De când cu Internetul a apărut o ocazie de a ne exprima fiecare şi de a ne da cu părerea asupra oricărui aspect, lucru ce nu era posibil în urmă cu circa zece-cincisprezece ani. Bune şi rele se trag de aici, mai mult rele. Aproape la orice postare pe Internet există posibilitatea să comentezi materialul respectiv iar părerile sunt pro şi contra. Vorbind despre materialele cu conţinut religios, creştin, situaţia este aceeaşi iar unii nu sunt de acord cu părerile exprimate şi comenteză negativ. Cei ce apreciază materialul sar în apărarea celui ce l-a realizat şi-l apostrofează pe cel ce are o altă părere şi, de foarte multe ori, replica care se dă este: „cine eşti tu să judeci şi să vorbeşti de rău?”, uneori adăugându-se şi „pe robul Domnului.” Şi este adevărat că a vorbi de rău pe adevăratul rob al Domnului este păcat mare.
M-am gândit mult la acest aspect, deloc lipsit de importanţă, pentru-că a judeca pe alţii şi a vorbi de rău sunt lucruri pe care Dumnezeu le condamnă şi noi trebuie să ne ferim de ele. Nu mi-aş dori să intru în conflict cu Dumnezeu în nici un aspect, deci nici în cele menţionate mai sus.
Pe de altă parte azi experimentăm un alt lucru pe care nu l-am mai experimentat şi care, deşi este prezentat ca bun, este foarte nociv pentru societate. Vorbesc despre corectitudinea politică şi toleranţă. Satan a reuşit, în mare parte, să nu îi mai lase pe oameni să se exprime conform convingerilor pe care le au şi să îi oblige să accepte orice punct de vedere al oricui ca fiind bun, sau, cel puţin, să nu critice. Nu o să insist mai mult din lipsă de spaţiu. Însă acest aspect îl regăsim acum şi în Biserică, camuflat într-o haină de bine, de spiritualitate, de dragoste. Situaţia este, după cum văd eu, gravă, pentru că am ajuns să acceptăm aproape orice învăţătură, venită de oriunde şi nu mai avem îndrăzneala şi puterea să ne împotrivim la ce este rău. Stăm pasivi, senini şi zâmbitori la orice ni se serveşte pe tavă ca mâncare spirituală şi nu mai putem refuza nimic de frică să nu supărăm pe cineva şi să fim etichetaţi ca lisiţi de dragoste. Toleranţa greşit înţeleasă din societate a intrat şi în biserică.
Aşa cum am spus, interesat fiind de subiect şi meditând pentru a nu mă regăsi în ceata celor ce păcătuiesc prin vorbire de rău, am căutat să înţeleg ce spune Scriptura în legătură cu acest subiect, deosebit de actual.
Analizând ce spune Domnul Isus despre vorbirea de rău şi judecată, ce spun Pavel şi Iacov, dar şi contextul general al Scripturii, am constatat următoarele lucruri:
1.Copiii nu au voie să-şi vorbească părinţii de rău în nici o situaţie, indiferent de starea părinţilor (Marcu 7:10).
2.Fraţii în Biserică nu au voie să se vorbească de rău între ei, indiferent de context (Iacov 4:11, 2 Corinteni 12:10).
3.Creştinii nu au voie să vorbească de rău nici pe cei din lume, pe necredincioşi (Tit 3:2).
Prin urmare vorbirea de rău nu-şi are locul în viaţa creştinului. Dar sunt şi situaţii care pot părea a fi vorbire de rău şi, totuşi, nu sunt. În Matei 18:17 Domnul Isus spune că dacă cineva păcătuieşte împotriva ta şi el nu vrea să se recunoască, după ce ai vorbit cu el şi ai mai dus şi martori şi situaţia rămâne neschimbată, să-l spui Bisericii. În acest caz atitudinea celui vătămat nu ar mai fi vorbire de rău.
Vorbirea de rău are un caracter personal, atunci când cineva a fost lezat, pe drept sau pe nedrept. Vizează anumite neînţelegeri, păreri diferite sau conflicte. În acest caz, de obicei, lucrurile nu sunt publice ci sunt asunse de ochii celor mulţi. În astfel de cazuri, când conflictul este personal şi nu are potenţial de a-i leza şi pe alţii, creştinul ar trebui să tacă, chiar să renunţe la dreptul lui (1 Corinteni 6:7). Trebuie să acoperim răul făcut nouă, personal, mai ales dacă cel ce ne-a făcut rău este frate în credinţă iar dacă vorbim să o facem deschis, cu scopul îndreptării celui ce a greşit.
