Autor: A.W.Tozer
Deoarece Dumnezeu este cine şi ce este El, trebuie să Se iubească pe Sine cu dragoste pură şi perfectă.
Persoanele Dumnezeirii Se iubesc una pe cealaltă cu o dragoste atât de aprinsă, atât de tandră, încât sunt în întregime o flacără arzândă de dorinţă intensă inefabilă.
Singura fiinţă pe care Dumnezeu o poate iubi în mod direct este El Însuşi; toate celelalte fiinţe pe care le iubeşte le iubeşte de dragul Său şi pentru că găseşte o reflectare a Lui Însuşi acolo.
Dumnezeu iubeşte creaţia Sa mută deoarece vede în ea o reprezentare imperfectă a propriei Sale înţelepciuni şi puteri. El iubeşte îngerii şi serafimii deoarece vede în ei o asemănare cu sfinţenia Sa. El iubeşte oamenii deoarece zăreşte în ei o rămăşiţă decăzută a chipului Său.
În mod potenţial, Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii la fel, însă dragostea Lui activă se revarsă mai mult peste unii oameni decât peste alţii, gradul depinzând de cât de mult din Sine poate El să le împărtăşească. Sufletul cu adevărat asemenea lui Hristos se bucură mai mult de dragostea lui Dumnezeu fiindcă Dumnezeu vede în el o imagine mai fidelă a Lui Însuşi decât într-un suflet mai puţin purificat. Dumnezeu Îl iubeşte pe Fiul Său cu o desăvârşire infinită fiindcă El este „strălucirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”.
Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să devină asemenea lui Hristos pentru ca astfel, ei să aducă vase mai mari şi perfecte pentru a primi revărsarea iubirii Sale.
Conformitatea cu natura lui Hristos din partea unui om răscumpărat restaurează imaginea lui Dumnezeu în suflet şi în felul acesta, face posibil ca Dumnezeu să-şi toarne peste suflet fără reţineri toată dragostea Sa nemărginită al cărei izvor original este El Însuşi.
Unui om păcătos îi este greu să creadă că Dumnezeu îl iubeşte. Propria lui conştiinţă care îl acuză îi spune că nu se poate să fie aşa. El ştie că este un duşman al lui Dumnezeu şi înstrăinat în mintea lui prin lucrări păcătoase şi vede în sine însuşi o mie de discrepanţe morale care îl fac incapabil să se bucure pe drept de o iubire atât de pură. Cu toate acestea, întreaga Biblie proclamă dragostea lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi. Noi trebuie să credem în dragostea Lui pentru că El o declară şi să ne folosim de harul sfinţitor al lui Hristos ca să primim şi să ne bucurăm de acea dragoste din plin.
„Fiindcă sufletul nostru este iubit de El într-un mod atât de special – şi această iubire este cea mai înaltă – încât întrece cunoaşterea tuturor creaturilor… nu există nicio făptură creată care să poate cunoaşte cât de mult şi cât de suav, şi cât de tandru ne iubeşte Făcătorul nostru. Şi astfel, cu har şi cu ajutorul Lui, putem privi cu uimire veşnică această dragoste înaltă, inestimabilă, care întrece totul, pe care Dumnezeul Atotputernic o are faţă de noi, în bunătatea Lui. Şi de aceea, putem cere, cu reverenţă, orice dorim de la Iubitul nostru.”
Dumnezeu este dragoste şi din acest motiv, este sursa întregii dragoste existente. Prima poruncă dintre toate pe care El a stabilit-o a fost aceea de a-L iubi cu toată inima, însă El ştie că dragostea dorită nu-şi poate avea vreodată originea în noi. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi”, este modelul scriptural şi psihologic. Noi Îl putem iubi pe El aşa cum trebuie numai în măsura în care El ne aprinde minţile cu dorinţă sfântă.
Cu toate acestea, există de asemenea o dragoste a voinţei, ca şi a simţirii. Chiar dacă s-ar putea să nu fim conştienţi de niciun grad măreţ de sentiment lăuntric, ne putem fixa voinţele să Îl iubească pe Dumnezeu şi sentimentul va veni de la sine. Haideţi să ne aducem pe noi înşine sub ascultare de Cuvântul Său revelat şi dragostea noastră pentru El va creşte. Ascultarea va întări credinţa şi credinţa va spori cunoaşterea. Şi este o lege bine-cunoscută a vieţii spirituale că dragostea noastră pentru Dumnezeu va răsări şi va creşte din abundenţă exact în măsura în care creşte cunoaşterea Persoanei Lui de către noi. A-L cunoaşte înseamnă a-L iubi, şi a-L cunoaşte mai bine înseamnă a-L iubi mai mult.
