urmare nu este biruitor aşa cum Dumnezeu doreşte. Sunt convins că multe experienţe cu Dumnezeu ar fi putut mărturisi credincioşii metodişti dar ei insistau asupra felului în care Dumnezeu i-a condus spre biruinţa deplină în lupta împotriva păcatului, cum au ajuns la acea plinătate a umblării cu Hristos. Faptul că mulţi mărturiseau această viaţă de biruinţă şi arătau celorlaţi cum se poate ajunge aici era o încurajare pentru cei ce abia porneau pe calea credinţei sau au pornit mai demult dar nu ajunseseră la această biruinţă şi încă erau înfrânţi. De fapt aceasta este adevărata viaţă nouă în Hristos şi la aceasta suntem chemaţi cu toţii.
Din nefericire astăzi accentul mărturisirii cade pe cu totul altceva iar despre viaţa biruitoare în Hristos aproape că nu se mai vorbeşte, aceasta şi din cauză că nu prea mai are cine să mărturisească viaţa de biruinţă despre care vorbeau metodiştii. Am cunoscut credincioşi care pur şi simplu s-au înfuriat atunci când li s-a vorbit despre această viaţă de biruinţă în care păcatul nu mai are nici o putere asupra omului. Ei nu cunosc această viaţă şi, fie nu şi-o doresc, fie nu cred că se poate ajunge la ea, iar dacă cineva vorbeşte despre ea şi mărturiseşte că această viaţă poate fi trăită este etichetat în multe feluri. De fapt viaţa lor de credinţă este un paradox. Ei spun că Dumnezeu poate totul dar în acelaşi timp nu poate face ca omul să trăiască o viaţă de biruinţă. În acest fel se înşală pe ei şi pe ceilalţi care îi ascultă. Interesant este că aceşti oameni mărturisesc şi ei despre puterea lui Dumnezeu de a face semne şi minuni şi consideră aceasta ca o datorie de onoare a credinciosului. Şi, dacă suntem atenţi şi cinstiţi ca să recunoaştem, vedem că accentul mărturisirii astăzi pe direcţia aceasta s-a deplasat şi creştinii consideră ca un vârf al spiritualităţii să vorbeşti despre minunile lui Dumnezeu. Trendul nou al creştinismului (al noului creştinism care nu prea mai seamănă cu cel dat sfinţilor o dată pentru totdeauna) din America în special, dar nu numai, este de a înălţa în slăvi semnele şi minunile, mărturisind că în felul acesta oamenii vor alerga la Dumnezeu şi vor fi convertiţi. Din nefericire despre păcat şi viaţa de biruinţă asupra lui nu mai predică nici unul din apostolii acestei noi mişcări pentru că ar însemna să se facă de ruşine ei şi bisericile din care fac parte. Şi nici nu interesează pe nimeni.
Pericolul este imens şi pentru faptul că se ascunde sub un adevăr. Desigur că Dumnezeu face semne şi minuni, că mai vindecă şi azi şi că mai eliberează de sub puterea duhurilor necurate, dar dacă viaţa de biruinţă asupra păcatului nu este prezentă în viaţa celor ce mărturisesc semne şi minuni ei sunt mai înşelaţi decât cei ce nu le mărturisesc. Apostolul Ioan spune clar şi limpede la 1 Ioan 3 cu 8: „Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”. Iar apostolul Pavel scrie la rândul lui la Romani 6 cu 14: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”
A vorbi cu insistenţă azi, aşa cum se face, doar despre semne şi minuni îi pune pe oameni într-un mare pericol deoarece Scripturile Sfinte mărturisesc că semne şi minuni şi mari lucrări înşelătoare va face şi cel rău şi că va căuta să-i înşele chiar şi pe cei aleşi. Oamenii căutători şi pregătiţi pentru astfel de experienţe vor fi uşor înşelaţi atunci când cel rău va imita lucrările lui Dumnezeu, aşa cum au făcut-o odată vrăjitorii de la curtea lui Faraon. Şi-I vor atribui lui Dumnezeu lucrări pe care El nu le-a făcut.
Se vorbeşte despre hula împotriva Duhului Sfânt. Pe scurt acest păcat de neiertat este de a-i atribui lui Satan lucrările pe care Dumnezeu le face. Aşa s-a întâmplat în vremea Domnului Isus care a făcut semne şi minuni înaintea oamenilor pentru a le dovedi că El este Mesia dar oamenii, unii dintre ei, au spus că face aceste lucrări cu ajutorul lui Belzebul. Dar văd că în vremurile din urmă (probabil că au şi venit peste noi), un păcat foarte mare, nu ştiu dacă la fel de mare ca şi cel de neiertat, va fi ca oamenii să-i atribuie lui Dumnezeu lucrări pe care cel rău le face, imitându-L pe Dumnezeu. Oricum înşelarea va fi mare şi mulţi vor fi duşi în rătăcire.
Care este soluţia? Este aceeaşi din toate timpurile: să căutăm lucrările lui Dumnezeu, ceea ce numai El poate face iar cel rău nu. Numai Dumnezeu poate produce o viaţă de sfinţenie şi de biruinţă asupra păcatului. Unde se găseşte această viaţă acolo cu siguranţă se află Dumnezeu. Cel rău nu poate produce sfinţenie şi nu poate aduce biruinţă asupra păcatului dar el poate imita semne şi minuni şi lucrări care să-i uimească pe oameni.
