Nu cu multă vreme în urmă, în apropierea locului în care se află sediul postului de radio Unison, chiar sub geamul biroului în care lucrez, într-o intersecţie, s-au făcut modificări importante de către Primărie şi Serviciul Poliţiei Rutiere. Mai precis s-a hotărât ca intersecţia să fie transformată într-un sens giratoriu. De când există această intersecţie oamenii s-au obişnuit să circule într-un anumit fel, atât pietonii cât şi conducătorii de autovehicule. Dintr-o dată, peste noapte, lucrurile s-au schimbat. Trecerile vechi de pietoni s-au desfiinţat şi s-au montat plăcuţe avertizoare care înştiinţau pe cei implicaţi în trafic de modificările făcute.
Pentru conducătorii de autovehicule a fost mai uşor pentru că măsura venea în sprijinul lor dar am constatat că pentru pietoni schimbarea survenită a devenit o problemă. Noua trecere de pietoni s-a mutat doar cu circa 20 de metri şi nu ar fi fost nevoie de un efort prea mare pentru a o folosi dar, în ciuda acestui fapt pietonii refuzau cu încăpăţânare să treacă prin noul loc marcat.
Stăteam la geamul biroului şi priveam la noua situaţie ivită. Imaginea era uneori hazlie. Pietonii nici nu se uitau la plăcuţele avertizoare şi se trezeau dintr-o dată în mijlocul intersecţiei contrariaţi că nu li se acordă prioritate de către şoferi. În alte situaţii constatau că s-au făcut anumite modificări dar nu le convenea să schimbe traseul cu care, de mulţi ani, erau obişnuiţi. Au apărut şi stări conflictuale când şoferii nemulţumiţi îi apostrofau pe trecătorii care nu mai respectau noile reglementări şi nu mică mi-a fost mirarea să văd pietoni care să se ia la harţă cu şoferii din trafic, deşi era clar că aceştia din urmă aveau dreptate să fie nemulţumiţi.
Au trecut câteva luni de la modificările despre care vă vorbesc şi azi situaţia este aproape la normal. Oamenii au început să se obişnuiască deşi şi azi mai sunt pietoni care folosesc încă vechile treceri de pietoni.
Privind la acest tablou mi-au venit in minte gândurile pe care vreau să vi le împărtăşesc.
Ne naştem şi trăim într-un mediu şi ne formăm în acel mediu. Noţiunile de bine şi de rău, de frumos sau urât le primim din mediul în care ne naştem şi trăim. Se formează în felul acesta nişte deprinderi şi obiceiuri care cu greu mai pot fi înlăturate mai târziu. Chiar dacă ajungem să recunoaştem că unele deprinderi sunt greşite sau chiar ne fac rău, din cauza obişnuinţei ne este foarte greu să renunţăm la ele. Uneori suntem chiar supăraţi când ni se cere o schimbare. Vă spun aceasta şi din propria mea experienţă. Înainte să-L cunosc pe Dumnezeu, din când în când înţelegeam că sunt în viaţa mea lucruri la care trebuie să renunţ, care îmi fac rău mie şi familiei mele, deprinderi pe care le-am primit din mediul în care am trăit. Am hotărât de mai multe ori să renunţ la aceste obiceiuri dar mi-a fost imposibil. Mereu o luam de la capăt, deşi tare mult îmi doream să mă schimb.
Funcţie de gravitatea stării unui om sau de o înţelegere mai profundă a realităţii numim felul de a fi al unui om: obicei, dependenţă sau chiar posesie demonică. Cert este că greu se mai schimbă obiceiurile unui om, chiar dacă el înţelege că este o nevoie de schimbare în viaţa lui. Este necesar un efort sporit dar uneori nici măcar efortul omului nu mai este suficient şi fără intervenţia lui Dumnezeu nimic nu se poate schimba. Aşa a fost în înviaţa mea şi am cunoscut multe alte cazuri în care doar Dumnezeu a putut schimba anumite stări de fapt, atunci când omul şi-a dorit schimbarea şi a recunoscut că numai Dumnezeu mai poate interveni.
Viaţa noastră întreagă este compusă din astfel de obiceiuri. Şi suntem mai buni sau mai răi, mai plăcuţi sau mai dezagreabili funcţie de bagajul obişnuinţelor noastre. Dintre toate aş vrea să mă opresc puţin asupra aspectului religios.
Aproape toţi avem o părere foarte bună despre cum ne-am obişnuit să fim, ca oameni religioşi. Am crescut într-un anumit mediu, ne-am format după un tipar pe care nu l-am pus niciodată în discuţie pentru-că ni s-a transmis că este bun. Problema apare dacă, pe parcursul vieţii, cineva vine şi lansează ipoteza că tot ceea ce am crezut până atunci poate fi fals. De aici au pornit mari drame personale dar şi de grup şi chiar planetare. Oamenii nu sunt dispuşi să schimbe pentru-că aceasta le-ar strica confortul lor şi este în acelaşi timp o problemă ce are de-a face cu mândria. Nu ne place să recunoaştem că am putea greşi. Şi în loc să cedăm în faţa argumentelor şi să îmbrăţişăm adevărul, suntem dispuşi chiar la represalii faţă de cei ce îndrăznesc să pună în discuţie buna noastră credinţă.
În materie de credinţă Satan a căutat întotdeauna să deformeze adevărul. Chiar de la început aşa a procedat şi cu Eva. El nu a forţat lucrurile speriindu-i pe oameni pentru-că ştia ce putere au obiceiurile şi cum pot reacţiona oamenii care s-au obişnuit într-un anumit fel. De aceea a folosit tactica paşilor mărunţi. Devierea nu s-a produs dintr-o dată ci treptat, în aşa fel încât oamenii nici să nu realizeze unde au ajuns şi ce se întâmplă. O mare realizare a lui Satan este să creeze oameni cu deprinderi religioase dar care să fie departe de Dumnezeu şi chiar să fie împotriva Lui. Oameni atât de obişnuiţi cu cuvinte despre Dumnezeu, atât de obişnuiţi cu practici religioase încât să fie complet imuni la un cuvânt care i-ar putea mustra în legătura cu credinţa lor. Oameni convinşi 100% că au cea mai bună credinţă de pe faţa pământului şi că nu există alta mai bună ca a lor. Oameni deprinşi atât de bine cu o anumită practică religioasă încât pretenţia cuiva că acea credinţă ar trebui înlocuită pare de-a dreptul blasfemie. Bazându-mă pe ceea ce le scria apostolul Pavel credincioşilor din Corint, la 2 Corinteni 13 cu 5 : „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă „ sau David în psalmul 139 cu 23: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!”, consider că un om trebuie mereu şi mereu să-şi analizeze starea şi credinţa în lumina adevărului lui Dumnezeu. Cu cât o credinţă este mai veche cu atât este nevoie de o analiză mai profundă pentru a se putea vedea dacă nu cumva undeva a fost o deviere de la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte că într-o dispută, într-un grup, pe marginea unor aspecte ce ţin de viaţa de credinţă, când cineva care era confruntat cu o altă variantă decât a susţinut până în acel moment a fost pus în situaţia să i se dovedească cu adevărul Scripturii că greşeşte, când persoana respectivă nu a mai avut nici o replică a afirmat: „Eu aşa am primit şi aşa vreau să mor”. Acesta a fost argumentul final şi suprem.
Uitându-ne la modelul de Biserică pe care îl avem descris în Biblie, în special în cartea Faptele Apostolilor şi privind apoi spre noi şi bisericile pe care le frecventăm, dacă suntem sinceri vom constata diferenţe izbitoare, care merg chiar până la totală contradicţie cu doctrina şi conduita primilor creştini. Şi cu toate acestea fiecare susţinem că doar biserica noastră este cea bună. Constat că sunt astfel de confesiuni în care nu mai este nimic din ceea ce ar trebui să fie, în afara unei menţiuni reci şi oficiale a credinţei în Isus Hristos.
În acelaşi timp observ că şi în cultele mai curând apărute sunt practici şi obiceiuri care au intervenit în timp şi care nu ar fi trebuit să apară. Tactica a fost aceeaşi, a paşilor mărunţi iar azi multe biserici s-au trezit cu un cal troian în mijlocul lor şi în loc să-l scoată afară se laudă cu el şi se mândresc. Nu realizează ce se poate întâmpla în momentul următor.
În ultimele editoriale am scris despre muzică. Am simţit ca o mare povară să scriu despre acest subiect pentru-că şi în cazul muzicii constat că s-au strecurat între noi creştinii lucruri care nu ar fi trebuit să se strecoare şi cu care deja ne simţim foarte bine. Acolo unde un mod de închinare prin muzică formal, lumesc, a pătruns, este practic imposibil să îl mai scoţi afară. Odată intrat a pus piciorul în prag şi nu mai poţi închide uşa. Nu de puţine ori s-a ajuns până la ceartă şi dezbinări de biserici din cauza acestui fapt. Se ajunge astfel în situaţia ca ori accepţi răul şi cauţi să-l limitezi pe cât posibil (deci un compromis), fie stai ferm pe poziţie şi te aştepţi la orice. Am avut un caz de felul acesta chiar în biserica din care fac parte atunci când am criticat un cântec foarte cunoscut deja în multe biserici neoprotestante, în care se face referinţă la Duhul Sfânt şi în care se spune că „mai vrem Rusalii”. Poziţia mea a tulburat pe mulţi pentru-că deja iubeau aşa de mult cântecul încât argumentul meu că aţi dori Rusalii este sinonim cu a cere prezenţa în viaţa ta a unor duhuri rele nu mai conta. Unii care au înţeles în final care era problema şi terminologia cuvântului Rusalii (cuvânt folosit complet greşit atunci când ne referim la coborârea Duhului Sfânt, cuvânt preluat tot aşa, fără nici un discernământ din vocabularul ortodox), au spus că ar trebui să schimbăm versurile de dragul melodiei. Până la urmă, slavă Domnului, am renunţat la acest cântec.
Făcând o analiză serioasă şi sinceră putem constata cu surprindere că umanismul a intrat în biserici, lumea a intrat în biserici şi toate acestea nu s-au întâmplat dintr-o dată ci subtil, cu viclenie, „s-au strecurat pe furiş” după cum scriu apostolii Petru şi Iuda. Cineva trebuia să vegheze şi nu a vegheat şi cel rău a semănat neghină. Ne-am obişnuit atât de mult cu ele şi ne plac atât de mult încât acum este greu, dacă nu imposibil să le mai scoţi afară. Oamenii nu vor să schimbe. Vor să treacă prin acelaşi loc prin care au trecut chiar dacă există pericolul să te lovească un automobil.
Mesajul central din multe biserici ale pocăiţilor (să vorbim despre noi, nu pentru-că la alţii nu am avea ce critica) a fost tot pe nesimţite (cuvântul acesta comportă mai multe înţelesuri dar toate pline de tâlc) viciat. Astfel am ajuns să îi chemăm pe oameni la credinţă pentru-că în felul acesta ei vor fi vindecaţi de boli, o să le meargă bine în viaţă, o să aibă pace şi linişte, o să aibă prieteni şi în final o să aibă viaţă veşnică. Dar nu acesta este motivul pentru care oamenii trebuie să vină la Hristos. Ei trebuie să înţeleagă că sunt păcătoşi, că păcatul îi desparte de Dumnezeu, că Dumnezeu este mânios pe păcătoşi dar că prin jertfa Domnului Isus ei pot fi spălaţi de păcatele lor şi împăcaţi cu Dumnezeu şi că de atunci încolo, tot prin Isus Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt ei pot trăi fără păcat, cum a trăit Isus. Şi în felul acesta Numele lui Dumnezeu este glorificat! Totul pentru gloria Lui! Nu trăim pentru noi ci pentru El! Nu urmărim avantajele noastre ci gloria Lui!
Mai nou s-au strecurat alte mari minciuni prin biserici şi tot mai mulţi le cred. Se spune că dacă eşti creştin nu ai voie să fii bolnav sau sărac, sau că dacă ai fost mântuit odată nu mai poţi pierde mântuirea oricum ai trăi. Nici nu mai au importanţă argumentele pe care le aduc aceşti proroci şi învăţători falşi pentru-că nu au cum să reziste nu în faţa unui cunoscător al Bibliei ci nici măcar în faţa unui om simplu de la ţară dar care Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
Minunea mare este că mulţi acceptă aceste învăţături false şi se obişnuiesc cu ele atât de mult încât nici măcar nu se mai catadicsesc să vadă dacă cred sau nu o minciună.
Stăpânul lumii acesteia care este diavolul strecoară acum în lume tot felul de învăţături care sunt în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Demolează toate valorile lăsate de Dumnezeu omenirii. Distruge familia promovând promiscuitatea şi relaţiile homosexuale. Inversează rolurile în familie şi în societate dând femeii un rol pe care Dumnezeu nu l-a dorit niciodată. Se ocupă de creşterea copiilor şi le impregnează în minte, prin agenţii lui, lucruri de care copii ar trebui feriţi ca de otravă. Promovează prostia şi oportunismul şi se ridică împotriva celor ce mai au caracter. Cu alte cuvinte distruge tot ce a fost bun şi aduce haos şi confuzie. În materie de credinţă promovează cu insistenţă ecumenismul şi le dă de înţeles oamenilor că important este să crezi, chiar dacă crezi minciuni şi baliverne. Îmbracă haină de miel şi vorbeşte despre toleranţă tocmai pentru a băga pumnul în gura celor ce mai cunosc adevărul, gata să sară la gâtul lor şi să-i sfâşie.
Nu-i aşa că lucruri pe care într-un trecut nu prea îndepărat omenirea nu le putea accepta au devenit obişnuinţă nu pentru că am fost convinşi că sunt mai bune ci pentru-că s-a vorbit cu insistenţă despre ele, până când ne-am obişnuit? Ni se tot spune că binele este rău şi răul bine. Şi dacă ne împotrivim învăţăturilor de felul acesta ni se spune din nou şi din nou. Şi dacă noi cei mai în vârstă ne încăpăţânăm să nu credem atunci se insistă asupra copiilor noştrii. Puteţi vedea chiar voi confuzia din minţile oamenilor care nu au un suport solid în învăţăturile Sfintelor Scripturi. Ajung să nu mai ştie ce să creadă sau cred orice. Sunt ca şi nişte copii care au rămas la stadiul de poveşti. Le plac poveştile şi pentru ei graniţa dintre real şi fantezie nu mai există. Este uimitor să constaţi ce poate crede un om aşa zis matur şi care a fost intoxicat tot timpul cu poveşti şi fantezii. Dar este şi mai uimitor să vezi în biserici astfel de oameni care, din cauza faptului că au ajuns să privească mai mult la televizor şi Internet decât în Biblie au ajuns să creadă mai mult în televizor decât în ceea ce spune Dumnezeu. Nu dintr-o dată s-a întâmplat schimbarea de perspectivă şi ei nici măcar nu cred că a intervenit o schimbare! La început a fost o curiozitate, apoi o plăcere şi mai târziu o dependenţă de aceste mijloace moderne care ne vrăjesc minţile şi inimile. Aşa că azi dacă mai apuci pe undeva prin vreo adunare a sfinţilor să spui că televizorul şi Internetul ne distrug şi că ar trebui scoase afară din casă rişti să fii împroşcat cu pietre, mai ceva ca pentru adulter. De ce? Pentru că sunt aceste mijloace de folos copiilor lui Dumnezeu? Evident că nu! Dar ne-am obişnuit atât de mult cu ele încât suntem incapabili să mai vedem răul din spatele lor. Ne murdăresc ochii şi minţile, ne strecoară în suflet teamă şi ne propovăduiesc minciuni. Cu toate acestea le tolerăm şi mai mult, le iubim! Am auzit o explicaţie a Psalmului 1, în contextul despre care vorbim.
1 „ Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!
2 Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!”
Cel ce tâlcuia aceste versete spunea: „Cei ce privesc la televizor participă tot timpul la sfatul celor răi. Nu doar că s-au oprit dar s-au adâncit bine pe calea păcătoşilor. Şi stau cu bucurie pe scaunul celor ce batjocoresc. Ei nu mai au cum să îşi găsească plăcerea în Legea Domnului pentru-că nu mai au timp şi bucurie să cugete asupra ei. S-au obişnuit să privească în altă parte şi nu li se pare nepotrivit. Probleme, spun ei, au cei ce îi mustră pentru că sunt nişte încuiaţi”. Se întâmplă exact ca şi cu pietonii din intersecţia despre care vă vorbeam şi care, unii din ei, erau foarte supăraţi pe şoferii care le atrăgeau atenţia că zona prin care circulă nu le mai aparţine. Nu aveau dreptate dar erau furioşi.
Creştinii adevăraţi sunt, sau trebuie să fie, o specie aparte. Oameni care merg împotriva curentului. Oameni care analizează şi nu se lasă obişnuiţi, formaţi, condiţionaţi, modelaţi, transformaţi de către curentul lumii ci mereu se întorc spre Dumnezeu şi se analizează cu seriozitate în lumina Cuvântului Său. Gata să schimbe tot ce trebuie schimbat dacă constată că au pornit pe un drum greşit.
Avem în Biblie exemplul unui om care dorea să schimbe o anumită stare de fapt dar nu mai putea face nimic. Este bogatul din pilda cu Lazăr din Evanghelia lui Luca. Pe pământ s-a obişnuit într-un anumit fel. Şi nu îi mai păsa de nimic. Avea religie bună după el, sau pur şi simplu nu îi păsa de nimic, nici de religie nici de Dumnezeu, decât de el (că şi cu nepăsarea ne putem obişnui). Ajuns în iad ar fi dorit să mai schimbe ceva dar nu se mai putea.
Am fost obişnuiţi (din nou acest cuvânt: OBIŞNUINŢĂ) în adunările noastre să aplicăm pasajul cu Lazăr şi bogatul doar la cei din lume care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. „Cu siguranţă nu ni se poate aplica nouă”, ni s-a transmis subtil de către cei ce au o abilitate deosebită în a ne legăna şi adormi. Dar se aplică tuturor celor ce au deviat de la adevăr şi în viaţa cărora este nevoie de o schimbare. Tuturor celor ce s-au obişnuit cu o stare rea care nu este după voia lui Dumnezeu. Aşa că în loc să ne tulburăm când apare în faţa noastră o plăcuţă avertizoare pe care scrie „Atenţie!” sau „Accesul interzis!” sau „Schimbaţi traseul!”, mai bine să stăm să ne gândim ce se întâmplă şi unde am ajuns. Şi dacă trebuie să „reconfigurăm traseul”.