În altă ordine de idei nu ne este îngăduit să vorbim de rău sau să judecăm dacă cineva, frate sau soră în credinţă, cade într-un păcat. Şi în acest caz aspectul este ascuns de alţii, nu se ştie. A face public păcatul altuia este vorbire de rău. Dar ar trebui să căutăm să vorbim cu cel ce a păcătuit şi să încercăm să-l aducem la pocăinţă. Pe faţă îl va da Domnul la vremea hotărâtă de El, dacă omul nu se pocăieşte.
Insist asupra faptului că în cazurile relatate mai sus, şi în altele, este vorba despre ceva ascuns şi neştiut de ceilalţi, şi nu are potenţial de a le periclita integritatea spirituală a celor ce nu cunosc situaţia. Cazurile trebuie rezolvate urmând principiile Scripturii şi numai dacă omul nu se pocăieşte atunci Biserica va face public păcatul lui, pentru a-i proteja şi pe ceilalţi. Prin continuarea rămânerii în păcat a unora soluţia este separea de ei dar nu defăimarea lor (1 Corinteni 5:11). Atitudinea faţă de aceştia este foarte importantă pentru că dacă nu tratăm aspectul într-un mod duhovnicesc există pericolul căderii în păcat, prin mândrie sau răutate, şi a celor ce au disciplinat (Romani 14:4, 1 Corinteni 10:12).
Cea mai puternică şi otrăvită rădăcină a vorbirii de rău stă în invidie, răutate, interese de orice fel, politică bisericească, etc. În spatele acestei vorbiri de rău este chiar diavolul şi prin aceasta nu se urmăreşte nicidecum reabilitarea cuiva, îndreptarea lui, ci are scopul de a denigra, de a calomnia persoana respectivă. Aceasta este clevetirea, cea care urmăreşte ponegrirea şi defăimarea cuiva, prezentarea persoanei într-o lumină defavorabilă. Echivalentul cuvântului clevetire în limba greacă este diabolos şi nu cred că trebuie să vă fac să înţelegeţi cu cine are legătură. John Wesley spunea: „dintre toate formele de bârfă existente cea din biserică este cea mai urâtă deoarece face slujba diavolului”. De orice vorbire de rău trebuie să ne ferim dar de aceasta din urmă mai mult ca de orice. Ea este inspirată de diavolul însuşi.Acest fel de vorbire de rău se face în lipsa celui care este subiectul discuţiei şi se face nu cu dorinţa de a fi corectat şi reabilitat, nici pentru protejarea altora, ci doar pentru defăimarea lui şi împlinirea unor scopuri meschine pentru cei ce vorbesc de rău. Ar trebui să fim foarte atenţi atunci când ni se spune: „îţi spun dar să rămână între noi” sau când spunem noi altora acelaşi lucru. Este bârfă şi vorbire de rău 100%. Gândiţi-vă numai ce fior dulce vă trece prin şira spinării atunci când auziţi un astfel de cuvânt şi cu ce nerăbdare aşteptaţi să vi se spună „secretul”. Fiorul este dulce dar drăcesc.
Apostolul Pavel spune că dragostea acoperă totul. Adică orice aspect care l-ar putea denigra pe un frate, orice păcat din viaţa lui de care încă se mai poate pocăi, oricât de mult rău ne-ar fi făcut personal, trebuie acoperit şi urmat paşii Scripturii pentru reabilitarea păcătosului. Scopul cel mai înalt este ca să nu fie vorbită de rău Calea pocăinţei. Ţine de lucrurile ascunse, cunoscute numai nouă, nu tuturor şi care nu-i pot afecta pe cei din jur în sens spiritual, nu-i pot face să cadă, să urmeze o direcţie greşită spre a-şi vătăma sufletul.
