Nunta regală

          Am fost provocat să scriu aceste rânduri de un frate din Australia care mi-a trimis un email la scurt timp după celebra nuntă a prinţului William şi a lui Kate Middleton, eveniment atât de mediatizat în zilele care au trecut.
          Nu am urmărit evenimentul în direct, dar preţ de câteva minute am folosit Internetul pentru a vedea principalele momente ale nunţii regale. M-am gândit că totuşi a asista la o nuntă regală nu este puţin lucru. Cu ceva timp în urmă nu aveau acest privilegiu decât puţini. Este adevărat şi că atunci regii erau regi iar azi doar simboluri.
          Mă gândeam că pe vremuri căsătoriile de acest fel erau aranjate cu multă grijă. Nu oricine putea intra în familia regală, trebuia să ai o linie bună, o familie cu nume. Interesul coroanei era mai important decât moftul prinţului sau prinţesei. Totul se făcea, mai întâi, pentru împărăţie şi binele ei. Este adevărat că din această cauză au fost şi eşecuri şi drame sentimentale, dar binele comun a prevalat.
          Trebuie să recunosc că îmi place monarhia. Consider că este instituţia cea mai apropiată de ceea ce a dorit Dumnezeu atunci când a lăsat ca în fruntea poporului Său să fie un om. Nu ar fi trebuit să se ajungă aici dar a fost răul cel mai mic dintre câte ar fi putut fi atunci când nu doar în Dumnezeu aleg oamenii să se încreadă. Un rege ne trimite mai uşor înspre ceea ce este Dumnezeu: Suveran absolut dar nu un dictator ci un suveran iubit de popor, care se sacrifică pentru popor, face totul pentru binele poporului, iar poporul alege, cu bucurie, să I se supună.
          Azi îmi doresc ca în fruntea României, după 1989, să fi venit regele Mihai. Nu aşa am gândit atunci, fiind şi eu intoxicat de propaganda comunistă care s-a făcut cu multă eficacitate. Dar aceasta este altă poveste, tristă de această dată. Să ne întoarcem la nuntă.
          Suntem în democraţie. Adică nimeni nu se mai supune la nimeni şi fiecare face ce vrea. Aceasta este democraţia şi dacă cineva şi-o doreşte înseamnă că nu ştie spre ce haos ne îndreptăm. Când cei mulţi ajung să conducă, numai spre bine nu ne putem îndrepta. A conduce (în sensul bun, spre binele poporului nu spre subjugarea lui) este o artă şi nu se învaţă de la televizor sau la crâşmă sau pe stadion. Acolo poţi foarte bine să înveţi să te desfrânezi, să minţi şi să furi, să înjuri şi să te prosteşti în multe feluri, dar nu să conduci.
          Pentru că vorbim azi de nuntă vă rog să observaţi că democraţia ne-a influenţat şi în această privinţă. Adică cum?
          Până nu cu mult timp în urmă şi prin nuntă oamenii îşi recunoşteau starea socială şi nu căutau să pară altceva decât erau de fapt. Azi lucrurile stau cu totul altfel.
          Am citit în presă că aproape în acelaşi timp cu nunta regală a avut loc la Deva o altă nuntă, protagonişti fiind un cuplu de rromi. Ei au căutat să concureze cu nunta regală care avea loc în Londra şi în mare parte au reuşit. Au reuşit să blocheze circulaţia din oraş, au fost trase focuri de armă pentru a atrage atenţia supra evenimentului, muzica a fost dată la maxim fără a se ţine cont de părerea vecinilor, au fost scoase la iveală maşini scumpe şi tone de bijuterii, etc.
          Aţi observat că noi ne facem de râs şi de ruşine atunci când încercăm să fim ceea ce de fapt nu suntem? Dorinţa aceasta ne face multe, multe probleme tuturor. Şi are de-a face cu democraţia despre care vorbeam. Oameni care ar trebui să tacă, vorbesc. Care ar trebui să nu facă, fac. Care nu ar trebui să conducă, conduc, etc.
          În bogatul folclor românesc există o vorbă care ar putea părea exagerată şi fără bun simţ. Dar eu m-am gândit cât adevăr este cuprins în acest cuvânt. Vorba de duh spune aşa: “Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Căutaţi în dicţionare cuvântul “fudul” dacă nu-l ştiţi şi apoi cugetaţi adânc la zicere şi cred că-mi veţi da dreptate. De multe am fi scutiţi dacă nu am fi proşti şi fuduli pe deasupra.
          Vorbind mai pe înţelesul actual omul ar fi scutit de multe dacă nu ar fi mândru, dacă nu s-ar crede altceva decât ceea ce este, dacă s-ar vedea aşa cum este şi nu ar căuta să pară altceva în ochii oamenilor. Apostolul Pavel are un cuvânt minunat în acest sens, pentru credincioşi. Dar sunt convins că aproape nimeni nu ia aminte la el. Se găseşte în 1 Corinteni capitolul 7:
20 “Fiecare să rămână în chemarea pe care o avea când a fost chemat.
21 Ai fost chemat când erai rob? Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta; dar dacă poţi să ajungi slobod, foloseşte-te.
22 Căci robul chemat în Domnul, este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos.
23 Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi, deci, robi oamenilor.
24 Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.”
          Tot apostolul Pavel şi tot credincioşilor din Corint le scria aşa:1 Corinteni 1 cu 26 .
          “De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.”
          Domnul Isus a venit pentru cei bolnavi, sărmani, nenorociţi, orbi, goi, lepădaţi de lume. Acum este adevărat că toţi oamenii sunt goi şi nenorociţi fără de Dumnezeu dar există şi o clasificare socială pe care trebuie să o vedem şi să o recunoaştem. Şi din acest punct de vedere unii sunt mai bogaţi, mai cu şcoală, mai educaţi, mai sus în ierarhia socială. Aşa a lăsat Dumnezeu să fie. Iar dintre toţi Dumnezeu a ales pentru mântuire pe cei mai de jos, pe cei dispreţuiţi, chiar pe cei lepădaţi de societate. Printre aceştia Dumnezeu a mai chemat şi oameni cu vază, dar nu prea mulţi. Aceştia ar trebui, cred, să fie cei mai recunoscători lui Dumnezeu. Ei sunt aleşi dintre cei foarte puţini.
          Multă vreme nu a fost o problemă pentru credincioşi că nu erau apreciaţi de societate. Pentru că ei puteau acum să vadă, prin ochii credinţei, marile binecuvântări cereşti pregătite de Dumnezeu pentru ei. Nici nu îi mai interesa dacă sunt sau nu la standardul celor necredincioşi în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti. Pentru că ei aveau în ceruri o comoară iar cele pământeşti ar fi fost posibile piedici în dobândirea celei cereşti, în păstrarea ei. Nici numele sau faima pe pământ nu îi preocupa pentru că ei aveau acum nume de fii ai lui Dumnezeu, fraţi mai mici ai Domnului Isus. Erau de viţă cerească. Ce le putea oferi mai mult lumea? Şi erau fericiţi deşi ceilalţi îi desconsiderau şi îi compătimeau şi nu înţelegeau de unde le vine bucuria.
          Dar anii au trecut, democraţia a intrat şi în biserici şi lucrurile s-au schimbat.
          Foarte subtil “slujitori” care au început să aibă venituri materiale mai substanţiale (din diverse surse) au început să predice că nu-i rău să fii bogat, că şi Avraam a fost. Oameni de afaceri au ajuns să sprijine cu bani “lucrarea” şi să aibă în felul acesta influenţă în adunări, poate chiar locuri în comitete. Cine să le spună că au depăşit unele limite? Când odraslele lor au întrecut măsura cum să iei măsuri disciplinare? Şi încet, încet, ajungem la durerea fratelui din Australia şi a mea: NUNTA la pocăiţi.
          Nunta la pocăiţi arată, după mine, nivelul de decadenţă la care am ajuns, la asemănarea cu lumea în care ne scăldăm. Ne-am uitat le cei din lume şi am dorit şi noi aşa. Numai că atunci când încerci să copiezi pe cineva devii patetic, de râs şi de plâns.
          Desigur că la nunta regală s-a făcut risipă de toate. S-a cheltuit mult. Dar a fost nuntă regală! Este de unde şi este normal să fie aşa. Dar în tot ceea ce s-a făcut aţi putut constata bunul gust. Fratele din Australia remarca la nunta regală bunul simţ în îmbrăcămintea doamnelor de la curte, a celor invitate. Şi spunea că nu mai găsim acest bun simţ la nunţile pocăiţilor. Miresele la pocăiţi, spre deosebire de mireasa prinţului William, sunt tot mai dezgolite şi mai provocatoare, la fel cu tinerele care le însoţesc sau care participă la nuntă. Pentru că au uitat cine sunt şi vor să pară altceva.
          Poate nu ştiţi dar cei care participă la astfel de evenimente, ca şi nunta regală, ştiu că este un protocol pe care nu ai voie să-l încalci. Şi din acest protocol face parte şi îmbrăcămintea. De ce credeţi că nu este invitată la nunta regală o desfrânată ca şi Lady Gaga? Din mai multe motive. Unul ar fi că nu are origine, este una de jos, iar altul pentru că nu se supune protocolului, regulilor. Dacă ar fi invitată la nuntă nu ar putea să nu se dea în petec şi să-i ofenseze pe toţi. Deci nimeni nu o invită chiar dacă ea este “regina” dezaxaţilor şi desfânaţilor culturii media. Deci sunt reguli la nunta regelui şi cine merge acolo este obligat să le respecte. Nu te poţi îmbrăca oricum.
          Trist este că la nunţile pocăiţilor nu mai sunt reguli şi fiecare poate face ce vrea. Te poţi îmbrăca oricum. Dar atunci când copiezi, şi în îmbrăcăminte, devii de râs. De râs sau mai degrabă de plâns când vezi cât de ciudate şi caraghioase arată surorile noastre simple şi smerite din viaţa de zi cu zi. Cum peste noapte s-au transformat şi au dat la o parte toate cele vechi şi iată că toate s-au făcut noi, după inima care le-a purtat multă vreme dar nu a avut unde să răbufnească. Idolii din inimă s-au dat de gol la nuntă. Că aici nimeni nu are voie să pună reguli. Nici măcar Dumnezeu!
          Îmi povestea odată un frate că s-a întâlnit cu o doamnă şi din vorbă în vorbă i-a spus despre Domnul Isus şi Evanghelie şi apoi a întrebat-o dacă nu ar vrea să vină şi la adunare. Doamna i-a răspuns că tocmai a fost săptămâna trecută. Deosebit de încântat fratele a întrebat-o unde a fost, cu ce ocazie? Şi ea i-a răspuns că a fost la o nuntă. Întrebarea fratelui a fost: “Şi cum v-a plăcut?” Iar răspunsul primit i-a închis gura. Doamna i-a replicat: “În afară de faptul că nu s-a băut alcool a fost ca şi la noi la ortodocşi. Şi fetele erau îmbrăcate ca din revistele de modă, mai ceva ca ale noastre”…
          Dacă aţi fost atenţi aţi putut constata că la nunta regală nu s-au spus bancuri şi glume şi lumea nu a crăpat de râs la glumele vreunui clown. De fapt fiecare cuvânt care s-a spus a fost cu grijă ales. Pentru că se respectă şi ştiu ce greutate au cuvintele.
          La pocăiţi la nuntă vorbitorii, unii dintre ei, ar fi mai potriviţi la teatru decât la biserică. Pentru că se pricep mai bine să-i facă pe oameni să râdă decât să le dea un cuvânt pentru zidire. Am mai dat exemplul acesta dar o să-l dau şi de această dată pentru că este în contextul subiectului nostru.
          Eram la o nuntă a unor oameni dragi. Printre alţi vorbitori a urcat la un moment dat la amvon un pastor care pretinde că este plin de Duhul Sfânt. Vorbea din partea mirelui iar urarea lui pentru mire a fost: “Să mulgă banca!” Nu vă redau tot contextul în care el a făcut această afirmaţie dar nici nu are importanţă. Ce credeţi că au spus ceilalţi pastori care erau prezenţi? L-au dat jos de la amvom şi şi-au cerut scuze de la participanţi? Nici vorbă! Au început să chicotească.
          Nu doar spiritualitatea şi cuvintele pline de putere au ajuns să lipsească de la foarte multe nunţi ale pocăiţilor ci pur şi simplu bunul simţ. De ce? Pentru că am uitat cine suntem şi spre ce ne îndreptăm şi am început să privim la lume.
          Unul dintre lucruile care distrug, din punct de vedere spiritual, o nuntă la creştini, este muzica. Manelizarea repertoriului creştin îşi spune cuvântul şi la nunţi. La nunta regală muzica este aleasă cu grijă. De ce? Pentru că este importantă. Şi nu-i de urechea alteţelor regale orice sunet!
          Creştinii spun că ei sunt copii de Dumnezeu. Dar nu se respectă după numele pe care pretind
că-l au. Pentru ei este bun orice şi din punct de vedere al muzicii care se cântă la nunţi. Sunetul la maxim şi gălăgia care însoţesc astfel de manifestări, aşa zis creştine, dau durere de cap multor participanţi. De multe ori ai prefera să nu te fi dus. Nu doar decibelii deranjează ci şi lumescul din melodiile care se cântă. Şi nu este deosebire între cele de la nuntă sau cele din lume decât prin cuvinte, dacă le mai auzi din hărmălaia care îţi face capul să bubuie. Şi dacă totuşi le auzi roşeşti şi mai tare la gândul că aude şi cel de lângă tine care nu este pocăit şi care nu poate face legătura între text şi muzică.
          Acest aspect al muzicii este lăsat pe mâna unor neisprăviţi de copii care în afară să-şi zdrăngăne chitările, să stea toată ziua pe Internet ca să se “inspire” şi care să învârtă de butoanele staţiilor de amplificare nu ştiu nimic altceva. Cum arată naşterea din nou nu ştiu aşa cum nu ştie prinţul Charles. Sau, (cine ştie?) el s-ar putea să ştie mai bine.
          Mă gândesc apoi că meniul nuntei regale a fost ales cu grijă. Şi nu a fost orice. Dar nici nu cred că nuntaşii abia s-au ridicat de la masă, gata să crape. Pentru că şi în acest aspect trebuie să dai dovadă de un statut înalt.
Am fost la nunţi ale pocăiţilor unde aveai impresia că te afli la nunta fiului de ministru. Şi măcar dacă cei ce au făcut risipa ar fi avut de unde, dar s-au împrumutat. Tocmai pentru că erau de o condiţie mai modestă nu au vrut să pară mai prejos decât alţii. Am ajuns să concurăm între noi şi să nu ne lăsăm unii la alţii. Şi ducem cu noi la nunţi cutiile cu Triferment ca să nu crăpăm după.
          Nu ne-ar sta mai bine dacă am şti cine suntem şi care ne este locul? Dacă nu am mai încerca să copiem lumea şi felul ei de a fi? Dacă nu am fi fuduli?
          Fratele Zac Poonen spunea că odată l-a felicitat pe un frate din biserica lui care a făcut nuntă şi care le-a dat participinţilor la nuntă doar o sticlă de jumătate de litru de suc. Atât a fost tot meniul pentru că atât şi-a putut permite.
          Azi nunţile, din cauza celor de mai sus şi din alte cauze, nu mai sunt o bucurie. Nu îţi mai vine să mergi dacă inima ta este pentru Domnul pentru că acolo El nu este cinstit. Firescul este la el acasă, cosmetizat, dar cu un strat gros de pudră şi ruj. Nu îţi mai vine să mergi pentru că a devenit o povară financiară în a fi în rând cu lumea.
          Am auzit că la credincioşii “Oastei Domnului” mai găseşti nunţi duhovniceşti. Acolo accentul se pune pe părtăşia fraţilor prin cântare, poezie şi predicarea Cuvântului. Oare pentru cât timp va mai fi aşa?
          Iar pentru noi, cei ce ne credem mai buni, oare nu este cale de întoarcere? Pentru că azi este evident că nunţile pocăiţilor nu sunt pentru Împărăţia lui Dumnezeu ci pentru mofturile şi pretenţiile noastre de oameni care nu ne mai cunoaştem locul şi rostul. Trist că unii conducători de adunări sunt de acord cu această alunecare pe panta firescului, alţii sunt doar onorifici şi vocea celor mulţi, democraţia, conduce. Semn că sfârşitul este aproape. Nu poate îngădui Dumnezeu o sfidare a principiilor Lui, a protocolului ceresc, la nesfârşit. Mai este Dumnezeu Rege pentru noi sau doar un simbol?

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-