O întâmplare ce s-a petrecut cu mult timp în urmă ne povesteşte despre faptul că un grup de credincioşi s-au dus la un părinte duhovnicesc, un om în vârstă, şi l-au rugat stăruitor să le spună un cuvânt. Bătrânul însă a tăcut. Ei au stăruit şi atunci bătrânul le-a spus: „Vreţi să auziţi un cuvânt?” Şi ei i-au spus că da. Atunci bătrânul a zis: „Acum nu mai sunt cuvinte. Pe vremuri, când fraţii îi întrebau pe bătrâni, şi făceau ce li se spunea. Dumnezeu îi învăţa pe bătrâni cum să vorbească. Acum însă, fraţii întreabă dar nu fac ce aud. De aceea Dumnezeu a luat harul cuvântului de la bătrâni. Nu mai găsesc ce să spună fiindcă nu mai este cine să pună în practică şi să asculte cuvântul.”
Constat că şi azi acest cuvânt este actual. Nu neapărat în sensul că nu mai sunt cuvinte, deşi ar putea fi adevărat şi în acest sens. Cuvinte sunt azi, multe, dar nu ştiu dacă sunt cuvinte adevărate, venite de la Dumnezeu, exact pentru nevoia specială a fiecăruia. Sfaturi şi învăţături se dau azi, din belşug şi mulţi învăţători sunt. Însă sunt acestea cuvinte venite de la Dumnezeu sau doar din gura, înţelepciunea sau îndrăzneala oamenilor? Numai dacă vin de la Dumnezeu sunt de folos. Iar un cuvânt de la Dumnezeu nu vine uşor şi nu îl primeşte oricine. Trebuie o relaţie deosebit de strânsă dintre acel om şi Dumnezeu. Lui Moise Dumnezeu îi vorbea gură către gură şi atunci Moise avea pentru popor un cuvânt de la Dumnezeu.
Dar acest cuvânt, din istorioara de la început, este adevărat în sensul că astăzi tot mai puţini sunt dispuşi să pună în practică un cuvânt venit de la Dumnezeu, chiar dacă îl aud. Un cuvânt venit de la Dumnezeu s-ar putea să ne surprindă, să nu fie ceea ce ne-am dorit să auzim, să fie chiar un cuvânt aspru, de mustrare. Dar chiar dacă nu este aspru s-ar putea să ne ceară lucruri pe care nu suntem dispuşi să le facem, să fie împotriva gândirii, dorinţelor şi preocupărilor noastre, şi, din această pricină, să-l respingem şi să nu-l ascultăm.
De mai multe ori mi s-a întâmplat să fiu căutat de anumite persoane şi să mi se ceară un sfat. La început, cel ce mă căuta (cel mai mult la telefon sau pe email) avea cuvinte de apreciere la adresa mea, apoi mi se spunea care ar fi problema şi, în final, mi se cerea sfatul. Dacă răspunsul meu nu era cel aşteptat şi dorit de persoana respectivă imediat tonul se schimba, atitudinea de entuziasm şi binevoitoare de la început se schimba într-o undă de dezamăgire şi regret pentru faptul că am fost contactat. Alteori părea că cel ce m-a contactat a primit cuvântul dar, în timp, constatam că nu l-a pus în practică şi a făcut altfel decât l-am sfătuit. Cu o astfel de persoană am avut o experienţă interesantă. După ce i-am spus cum cred că ar trebui să procedeze, în legătură cu problema pentru care am fost solicitat, persoana respectivă nu a fost de acord cu soluţia mea şi a insistat prin câteva mesaje să-mi dovedească că avea dreptate. Am primit în cugetul meu că nu mai trebuia să continui discuţia şi nu i-am răspuns la alte întrebări pe care mi le punea. Insista să-i răspund pentru că, îmi spunea, dorea să cunoască adevărul şi să facă pe plac lui Dumnezeu. Pentru că nu i-am răspuns la toate insistenţele, în final, a început să mă apostrofeze şi să folosească la adresa mea cuvinte grele, deşi persoana respectivă este la vârsta adolescenţei. Atunci am înţeles de ce nu trebuia să-i spun nici un cuvânt şi m-am bucurat că am fost călăuzit în acest fel.