În cazul în care omul care a greşit devine un pericol pentru mulţi atunci lucrurile se schimbă (Ezechiel 33:6). Dumnezeu ne-a încredinţat fiecăruia un cerc în care să ne mişcăm, o sarcină de a veghea. Începe cu fiecare personal şi apoi se extinde asupra familei, apropiaţilor, adunării şi pentru unii chiar mai mult. A nu veghea în perimetrul stabilit de Dumnezeu este tot neascultare de El şi tot păcat, aşa ca judecata sau vorbirea de rău. Dar chiar şi în acest caz, când trebuie făcută o atenţionare, pentru ca cei din jur să fie păziţi de rău, atenţionarea nu trebuie să fie făcută cu răutate, batjocorind persoana respectivă, ci cu durere, având întotdeauna în minte faptul şi dorinţa că Dumnezeu mai poate reabilita şi da pocăinţa celui ce s-a rătăcit. Acum aspectul nu mai este personal ci colectiv şi are în vedere protejarea celorlalţi.
Domnul Isus a vorbit public, în auzul tuturor, împotriva fariseilor şi le-a spus celor ce-l ascultau să se ferească de ei. Pavel l-a amintit pe Diotref, care îl vorbea de rău şi Iuda avertizează asupra oamenilor neevlavioşi strecuraţi printre fraţi şi care nu erau decât lupi puşi pe distrugere. Duhul Sfânt îl mustră pe liderul bisericii din Tiatira pentru faptul că nu a luat măsuri împotriva Izabelei care făcea mult rău în biserică. Se pare că acel lider, încă de atunci, nu dorea să ofenseze şi să judece pe nimeni şi a înţeles greşit dragostea. Dumnezeu însă aştepta de la el o reacţie de condamnare a păcatului, de curmare a lui, în biserică.
Un alt aspect, diferit, este cazul în care lucrurile sunt cunoscute şi sunt publice, nu sunt ascunse. Şi aici aş vrea să nuanţez.
Internetul este o platformă în care toţi ne putem exprima, după cum am spus. Prin urmare facem tot felul de afirmaţii şi nu ne ascundem atunci când le facem. În acest caz lucrurile nu mai sunt ascunse şi nu ne mai încadrăm la ceea ce am spus până acum despre vorbirea de rău pentru că cel le-a afişat chiar se laudă cu opiniile şi părerile lui. Prin urmare dacă cineva se pronunţă, cu argumente, împotriva lui X sau Y, şi o face ca răspuns la anumite afirmaţii, nu este vorbire de rău. Sigur că trebuie păstrat bunul simţ şi polemica să se facă numai din dorinţa plină de dragoste ca adevărul să fie ocrotit iar cel ce greşeşte să se îndrepte şi pentru a-i feri pe cei mulţi ce participă la context de rătăcire. Dar a vorbi contra părerilor unora, cu argumente din Scriptură, nu este nici vorbire de rău şi nici defăimare, chiar dacă cel în cauză poate ajunge într-o situaţie neplăcută, chiar umilit fiind datorită faptului că i-a fost dată pe faţă greşeala. Un om care face public anumite afirmaţii trebuie să se aştepte din capul locului să fie contrazis. A gândi că nimeni nu va avea reacţie împotriva părerilor tale, că toată lumea te va ridica în slăvi şi că nu vei putea fi criticat când tu te exprimi public este o naivitate. Progresul omenirii s-a datorat şi controversei şi faptului că oamenii au combătut cu argumente orice a părut sau a fost strâmb. În Biserică lucrurile nu au stat altfel. De 2000 de ani Biserica se luptă împotriva ereticilor şi lupta nu a fost şi nu este uşoară. Ereziile au fost combătute cu dovezi din Scriptură şi noi avem adevărul pentru că unii au luptat pentru el. Azi cred că recunoaştem cu toţii că nu era potrivit să li se fi adus celor ce au păstrat adevărul o obiecţie de genul celei mult uzitate azi: „cine eşi tu să-i judeci pe robii Domnului?”, prin robii Domnului înţelegând pe oricine care îşi permite să vorbească despre Dumnezeu şi calea Lui, chiar falsificând adevărul. Adevăraţii robi ai Domnului erau obligaţi prin chemarea lor să ia atitudine publică, nu era o opţiune, pentru că pericolul era public. Şi nici azi nu stă în picioare o astfel de argumentaţie iar cei ce vin cu ea nu sunt spirituali, dimpotrivă. „Cine eşti tu să-l judeci pe robul Domnului” care face afirmaţii publice ce ies din contextul Scripturii nu este un argument sănătos pentru că Biblia ne îndeamnă să veghem unii asupra altora, să judecăm toate lucrurile, să ne ferim de orice ni se pare rău. A asculta orbeşte pe un lider nu este spiritualitate ci, mai degrabă, înşelare. Aşa au procedat şi mai procedează încă cei din sectele eretice şi nu puţine au fost cazurile când lucruri îngrozitoare şi care depăşesc orice raţiune s-au întâmplat în aceste grupuri. Orice lider care nu suportă critica nu trebuie urmat. Iar dacă el se exprimă public, în auzul şi în văzul tuturor, a-i spune că greşeşete, cu argumente, nu este nici defăimare şi nici vorbire de rău ci ţine de normal, de bun simţ şi de responsabilitatea ce ar trebui să ne-o asumăm atunci când devenim persoane publice. Şi acum cam toţi suntem.