Cel rău poate produce o stare de euforie şi entuziasm în adunări, dar nu poate produce sfinţenie. Sfinţenia este un atribut al lui Dumnezeu şi un semn că cineva este al Lui va fi că va primi şi el acest semn şi îl va purta cu cinste. De aceea spunea Domnul că pe oamenii care pretind că sunt ceva după roadele lor îi vom cunoaşte. Adică după sfinţenia lor. Unii spun nu, ci după realizările lor în domeniul supranatural, după câte minuni au făcut. Dar Scripturile nu mărturisesc aşa. Apostolul Pavel scrie lămurit şi fără nici o posibilitate de interpretare, la Romani 6 cu 22: „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.” Iar Domnul Isus, după cum scrie la Matei 7, le va spune unora care au făcut multe semne şi minuni că nu i-a cunoscut niciodată…
Zilele acestea am stat de vorbă cu două persoane, soţ şi soţie, care nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu (nădăjduiesc că au ajuns să Îl cunoască). În dreptul unuia dintre ei situaţia era critică din punct de vedere medical. După ce le-am explicat planul lui Dumnezeu de mântuire, cel care era sănătos m-a întrebat: „Dar cum putem să nu mai facem păcat pentru, că îl facem fără să ne dăm seama şi mi se pare imposibil să nu păcătuieşti?” Întrebarea aceasta mi-a produs bucurie pentru că am realizat că un om sincer, chiar dacă nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, înţelege care este marea nevoie a omului: sfinţenia. Dar mi-a produs şi durere pentru că de multe ori această întrebare o pun cei ce mărturisesc că sunt copii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou.
Problema noastră a fost, şi este, că am pierdut sfinţenia prin neascultare de Dumnezeu şi, în felul acesta L-am pierdut pe Dumnezeul Cel Sfânt. Dar El a conceput un plan pentru a ne readuce din nou în prezenţa Lui, în părtăşia cu El. Oamenii trebuie să audă că este posibilă restaurarea noastră şi sfinţirea deplină a vieţilor noastre. Cred că aceasta este mărturia pe care sfinţii trebuie să o aducă cu insistenţă azi. Orice altceva poate avea o înfăţişare de evlavie dar să nu le fie de mare folos celor nesfinţi şi care se zbat încă în legăturile vrăjmaşului sau celor ce au intrat într-un legământ cu Domnul dar sunt fără viaţă şi putere.
Însă ca să poată fi adusă o astfel de mărturie trebuie să fie oameni care au trecut prin această experienţă şi care să se poată da ca exemplu personal. Pavel spunea: „Călcaţi pe urmele mele întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos” şi „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi.” Şi nu se referea la minuni (deşi făcuse multe) ci la viaţa de biruinţă pe care o avea în Hristos. Din nefericire sunt puţini care pot mărturisi această viaţă de biruinţă pentru că nu s-a vorbit despre ea, ba chiar s-a spus că nu o putem avea, şi credincioşii nici nu au fost îndemnaţi să o caute. Aşa că astăzi nu prea auzim voci care să mărturisească puterea lui Dumnezeu de a elibera deplin de păcat dar se aud tot mai multe voci cum că Dumnezeu face sau poate să facă minuni şi oamenii sunt îndemnaţi să le caute ca pe o experienţă supremă pe calea credinţei. Ce trist că astăzi mulţi mărturisesc despre semne şi minuni dar foarte, foarte puţini, pot mărturisi despre puterea lui Dumnezeu de a elibera deplin şi complet de păcat şi de a da o viaţă de biruinţă şi bucurie deplină. În acest aspect diferenţa dintre cei ce spun că sunt creştini şi cei ce nu sunt aproape că a dispărut şi nimic nu-i deosebeşte ci sunt tot mai asemănători cu fiecare zi care trece.
Din câte văd aş putea împărţi credincioşii în trei categorii. În prima ar fi cei ce aleargă numai după minuni şi senzaţional, după emoţii şi stări de extaz, dar în viaţa lor de fiecare zi sunt mereu înfrânţi şi nu sunt biruitori asupra păcatului. Ori aceasta este o mare tragedie şi la fel de mare înşelare. În a doua categorie ar fi cei ce nu mai cred în minuni, se cred mai sfinţi ca şi cei ce cred, dar nici ei nu au biruinţă asupra păcatului şi sunt aproape la fel ca lumea în viaţa de fiecare zi. În a treia categorie ar fi cei ce au ajuns la biruinţă prin credinţa în Isus Hristos şi care trăiesc pe înălţimi spirituale cu Dumnezeu. Ei experimentează şi lucrările supranaturale ale lui Dumnezeu în viaţa lor dar ştiu că mărturia lor trebuie să fie despre cum Dumnezeu dă biruinţă aspra păcatului în viaţa de fiecare zi, pentru că doar aşa îi pot conduce pe oameni spre Hristos şi spre viaţa din belşug promisă. Altfel pot doar să-i înşele pe oamenii avizi de senzaţional dar fără nici o dorinţă de sfinţenie în inimile lor. Şi-i înşală, chiar fără să-şi dea seama şi fără să vrea, pentru că urmează un model greşit de mărturie.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment