De la geamul camerei în care îmi petrec o mare parte a timpului meu, la etajul zece al blocului de locuinţe unde se află sediul postului de radio, mi se oferă o privelişte deosebit de frumoasă a oraşului. De multe ori stau şi privesc la oamenii care trec şi care nu mă văd şi nu ştiu că privesc la ei.
Tot felul de oameni. Femei şi bărbaţi, copii. De toate vârstele şi condiţiile sociale. Uneori trişti, alteori fericiţi.De cele mai multe ori agitaţi. Pe unii îi cunosc iar pe cei mai mulţi nu.
Mă uit la ei şi aproape tot timpul în mintea mea se naşte aceeaşi întrebare: Oare sunt ei mântuiţi?
Unele aspecte din felul în care merg, vorbesc, se îmbracă, gesturile lor, etc, îmi dau de înţeles că nu. Nu cunosc Calea mântuirii şi nu Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos, Singurul care le poate oferi mântuirea.
Uneori constat că sunt religioşi (se poate vedea aceasta dacă eşti atent) dar că religia lor nu le-a adus în suflet pacea care întrece orice măsură omenească.
Din când în când zăresc printre ei suflete pe care le cunosc, oameni care mărturisesc credinţa lor în Isus Hristos, care cel puţin teoretic, au credinţa care duce la mântuire. Dar văzuţi de aici de sus, unii dintre ei, par la fel ca ceilalţi, seamănă cu ei. În feţele triste, în îngrijorările lor, în mersul lor, în îmbrăcămintea lor, aproape în totul. Şi întrebarea rămâne: Dar ei? Sunt oare mântuiţi?
Oraşul este ca un furnicar. Oamenii aleargă încoace şi încolo. Mă gândesc că fiecare are un scop în alergarea lui, urmăresc ceva, sunt preocupaţi de ceva, lucruri pe care le consideră importante şi care le marchează existenţa. Dar câţi se mai gândesc la sufletul lor?
Şi apoi mă gândesc la mine. Ce fac eu pentru ca ei să găsească calea mântuirii? Îmi place să cred că eu am găsit-o. Că am credinţa care duce la mântuire, credinţa în Isus Hristos, singura. Dar nu sunt oare un egoist? Poate uneori i-am desconsiderat pe cei ce trec, şi trec mergând pe drumul către iad. Fără să ştie sau poate fără să le pese pentru-că nu cunosc consecinţele faptelor lor. Faptul că eu am primit mântuirea nu m-a făcut un egoist, un nepăsător faţă de veşnicia celorlalţi?
Mântuitorul Isus Hristos nu a putut sta în cer, în slava şi în gloria care Îl înconjurau, din dragoste pentru noi cei mulţi ce ne îndreptam spre iad. A părăsit cerul şi a venit să ne salveze. Mă întreb, uitându-mă la cei mulţi care trec şi merg în iad: Ce am părăsit eu pentru ei? Ce fac eu pentru ca ei să găsească calea mîntuirii?
Biblia, de fapt Domnul Isus Hristos când a fost pe pământ a lăsat o întrebare, şi anume: Când va reveni El pe pământ, va mai găsi credinţă? Desigur că se referea la adevărata credinţă, în El, nu la multele credinţe false care există astăzi pe pământ. Dacă nu va mai găsi această credinţă cred că de vină nu vor fi cei ce acum se află în întuneric ci cei ce au primit odată Credinţa şi lumina care vin de sus, de la Tatăl din cer. Şi care apoi nu au mai făcut nimic.
Oamenii aleargă la grămadă spre iad. Sunt preocupaţi doar de a trăi cât mai bine o viaţă aici pe pământ. Legăturile păcatului i-au înfăşurat aproape pe toţi. Religiile false, chiar numite creştine, îi lasă să creadă că sunt pe drumul cel bun. Şi alături de religiile false campionatele mondiale de fotbal, olimpiadele, concertele de muzică, spectacolele, concediile, distracţiile, nu sunt decât anestezice care nu îi lasă să simtă durerea despărţirii de Dumnezeu, care nu îi lasă să simtă mirosul fumului veşnic de carne arsă care îi aşteaptă în iad.
Oamenii aleargă, caută fericirea şi nu o găsesc. Poate şi pentru-că eu, noi cei ce spunem că am găsit-o, nu căutăm să facem totul pentru a-i ajuta. Suntem prea comozi. Ei poartă povara păcatelor lor, a vieţii trăită departe de Dumnezeu pentru-că noi nu vrem să purtăm povara sufletelor lor nemântuite.
Mă tem ca nu cumva vina mare a celor ce spun că au găsit calea către cer să nu fie tocmai nepăsarea pentru cei ce aleargă spre iad. Sau, şi mai grav, asemănarea cu ei. Poziţie din care evident că nu mai putem face nimic.
Lumea aleargă spre pierzare şi noi trecem nepăsători sau poate ne-am luat de mână cu ea.
Ce gîndeşti Doamne despre mine, despre noi, atunci când priveşti din înaltul cerului Tău? Şi noi nici nu ştim că priveşti la noi. Eşti bucuros sau eşti trist? Ne risipim şi noi în alergarea noastră pe acest pământ sau trăim cu adevărat pentru Tine? O, fă ceva cu noi şi aprinde-ne de drag şi dor după Tine şi apoi trimite-ne în mijlocul celor pierduţi! Pentru slava şi gloria Numelui Tău.
Comment