Zilele trecute am primit un email cu un articol al fratelui Zac Poonen din India, articol în care autorul aduce în discuţie blestemul generaţional. Cel ce mi-a trimis articolul la care fac referinţă mă întreba care este părerea mea în legătură cu acest subiect.
Părerea mea coincide cu cea a fratelui Zac Poonen şi mi-am exprimat-o şi cu alte ocazii. Iată un citat din articolul dânsului:
“Când ne predăm vieţile în întregime lui Hristos suntem tăiaţi din arborele nostru genealogic (şi din pomul lui „Adam”) şi suntem altoiţi într-un alt pom – al lui „Hristos”. Orice blesteme am putea moşteni de la strămoşii noştri ele sunt distruse în momentul în care suntem altoiţi în Hristos. Acum nu mai există niciun blestem pentru noi, ci numai „tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Galateni 3:13, 14; Efeseni 1:3).
Dacă bunicul tău s-a închinat idolilor sau a practicat vrăjitoria aceasta nu te poate afecta în niciun fel odată ce ţi-ai predat viaţa lui Hristos. Dacă însă nu te-ai predat total lui Hristos, atunci e altă poveste.”
Citind acest articol mi-am adus aminte că un frate dintr-un alt oraş mi-a scris că în adunarea lor, pe lângă soţia lui care are mari probleme de natură psihică, probleme care durează de circa şaptesprezece ani, a mai identificat încă vreo opt cazuri de fraţi şi surori care au probleme de acest fel.
Durerea lui mare era că nu a găsit încă soluţii la problema cu care se confrunta şi starea soţiei lui era tot mai critică, cu fiecare zi care trecea. Era logic să i se nască întrebări de genul: De ce sunt chinuiţi de duhuri necurate cei ce au intrat în adunări şi au făcut un legământ cu Dumnezeu în apa botezului? Cum de este posibil ca un copil al lui Dumnezeu, care participă la slujbele din adunări, care se împărtăşeşte cu fraţii la Cina Domnului, să fie chinuit zeci de ani şi posedat? Ce ar trebui făcut pentru ca situaţia să se rezolve?
Nu pot să spun că am răspunsuri la aceste întrebări (am văzut în timp oameni care au fost eliberaţi de sub puterea lui Satan dar şi oameni care au rămas în continuare sub stăpânirea lui chiar dacă s-au făcut rugăciuni şi s-au dus lupte spirituale), dar cred că ştiu de ce se ajunge în aceste stări. Mă bazez pe textul din Luca capitolul 11, de la versetul 24. Sunt cuvintele Domnului Isus:
“Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.” Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi.”
Nu este greu să înţelegem, citind aceste cuvinte, că pentru un om care aude mesajul Evangheliei şi îl înţelege şi îşi predă viaţa lui Isus Hristos, primind în acest fel eliberare, există pericolul să ajungă într-o stare foarte rea, dacă nu mai face ceva şi dacă nu face aceasta tot timpul. El trebuie să umple cu ceva acel gol care s-a creat prin plecarea duhurilor străine. Şi trebuie să fie preocupat de aceasta mereu.
În funcţie de confesiune, sunt discuţii contradictorii despre ce trebuie să pui în loc. Unii spun că trebuie să fim plini de Cuvântul lui Dumnezeu, alţii că trebuie să fim plini de Duhul Sfânt şi controversa poate continua. Ce spun este că un creştin adevărat nu poate fără Cuvântul lui Dumnezeu şi nici vorbă să fie creştin dacă nu este plin de Duhul Sfânt. Cum ajungi aici este o altă poveste şi cărările nu sunt întotdeauna clare şi netede.
Dar să vă spun ce am văzut eu că pun în loc credincioşii.
În loc de Cuvântul lui Dumnezeu pun învăţături omeneşti şi se leagă în legăturile tradiţiilor confesiunilor din care fac parte. Apreciază vorbirea fără putere ca fiind lucrarea lui Dumnezeu. Cuvântul diluat şi ieftin care vine din înţelepciunea omului şi din abilităţile lui este identificat cu adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar în cele mai multe cazuri Dumnezeu nu are nimic de-a face cu acel cuvânt, în afara faptului că îi este atribuit Lui, cu multă neruşinare. Am văzut credincioşi care, după mulţi ani de pocăinţă, cred că ştiu totul dar nu ştiu încă nimic!
În loc de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu unii pun doar emoţii. Sunt credincioşi care afirmă că au plinătatea Duhului Sfânt pentru-că merg la biserică şi au reuşit performanţa să mai înţeleagă unele lucruri din Scripturi iar alţii pentru-că au ajuns la un moment de extaz religios. Şi unii şi alţii se înşeală.
Apoi se mai pune în loc multă muzică, predici, conferinţe, cărţi, ritualuri, mers la biserică, etc. Şi omul crede că este bine. Dar progresul din viaţa creştinului spune dacă a înţeles ceva şi dacă are ceva cu adevărat valoros în el.
Vreau însă să mă întorc la momentul convertirii, moment despre care vorbea şi fratele Zac. Pentru că acest moment este unul deosebit de important. Şi eu cred că multe dintre problemele care sunt în adunări sunt din cauză că cel intrat în adunare nu este cu adevărat convertit, adică nu a înţeles două aspecte. Nu şi-a înţeles starea de păcat şi ce consecinţe dezastruoase aduce păcatul în viaţa lui şi apoi nu a înţeles pe deplin cine este Isus Hristos şi ce înseamnă cu adevărat Jertfa Domnului Isus.
Nu este posibil ca un om care înţelege că păcatul lui l-a pus pe Domnul Isus pe cruce, care regretă tot răul făcut şi care cere milă şi îndurare de la Dumnezeu, fiind sincer şi copleşit de nevrednicia lui, să nu primească har. Sunt prea multe versetele din Biblie în care Dumnezeu spune că El aşteaptă pocăinţa omului ca să îi poată da har şi eliberare. Mântuitorul Isus Hristos promitea că toţi cei trudiţi şi împovoraţi care vor veni la El vor primi odihnă. Dar trudiţi şi împovoraţi pentru păcatele lor, păcate care apasă greu. Astăzi li se face celor chemaţi la pocăinţă promisiunea eliberării de alte poveri. Li se promite bunăstare, vindecare, fericire, rezolvarea problemelor pământeşti, etc.
Dacă omul nu primeşte eliberare şi propăşire pe calea pocăinţei nu este din cauză că Dumnezeu nu şi-a putut ţine promisiunea ci din cauză că omul nu a venit înaintea Lui într-o atitudine potrivită.
Este un nonsens să crezi că un om vine sincer la Dumnezeu şi totuşi este chinuit de duhuri necurate. Acolo ori n-a fost convertire adevărată, predare adevărată, ori omul a fost leneş şi nu căutat să umple cu ceea ce trebuia golul lăsat de plecarea celui rău, ori s-a îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, adică păcătuind mereu şi mereu şi neluând seama la avertismentele lui Dumnezeu. Este clar că avem de-a face, în oricare din situaţii, cu o stare de păcat.
De ce avem atâtea probleme în adunări? Pentru că am deschis uşa adunărilor pentru oameni neconvertiţi cu adevărat. Oameni care şi-au dorit binecuvântările lui Dumnezeu şi nu pe Dumnezeu Însuşi. Care nu au fost gata de jertfă şi de cruce. Care au vrut să primească dar să nu se dăruiască. Care au crezut că se poate şi cu Dumnezeu şi cu lumea.
Dumnezeu este strict. El nu vrea jumătăţi de măsură. De la cei care au înţeles Jertfa Domnului Isus şi planul lui Dumnezeu cu oamenii El cere mai mult decât de la cei ce nu au înţeles încă.
Cine sunt totuşi vinovaţi de starea rea a poporului, de faptul că există atât de multă apăsare în ceea ce numim “poporul Domnului”?
Mai întâi cei ce nu au predicat adevărata Evanghelie şi adevărata cale a pocăinţei şi care le-au dat oamenilor speranţe înşelătoare. Care nu au vorbit şi despre un Dumnezeu strict ci doar despre un Dumnezeu care iubeşte. Fariseii şi cărturarii de astăzi care sunt mai preocupaţi de binele lor decât de mântuirea sufletelor. Dar suntem vinovaţi fiecare dintre noi în parte pentru că nu am căutat adevărul şi ne-a convenit o cale uşoară şi un preţ mic.
Mai târziu, după ce Satan îl leagă pe om cu multe legături este mult mai greu. Sunt lupte uriaşe, post şi rugăciune. Pe care nu mai suntem dispuşi să le purtăm pentru alţii. Şi îi trimitem la psihiatri. Ne scăpăm de ei şi ne liniştim şi conştiinţele: sunt bolnavi.
Cel mai uşor şi mai bine ar fi să predicăm încă de la început adevărul şi calea îngustă a jertfei, a pocăinţei autentice, a întoarcerii cu spatele la lume şi apoi să nu încetăm să predicăm acest mesaj. Au avut nevoie de el cei din vremea primilor apostoli. Cu siguranţă avem şi noi. Aceasta ne-ar scuti de mari necazuri mai târziu. Pentru-că un om predat cu totul în mâna lui Isus Hristos, un om în care Hristos trăieşte şi este viu nu are cum să fie stăpânit de un duh rău.
Şi doar atât vreau să vă mai spun: Spunem că un om este stăpânit de Satan atunci când se manifestă ciudat, nu poate dormi noaptea şi are coşmaruri, dacă nu te mai poţi înţelege cu el, dacă este bântuit de frică şi vede lucruri ciudate şi altele de felul acesta, dacă ajunge la psihiatrie. Din nefericire sunt prea mulţi de felul acesta prin adunări. Dar v-aţi gândit vreodată că tot stăpânire a celui rău şi domnie puternică este peste cei ce iubesc lumea şi lucrurile ei? Care pot dormi bine noaptea dar care visează la lucruri de pe pământ şi care nu au de-a face cu Împărăţia lui Dumnezeu? Care predică sau cântă în cor dar privesc la pornografie sau iubesc banii, sau care sunt plini de mândrie? Şi poate că în fruntea acestor păcătoşi aflaţi sub domnia celui rău se află chiar cei ce ar trebui să se roage pentru alţii şi să-i elibereze?
Domnul Isus a eliberat un îndrăcit în Gadara, care dormea prin morminte şi rupea lanţurile cu care era legat, dar nu i-a eliberat pe cei ce nu se manifestau violent, dimpotrivă citau din Scripturi şi aveau o doctrină bună, adică fariseii şi cărturarii pe care Domnul Isus îi numeşte “fii ai diavolului”. Ei erau foarte mulţumiţi de ei şi se credeau preferaţii lui Dumnezeu. În care caz era domnia celui rău mai puternică? Din câte înţeleg Domnul Isus a avut mai multă milă pentru un îndrăcit care se manifesta violent şi dormea prin morminte decât de cei ce se credeau sfinţi dar din cauza cărora unii ajungeau să fie stăpâniţi de demoni.
Ce vedem când privim peste congregaţii? Feţele frumoase şi costumele strălucitoare, talentele muzicale sau oratorice sau doctrina noastră bună, sunt oare semnul apartenenţei la lumea lui Dumnezeu? S-ar putea să ne uităm cu dispreţ la unul cu probleme grave şi să ne credem mai buni. Dar prin ochii lui Dumnezeu se vede diferit.
Înţelegem oare de ce Ioan Botezătorul i-a trimis la plimbare pe cei ce doreau un botez dar nu doreau pocăinţă? Sau de ce şi Domnul Isus a procedat în acelaşi fel spunând că degeaba unii Îi spun Domn dacă în ei nu lucrează puterea de transformarea Duhului Sfânt? Şi de ce Anania şi Safira s-au trezit la un moment nepotrivit într-un loc nepotrivit cu o atitudine nepotrivită? Cineva spunea că problema lui Anania şi Safira a fost că au ajuns în Biserica din Ierusalim unde standardul era înalt. Dacă ar fi ajuns în Biserica din Corint ar fi putut ajunge, cel puţin unul, prezbiter. Să dai jumătate din ce ai nu este lucru puţin. Şi câtă nevoie de bani este astăzi. Un contribuabil în plus înseamnă bani mai mulţi. Şi standardul este tot mai jos. De aceea cred că avem probleme în adunările noastre şi de aceea bieţii oameni nu găsesc calea către eliberare.
Comment