Autor: A.W.Tozer
Destinul unui om sau al unei naţiuni poate fi prezis foarte sigur în funcţie de noţiunea despre Dumnezeu pe care o are acel om sau acea naţiune. Nicio naţiune nu se poate ridica mai sus de concepţia ei despre Dumnezeu. Atâta timp cât Roma s-a ţinut de credinţa ei în vechii dumnezei aspri ai Pantheonului, a rămas o împărăţie de fier. Cetăţenii ei imitau inconştient caracterul dumnezeilor ei, indiferent cât de eronată era concepţia lor despre Divinitate. Când Roma a început să gândească uşuratic despre Dumnezeu, a început să putrezească în interior şi acel putregai nu s-a oprit până când nu a trântit-o la pământ. Aşa trebuie să fie întotdeauna cu oamenii şi cu naţiunile.
O biserică este puternică sau slabă exact în măsura în care se ţine de o concepţie înaltă sau joasă despre Dumnezeu. Căci credinţa nu se bazează în primul rând pe promisiuni, ci pe caracter. Credinţa unui credincios nu se poate ridica niciodată mai sus de concepţia sa de Dumnezeu. O făgăduinţă nu este niciodată mai bună sau mai rea decât caracterul celui care o face. O concepţie inadecvată despre Dumnezeu trebuie să rezulte într-o credinţă slabă, deoarece credinţa depinde de caracterul lui Dumnezeu exact aşa cum o clădire depinde de temelia ei.
Faptul acesta explică de ce necredinţa este un păcat atât de amarnic; este pură calomnie la adresa DOMNULUI cerului şi pământului. Necredinţa Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind nevrednic de încredere şi Îi refuză încrederea. Poate exista un păcat mai crunt decât acesta? „Cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos” (1 Ioan 5:10). Inimile noastre se dau înapoi de la implicaţiile depline ale unei asemenea afirmaţii, dar oare nu ne învaţă aceasta că necredinţa Îi atribuie lui Dumnezeu caracterul lui Satan? Isus a zis despre Satan: „El este mincinos şi tatăl minciunii”. Necredinţa spune de fapt acelaşi lucru despre Dumnezeu.
Atunci cum va fi necredinţa înlăturată şi credinţa întărită? Cu siguranţă nu prin a ne sforţa să credem Scripturile, aşa cum fac unii. Nu printr-un efort frenetic de a crede făgăduinţele lui Dumnezeu. Nu scrâşnind din dinţi şi hotărându-ne să ne exercităm credinţa printr-un act de voinţă. Toate acestea au fost încercate – şi niciodată nu sunt de folos. A încerca astfel să ne supra-inducem credinţă înseamnă să violăm legile minţii şi să încălcăm psihologia simplă a inimii.
Care este răspunsul? Iov ne-a spus: „Familiarizează-te cu Dumnezeu şi vei avea pace1”; şi Pavel a spus: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceste două versete ne arată calea spre o credinţă puternică şi trainică. Familiarizează-te cu Dumnezeu prin citirea Scripturii şi credinţa va veni în mod natural. Asta presupune să venim înaintea Scripturii cu umilinţă, repudiind încrederea în sine şi deschizându-ne minţile pentru lucrările dulci ale Duhului.
Altfel spus: credinţa vine fără efort în inimă pe măsură ce ne înălţăm concepţiile despre Dumnezeu printr-o asimilare a Cuvântului Său cu rugăciune. Şi o asemenea credinţă dăinuieşte, fiindcă este zidită pe Stâncă.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