Nu puţine au fost cazurile când lideri spirituali au căzut în păcate grave sau au rătăcit de pe calea credinţei. Dacă, în astfel de cazuri, ei mai exercită influenţă şi mai sunt un pericol pentru cei mulţi naivi şi creduli, a tăcea şi a nu-i expune public nu este un act de spiritualitate. Expunerea lor, însă, trebuie să se facă în aşa fel încât să se limiteze cât mai mult cu putinţă răul care se face atunci când astfel de lucruri se dau pe faţă şi Calea Domnului este sau poate fi vorbită de rău. Subliniez încă o dată faptul că polemica trebuie să se ducă dar cu argumente scripturale şi fără patimă şi calomnie. Am cunoscut, pe Internet, un bărbat care şi-a deschis un cont şi a postat diferite afirmaţii ale unor predicatori români cunoscuţi, care ieşeau din perimetrul Scripturii sau a vizat în dreptul lor un comportament caracterizat de mândrie. Ceea ce scotea în evidenţă şi critica acel bărbat era adevărat dar felul în care o făcea îl discredita pur şi simplu şi nu l-am mai putut urmări, deşi avea multe mii de vizionări. El folosea batjocura şi defăimarea şi nu se simţea în ton nici durere şi nici dragoste.
Cred că aici greşim de multe ori şi că aici trebuie să fim mult mai atenţi pentru că o dispută uşor duce la patimă şi din patimă uşor se nasc cuvinte grele şi defăimătoare şi foarte mult rău se face în acest fel. Şi atunci am păcătuit chiar dacă intenţia a fost bună. Iar scopul pentru care intrăm în dispută să nu fie unul personal, un interes material sau de imagine – pentru că atunci nu vom ceda în faţa nici unui argument – ci să fie doar din dorinţa sinceră şi umilă ca adevărul sfânt să fie protejat şi la fel poporul Domnului.
Vorbirea de rău este un păcat. Dar nu este întotdeauna vorbire de rău dacă avem ceva de obiectat împotriva unor afirmaţii sau practici care ies din contextul Scripturii şi dacă o facem pentru a opri un rău; pentru a-i proteja pe cei ce Domnul ni i-a încredinţat spre a veghea asupra lor; pentru a căuta îndreptarea celui ce a greşit şi pentru a apăra adevărul Scripturilor Sfinte. Însă felul în care o facem ne poate descalifica, de aceea avem nevoie de multă înţelepciune şi lumină venite de sus dar şi de o atitudine de smerenie şi dragoste, singurele care ne pot proteja de păcatul nespus de grav al vorbirii de rău.
Un creştin nu este unul care acceptă orice fără să analizeze şi să analizeze în profunzime. A accepta învăţături şi practici şi însoţiri cu tot felul de oameni fără această analiză, făcută uneori în rugăciune şi post, nu este spiritualitate ci poate fi naivitate. Nu toţi cei ce-şi zic că sunt Israel, adică poporul Domnului, sunt aşa şi nici unii dintre cei ce folosesc Numele lui Dumnezeu în lucrările lor. Cel rău ştie să-i înşele şi pe cei naivi şi pe calomniatori. Rătăcire este şi pentru cel atins de virusul vorbirii de rău dar şi pentru cel ce, din dragoste greşit înţeleasă, acceptă lucruri măsluite aduse de falşi slujitori. Fiecare dintre cei înşelaţi este lăsat să creadă că este bine, spiritual. Unul plin de dragoste iar celălalt plin de adevăr. Dar dragostea trebuie să meargă mână în mână cu adevărul.
Vorbirea de rău, calomnia, clevetirea, bârfa sunt de la diavolul dar tot de la el sunt şi ereziile şi rătăcirile. Să ne ferim şi de una şi de alta şi, în smerenie, să căutăm binele tuturor şi cinstirea Numelui lui Dumnezeu în orice facem.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment