Samurai altruişti şi creştini egoişti

          N-am fost niciodată în Japonia şi nu o cunosc decât din ceea ce am citit sau am văzut la televizor. Referitor la această ţară, unul dintre lucrurile care m-a impresionat a fost spiritul de sacrificiu pe care nu l-am găsit la alte popoare. Ca adolescent am fost uimit să aflu despre samurai, acei cavaleri plini de curaj pentru care moartea nu era nici o problemă. Nu doar că erau gata să moară dar considerau moartea mai bună decât ruşinea. A-ţi lua viaţa mai bine dacât să îţi pierzi onoarea era ceva de la sine înţeles.
          Am aflat apoi despre cunoscuţii kamikaze din cel de-al doilea război mondial. Piloţi de avioane care, de bună voie, îşi conduceau aparatele de zbor în obiective ale inamicului. Pagubele produse duşmanului însemnau, de fiecare dată, şi o viaţă de japonez.
          Sigur că putem asocia toate acestea cu cruzimea şi cu fanatismul, dar dacă ne limităm doar la această apreciere cred că greşim. Trebuie să fie ceva mai mult.
          Zilele care au trecut, după necazul mare care s-a abătut asupra Japoniei, am avut ocazia să constat că acest spirit de sacrificiu încă este prezent în poporul japonez.
          În ultimii ani putem constata că moralitatea, altruismul, spiritul de jertfă, bunătatea, bunul simţ, cinstea, onestitatea, şi altele din această categorie, sunt pe cale de dispariţie. Le-au luat locul mojicia, ipocrizia, prostia, imoralitatea, răutatea, vulgaritatea, minciuna, hoţia şi toate cele ce le sunt surori. Cum am ajuns aici este o altă poveste. Şi cu siguranţă nici Japonia nu a fost ocolită de acest val al declinului moral. Dacă valul apelor ucigaşe provocat de cutremurul de aproape 9 grade a afectat doar Japonia, valul provocat de cutremurul schimbărilor de mentalitate care a avut loc în urma renunţării la principiile lui Dumnezeu şi înlocuirea lor cu învăţături drăceşti, învăţături care guvernează acum toată societatea omenească, a atins lumea întreagă şi a făcut pagube incalculabile, inimaginabile, cu efecte veşnice. Şi ceea ce este mai rău abia urmează.
          Deci, chiar dacă şi Japonia a fost atinsă de acest val al mizeriei spirituale, şi nici nu se putea să nu fie atinsă de el în acest timp al globalizării, totuşi putem constata că acel spirit de sacrificiu încă a mai rămas peste acest popor.
          Am ajuns la aceste gânduri citind în presă că la centrala nucleară de la Fukushima, grav avariată în urma cutremurului din 11 Martie 2011, după ce toţi angajaţii au fost evacuaţi din cauza creşterii nivelului de radiaţii emanate de reactoarele avariate, sute de muncitori şi tehnicieni voluntari au rămas în centrală pentru a face tot posibilul ca reactoarele să fie răcite şi pentru a împiedica în felul acesta un dezastru nuclear de proporţii.
          Din cauza scurgerilor radioactive care au avut loc în urma avarierii reactoarelor la centrala nucleară nivelul radiaţiilor a ajuns între 100 şi 400 de milisiverţi pe oră. Un om poate fi expus la o cantitate de radiaţii de maxim 20 milisiverţi pe oră. Un expert german aprecia că jumătate din cei ce au rămas să lupte la Fukushima vor muri iar speranţa de viaţă a celorlalţi va scădea considerabil. Cei ce au rămas ştiau la ce se expun.
          Nu am putut trece peste această ştire. Poate m-a impresionat cel mai mult din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp în Japonia. Mi-am adus aminte de istoria Japoniei şi de eroii ei.
          Şi s-a născut întrebarea: De ce au ajuns aceşti muncitori să rămână acolo cu preţul vieţii lor? Răspunsurile pot fi multe.
          Unii vor spune că au rămas pentru bani. Dar la ce buni banii când nu mai ai viaţă să-i cheltuieşti?
          Alţii vor spune că pentru onoare. Poate fi onoarea preferată vieţii? Onoare de la cine? Cât valorează onoarea în faţa vieţii şi a morţii?
          Poate că unii se vor gândi că eroii de la Fukushima fac ceea ce fac pentru ai lor, pentru famile, prieteni şi compatrioţi. Pentru că trebuie să fie un beneficiar al luptei şi jertfei lor. Şi acest din urmă răspuns pare a fi cel mai nobil şi probabil că aici se află răspunsul acţiunii lor, a jertfei lor.
          De la samurai să trecem acum la creştini.