De ce apar multe probleme, tot mai grave cu fiecare zi ce trece, este un alt aspect, dar atunci când oamenii intră în probleme ei vor să şi le rezolve însă pe calea lor, cea mai convenabilă dacă se poate. Atât în ceea ce priveşte problemele de natură spirituală cât şi în cele pământeşti. Oamenii vor o cale cât mai uşoară şi, de obicei, nu vor să accepte umilirea şi crucea de care Domnul ne-a spus că trebuie să o purtăm în fiecare zi. Sunt dispuşi la jertfe, dacă li se cere aceasta, să facă tot felul de ritualuri religioase, să dea bani, dar toate acestea nu sunt în măsură să rezolve problema cuiva pentru că, atunci când Dumnezeu ne trece prin încercări, El vrea să ajungă la noi şi să trateze cu noi direct şi personal. Cei ce cer un sfat, pentru că au o problemă, de obicei cred că tot ceea ce li se întâmplă este din cauza altora şi că, dacă cu ceilalţi s-ar rezolva într-un fel, atunci şi problema lor ar dispărea. Ceea ce este total fals. Tot ceea ce ni se întâmplă este din cauza noastră sau îngăduit de Dumnezeu pentru a rezolva o problemă ce noi o avem. Şi atunci soluţia rezolvării nu este la atitudinea celorlalţi ci la atitudinea noastră faţă de ceilalţi, faţă de noi înşine, faţă de problema apărută. De aceea şi soluţia este una care ne priveşte personal şi care are de-a face, de obicei, cu natura noastră coruptă, cu dragostea de sine, cu mândria, cu voinţa noastră. Şi, din această pricină, soluţia este una care nu ne place şi pe care nu o acceptăm, pentru că ne doare cel mai mult. Vrem să scăpăm de probleme dar noi să rămânem pe tron şi voia noastră să nu aibă de suferit, să nu fie afectată.
Am observat, aşa cum spuneam, că omul este în stare să facă mari jertfe pentru a-şi rezolva problema: să dea bani celor ce pretind a fi slujitori ai altarului; să meargă pe coate şi genunchi şi să accepte forme exterioare care produc anumită suferinţă trupului de carne; să postească multe zile şi să practice tot felul de forme religioase. Dar atunci când au de-a face cu dragostea de sine şi cu voinţa proprie soluţiile propuse pentru rezolvarea problemei sunt foarte greu de acceptat şi, în general, nu sunt urmate. Oamenii azi (vorbesc despre cei ce se numesc creştini) găsesc multe căi să Îl întrebe pe Dumnezeu. Şi dacă într-un loc nu primesc răspunsul dorit atât aleargă şi întreabă până ce îl primesc pe cel conform cu voia lor. În Isaia 58 este un cuvânt care descrie starea unor astfel de creştini: 1 „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! 2 În toate zilele Mă întreabă, şi vor să afle căile Mele, ca un neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu.” Aceşti credincioşi erau în conflict cu Dumnezeu, nu acceptau soluţiile lui Dumnezeu la problemele lor, cu toate acestea în toate zilele Îl întrebau pe Dumnezeu despre căile Lui, ca şi cum ar fi fost neprihăniţi, fără păcat.
Aşa cum spunea cineva, cea mai nenorocită stare în care poate ajunge un om este aceea în care Dumnezeu nu îi mai vorbeşte. Nu îi mai vorbeşte din Cuvânt, nu îi mai vorbeşte direct sufletului şi inimii sale, nu îi mai vorbeşte prin boală, suferinţă şi încercări, nu îi mai vorbeşte printr-un om sau în orice alt mod posibil. Păcatul cel mai murdar nu este atât de periculos ca această stare pentru că păcatul cel mai murdar se iartă, dacă Dumnezeu îl mustră pe om şi acesta se pocăieşte, dar dacă Dumnezeu nu mai vorbeşte cuiva acesta ajunge într-un întuneric din care nu mai are nici o şansă să iasă, ba chiar se afundă tot mai mult în el şi chiar poate să aibă despre sine o părere foarte bună. Însă Dumnezeu nu mai vorbeşte cuiva doar după ce i-a vorbit atât cât a considerat că este potrivit să-i vorbească. După respingeri repetate ale lui Dumnezeu şi după încăpăţânarea de a ne urma căile noastre, aşa cum vrem noi, s-ar putea ca Dumnezeu să nu mai vorbească unui astfel de om. Şi poate de aceea azi sunt atât de puţine cuvinte adevărate, venite de la Dumnezeu, pentru cei ce, totuşi, mai întreabă; Dumnezeu ştie că oamenii nu vor să asculte ci vor să-şi urmeze căile lor şi, atunci, îi lasă în voia şi căile lor.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment