de Katherine Bevis
De vreme ce am crescut într-o familie în care se spuneau frecvent şi regulat rugăciuni, poate părea ciudat faptul că mi-au trebuit mai mulţi ani până când am învăţat cum să mă rog. Şi totuşi acesta este adevărul.
Nu ţin minte să fi existat o zi în casa părinţilor mei în care să nu-i aud pe tata sau pe mama rugându-se în cadrul grupului unit al familiei noastre – şi a fost un grup pe cinste: şapte fete şi doi băieţi!
Fiecare zi începea şi se încheia cu o rugăciune de familie. Fiecare masă începea cu o rugăciune de mulţumire. Am fost învăţaţi de părinţi că tot ce avem nevoie trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune. Asta viza mai ales situaţiile în care aveam necazuri sau eram descurajaţi.
Acum, ca persoană în vârstă, îmi aduc aminte de prima întrebare serioasă pe care mi-am pus-o în legătură cu rugăciunea. Eram doar un copil pe atunci, şi o dezamăgire pe care o aveam în acele momente m-a făcut să-mi pun întrebări. Părinţii noştri, foarte ocupaţi, ne-au promis că în ziua următoare urma să mergem într-o excursie, dacă nu va ploua. Pentru nişte copii din zilele noastre e posibil ca o excursie să nu însemne mare lucru iar facilităţile pe care le avem astăzi pot să facă dintr-o ploaie un lucru lipsit de importanţă. Însă, în cazul meu, acea excursie urma să devină un eveniment epocal al vieţii mele. Aşa că noi am început să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea soare a doua zi. Dar o răpăială de dimineaţa, care s-a transformat mai târziu într-o ploaie mocănească ce a ţinut toată ziua, a dus pe apa sâmbetei orice plan de excursie în aer liber.
Am avut un şoc. De ce? De ce a ignorat Dumnezeu cererea simplă a unui copil care şi-a pus toată nădejdea în El?
Răspunsul a venit chiar în acea după-amiază. Era după-amiaza zilei în care avea loc o adunare de rugăciune, prilej cu care un fermier, membru al bisericii noastre, I-a mulţumit Domnului cu un zâmbet plin de recunoştinţă că i-a răspuns la rugăciunile sale pentru o ploaie în ziua aceea, căci plantele sale erau pe punctul de a fi distruse de uscăciune şi de soarele fierbinte care le pârjolea.
Deşi eram doar nişte copii, păream să înţelegem această perspectivă mai largă asupra situaţiei, căci am văzut că Dumnezeu ştie mai bine decât oricare dintre noi cum e mai bine să răspundă la rugăciune.
Următorul capitol important al vieţii mele de rugăciune a fost scris atunci când familia mea a trecut prin nişte necazuri serioase. Tata s-a rugat pentru noi şi I-a cerut ajutor lui Dumnezeu, convins că-l va primi destul de repede.
Pe un perete din dormitorul părinţilor mei exista o planşă cu următorul text interesant: „Rugăciunea schimbă împrejurările”. În timp ce-l auzeam pe tata rugându-se din ce în ce mai stăruitor pentru obţinerea ajutorului mult dorit, am privit la textul cu pricina şi m-am întrebat: Oare cu adevărat rugăciunea schimbă împrejurările?
Necazul respectiv s-a transformat într-o adevărată criză, iar rugăciunile tatălui meu nu au primit răspunsul mult aşteptat. El nu a spus nimic, dar în dimineaţa următoare, după ce Dumnezeu i-a răspuns în felul Său, am observat că tatăl meu modificase textul de pe perete, care suna acum astfel: „Rugăciunea mă schimbă pe mine”.
Concepţia mea de copil despre rugăciune fusese că rugăciunea este un apel telefonic de lungă distanţă către centrul de comandă al lui Dumnezeu din cer, prin care se poate obţine imediat un răspuns favorabil. Însă, mai târziu, o experienţă serioasă a năvălit în viaţa mea pentru a-mi umbri acest crez.
Tocmai terminasem liceul şi plănuiam să mă duc la colegiu pentru a mă pregăti în vederea unei cariere didactice, când tatăl meu cel evlavios ne-a fost luat subit ca urmare a unui atac cerebral iar mama a rămas singură cu opt copii mai mici decât mine. Era oare acesta lucrul pentru care mă rugasem? Era oare aceasta calea lui Dumnezeu pentru mine? Într-o clipă ideile mele despre rugăciune au fost azvârlite într-o confuzie totală. Am continuat să mă rog, dar, într-un mod mecanic, acest lucru însemnând uneori prea puţin pentru mine, ca şi cum aş pus în funcţiune o morişcă a rugăciunii în timp ce eu umblam de colo-colo, dezorientată. O mamă văduvă, opt fraţi şi surori – ce aş mai fi putut face eu? Cum aş putea păstra familia unită, darămite să mă mai duc şi la colegiu?
M-am afundat în pădurea foarte deasă de lângă casa noastră. Timp de mai multe zile încercasem să mă împotrivesc supărării şi furtunii emoţionale care căuta să pună stăpânire pe sufletul meu tulburat. „Domnul meu iubit”, m-am rugat eu, „ajută-mă să găsesc răspunsul corect la această problemă imensă cu care mă confrunt. Ajută-mă să nu mai întreb „De ce” ci să mă încred în Tine. Tu ştii, Domnul meu iubit, că am venit în pădurea aceasta liniştită pentru a găsi ajutorul de care am nevoie. Nu ştiu cuvintele potrivite care să-mi biruie firea lăuntrică; nu ştiu cum să privesc această problemă ce mă tulbură dintr-o perspectivă victorioasă. De fapt, nici nu am habar cum să dau drumul din mână tuturor lucrurilor şi să Te las pe Tine să Te ocupi de ele. Dar ştiu că Tu ştii. Te rog, Doamne, să mă ajuţi chiar acum!”
În timp ce am stat în linişte pe genunchi preţ de câteva minute, aplicând această terapie pentru toată fiinţa mea, Dumnezeu a preluat controlul deplin al situaţiei mele aşa de sumbre. Am fost convinsă chiar în acele clipe că problemele mele nu sunt prea mari pentru ca Dumnezeu să le poată rezolva. Şi am spus, împreună cu psalmistul: „La Tine, Doamne, îmi caut scăparea; să nu rămân de ruşine niciodată” (Psalmul 71:1). Îl întâlnisem încă o dată pe Dumnezeul tatălui meu, Cel care m-a schimbat pe mine în loc să schimbe împrejurările, căci mă rugasem Lui pentru a obţine ajutor.
În viaţa mea s-a produs o mare minune; problema mea şi dificultăţile mele iniţiale nu mai păreau atât de mari după ce am putut vedea măreţia Domnului şi am fost convinsă că El e Cel care mă ajută să port povara.
Au trecut anii, însă Dumnezeu este la fel de real în viaţa mea. Cu tot ce sunt şi ce am eu m-am dedicat Domnului, Cel care, în marea Sa dragoste şi în îndurarea Lui plină de bunătate, a lăsat ca rugăciunea „să mă schimbe pe mine” în loc „să schimbe împrejurările”.
S-ar putea să treacă nişte ani buni până când învăţăm să ne rugăm; însă, totuşi, putem învăţa această lecţie – şi aceasta într-un asemenea mod încât să facem din rugăciune un „echipament radio-TV” personal pentru viaţa nostră, şi astfel să putem ajunge pe aceeaşi lungime de undă cu Dumnezeu şi să putem spune: „Amin! Rugăciunea mă schimbă pe mine şi nu împrejurările!”
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