          Domnul Isus Hristos a fost Cel care a adus cea mai mare jertfă. În Jertfa Lui a fost cuprinsă omenirea întreagă. Am putea spune că un coşmar global ameninţa pe toţi oamenii, de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe acest pământ. Nu un val ci un foc veşnic îi ameninţa pe toţi oamenii, moştenitori ai naturii păcătoase venite de la primul Adam, natură păcătoasă aducătoare de moarte şi de foc veşnic. Mânia unui Dumnezeu sfânt urma să se abată asupra întregii omeniri care zăcea în păcat, dacă nu se găsea cineva să ne întindă mâna şi să facă ceva pentru noi. Noi nu puteam face nimic. Nu puteam plăti pentru păcatele noastre, nici măcar nu ne vedeam starea şi nici nu ştiam ce ne aşteaptă.
          Şi atunci a coborât pe pământ Însuşi Dumnezeu. A luat chip de om şi s-a smerit, s-a lăsat batjocorit şi chinuit de cei pe care venise să-i salveze şi în final s-a adus ca jertfă pentru toţi oamenii.
          Apostolul Pavel în Epistola către Romani spune de ce a venit Domnul Isus pe pământ şi care a fost lucrarea Lui. Romani 3 de la versetul 10:
          “După cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.
11 Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. 12 Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. 13 Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; 14 gura le este plină de blestem şi de amărăciune; 15 au picioarele grabnice să verse sânge; 16 prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; 17 nu cunosc calea păcii; 18 frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”
19 Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.
20 Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.
21 Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – 22 şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.
23 Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24 Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.
25 Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea
îndelungei răbdări a lui Dumnezeu;”
          Creştinii cred cuvintele de mai sus. Japonezii nu le cred.
          Dar tot Domnul Isus, Cel ce ne-a salvat şi care a rupt blestemul păcatului şi a înlăturat din dreptul nostru pedeapsa mai spunea în Matei 10 de la 37:
“Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.
38 Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.
39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga”.
          Iar în Ioan 15 de la versetul 12 găsim scris că Domnul a spus:
“Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.
13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.
14 Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.”
          Ne place să spunem că Domnul Isus este Mântuitorul nostru dar la cele două condiţii enumerate în pasajul din Ioan 15, dragostea pentru ceilalţi şi păzirea poruncilor Lui, nu prea luăm seama. Ba mai şi spunem că a fi creştin azi este greu. Dar afirmaţia aceasta, că este greu azi a fi creştin, nu este conform cu adevărul Scripturii. Apostolul Ioan scria (1 Ioan 5:3 ): “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.”
          De ce nu sunt grele? Pentru că avem promisiunea că Duhul Sfânt va fi în noi şi că ne va învăţa toate lucrurile şi ne va da putere. Pentru că în Hristos avem toate resursele necesare pentru a fi biruitori în orice luptă. Cel puţin aşa afirmăm, noi creştinii. Dar câţi dintre noi, de dragul celor din jur şi pentru binele lor, am fi făcut ceea ce au făcut acei necredincioşi care nu au nădejdea vieţii veşnice, angajaţii societăţii Tokyo Electric Power?
          Mirarea mea mare stă în faptul că oameni care nu cred în Isus Hristos sunt gata de sacrificiu, pentru alţii, şi că pot face acest gest suprem. Poate că trec prin mari frământări şi lupte interioare dar se duc până la capăt. Nu îşi iubesc viaţa mai mult. Este ceva deasupra vieţii, ceva ce îi motivează la a face gestul suprem. Veţi spune că aşa au crescut, că aşa au fost învăţaţi, că acţionează ca nişte roboţi, la fel ca musulmanii fundamentalişti. Fie şi aşa. Înseamnă că, prin mijloace omeneşti, prin educaţie sau îndoctrinare, (oricum nu prin forţă, cel puţin în cazul japonezilor), se poate ajunge ca un om să-şi dea viaţa pentru alţii, adică la jertfa supremă.
          Dar acum să îmi daţi voie să întreb: De ce majoritatea creştinilor care pretind că sunt plini de Duhul Sfânt, că au în ei o putere care vine de la Dumnezeu, care afirmă că pot totul în Hristos, nu pot face ceea ce fac aceşti necredincioşi? De ce creştinii sunt răi şi egoişti? De ce se iubesc pe ei şi nu pot renunţa la ei şi interesele lor pământeşti? De ce credinţa noastră este tare doar în teorie dar nu şi în practică? De ce nu suntem schimbaţi şi transformaţi după chipul Celui ce S-a dat ca jertfă şi care ne-a spus să fim ca El? Oare nu ne scapă ceva?
          Mă gândeam zilele acestea că, pe măsură ce se apropie sfârşitul, vor fi tot mai multe nenorociri şi tot mai multă durere. Nu ni le dorim nouă şi nu trebuie să le dorim nici duşmanilor noştri. Totuşi vor fi pentru că aşa a spus Dumnezeu. Dar aceste necazuri care vor veni şi care îi vor aduce la disperare pe cei necredincioşi vor fi oportunităţi deosebite pentru creştini! Oportunităţi de a-şi arăta dragostea şi compasiunea, de a se dărui celorlalţi. Şi în felul acesta să îi smulgem ca din foc pe cei ce se îndreaptă spre iad şi nu ştiu sau nu vor să ştie. Nu prea ne înghesuim să îngrămădim cărbuni aprinşi, făcând bine, pe capul celor de lângă noi (Romani 12:20 ).
          Oare de ce suntem aşa? Nu am fost cumva învăţaţi greşit? Oare nu din cauza faptului că accentul s-a pus mereu pe ceea ce a făcut Hristos, pe faptul că în El avem iertarea păcatelor şi suntem izbăviţi de mânia lui Dumnezeu? Că primim totul fără ca noi să facem nimic? Că mântuirea este doar prin har şi nu prin fapte? Că Dumnezeu este dragoste şi că, doar datorită unei afirmaţii cu gura (că Isus Hristos este Domnul), ne va duce în cer? Vă daţi seama cât de aproape suntem de ereziile Martorilor lui Iehova care spun că Dumnezeu care este bun nu poate permite existenţa unui iad veşnic? Noi nu spunem aşa dar spunem că va găsi o cale pentru noi, indiferent cum trăim, să ne ducă în cer. Şi este aproape acelaşi lucru.
          Nu am fost învăţaţi şi că cine este în Hristos este o făptură nouă. Că cele vechi s-au dus. Că nu mai trăim pentru noi ci pentru Isus. Că credinţa fără fapte este moartă. Că dacă trăim sau murim este pentru Domnul. Că fără cruce nu este cunună. Că firea trebuie zdrobită în fiecare zi. Că cine face păcat este de la diavolul!
          Identificaţi o altă învăţătură greşită pe care o găsim în adunări? Prin ceea ce se spune şi prin atitudini faţă de multe lucruri total nepotrivite, credincioşilor li se dă de înţeles că dacă fac parte dintr-o adunare şi că dacă participă la slujbele de acolo vor merge în cer. Indiferent cum trăiesc!
          Până şi lucrarea Duhului Sfânt am pervertit-o şi am adaptat-o după bunul nostru plac şi confortul nostru. Lucrători aşa zis creştini folosesc lucrarea Duhului Sfânt pentru a-şi umple buzunarele cu banii proveniţi de la fraieri şi pentru ca numele lor să fie înălţat. Dar chiar şi credincioşii de rând, nu vedetele, greşesc în privinţa lucrării atât de necesare şi trebuincioase a Duhului Sfânt. Ei se gândesc doar la minuni, vindecări şi supranatural, ceea ce înseamnă un interes egoist, şi aproape că uită lucrarea de sfinţire, de transformare după chipul lui Hristos pe care o face Duhul Sfânt. Vrem totul pentru noi deşi darurile Duhului Sfânt sunt pentru alţii! Abia atunci când Dumnezeu şi-a făcut lucrarea în noi putem fi de folos Împărăţiei Lui. Cei mai mulţi credincioşi trăiesc la nivelul unui bolnav pe moarte care are nevoie mereu de asistenţă medicală. Oare la aceasta ne-a chemat Dumnezeu?
          Nu s-a insistat pe ceea ce trebuie să fim ci pe ceea ce am primit prin Hristos. Ori Hristos a venit ca să ne dea neprihănirea Lui! Să primim o altă natură! Să fim ca El! Cum să populeze cerul oameni neregeneraţi, netransformaţi, care încă fac faptele firii şi slujesc celui rău prin atitudinile lor? Înţelegeţi cât de greşit am fost învăţaţi? Rezultatul este starea noastră de azi. Şi ne ruşinăm atunci când ne punem alături de necredincioşi japonezi. Dar oare ne mai pasă?
          Ce paradox! Să ajungă în iad oameni curajoşi, gata de jertfă, transformaţi prin felul în care au fost educaţi şi nu de Hristos şi puterea Duhului Sfânt. Şi să ajungă în iad oameni care spun că cred în Jertfa lui Hristos dar care au rămas doar la această declaraţie verbală şi în care nu sunt evidente semnele Împărăţiei lui Dumnezeu şi care nu au putut fi transformaţi şi înnoiţi după chipul lui Hristos.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-