Ultimul recensământ tocmai s-a încheiat. Încă înainte de a se da startul în această operaţiune cineva spunea, cu răutate şi cinism, că se caută să vedem câţi am mai rămas. La final s-a constatat că, într-adevăr, suntem mai puţini cu vreo două milioane decât la recensământul din anul 2002.
Scăderea este dramatică şi previziunile pentru viitor nu sunt optimiste. Cei ce studiază fenomenul apreciază că, în acest ritm, populaţia României va ajunge în anul 2100 la circa 8 milioane de locuitori! Perspectivă deloc îmbucurătoare.
Subiectul a fost întors pe toate părţile şi studiat şi s-au găsit şi motivele pentru care populaţia ţării a scăzut. Ar fi două motive: primul este că se nasc tot mai puţini copii şi al doilea pentru că se pleacă din ţară în căutarea unor condiţii de trai mai bune. Cred că nu trebuie să fii expert în demografie ca să constaţi că aşa stau lucrurile. Şi nu ne miră rezultatele recensământului, dimpotrivă, ne cam aşteptam la aşa ceva. Ştim că românii nu mai vor copii şi ştim că sunt nemulţumiţi de condiţiile din ţară.
Spuneam că două sunt motivele pentru care populaţia ţării scade dar s-ar putea să fie, totuşi, doar unul: confortul, dorinţa de a-ţi fi bine ţie.
Cineva spunea că azi oamenii nu mai fac copii pentru că este tot mai greu să-i creşti, condiţiile de trai sunt tot mai precare. La prima vedere acest argument ar putea părea adevărat dar el nu stă în picioare chiar la o analiză simplă. Se poate observa cu uşurinţă că în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, adică acolo unde sunt cele mai bune condiţii de trai, natalitatea este cea mai scăzută! Şi natalitatea este mai ridicată în ţările cele mai puţin dezvoltate!
De fapt totul a pornit de la emanciparea femeii şi de la teoria cum că fiecare are dreptul la fericire şi la un trai decent în această viaţă, iar copiii ar putea încurca aceste planuri. Femeia nu şi-a mai dorit să fie mamă ci om de afaceri pentru ca veniturile familiei să crească şi nivelul de trai să fie mai ridicat dar şi pentru a fi ea însăşi, liberă să-şi exprime personalitatea, fără nici un fel de restricţii.
Cu timpul nici familia nu a mai fost acceptată în forma cunoscută de omenire de-a lungul timpului şi aceasta tot din dorinţa omului de a fi liber, neangajat în relaţii care să-l constrângă şi care să-i fure din libertatea de mişcare. S-a ajuns, spunem, în final, deşi s-ar putea ca finalul familiei să nu fie totuşi aici ci să de ajungă la aberaţii la care mintea omului încă nu a îndrăznit să ajungă, s-a ajuns la căsătoria între persoane de acelaşi sex. Toate acestea au afectat naşterea de copii, implicit evoluţia societăţii din toate punctele de vedere.
Dar cum de şi în România, încă neafectată la un nivel foarte mare de noile concepţii despre viaţă şi familie, să se constate o descreştere a numărului populaţiei?
Constat că aceasta s-a întâmplat pe măsură ce şi românii au ajuns la la posibilitatea de a avea mai mult, material vorbind, imediat s-au schimbat priorităţile. Şi pe măsură ce am avut mai mult am devenit tot mai nemulţumiţi. Părinţii şi-au abandonat copiii, născuţi sau nenăscuţi, şi au pornit spre vest în goana după aur. Scopul final era bunăstarea personală. Nu judecăm şi nu condamnăm pe nimeni. Unii au avut chiar motive întemeiate să plece şi fiecare este liber să facă şi să trăiască aşa cum crede de cuviinţă. Dar este important să vedem ce rol au motivaţiile noastre şi unde ne pot duce.
Mântuitorul Isus Hristos spunea în Luca 18 cu 8: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”
Pusă această întrebare în legătură şi cu alte afirmaţii ale Domnului Isus sau ale apostolilor Lui despre vremurile din urmă, când dragostea credincioşilor se va răci, când vor fi mulţi înşelători care vor încerca să înşele pe mulţi, când oamenii (credincioşii) îşi vor da învăţători după poftele lor şi vor trăi după poftele lor, etc, înţelegem că, pe măsură ce ne apropiem de finalul vremurilor, de a doua venire a Domnului Isus, credinţa adevărată va fi tot mai rară iar credincioşii autentici tot mai puţini. Cu alte cuvinte poporul Domnului se va micşora la număr. Care să fie cauzele?
Să ne ducem puţin cu gândul la vremurile de început ale creştinismului dar exemple găsim din belşug şi în vremurile noastre.
Primii apostoli şi ucenici au împrăştiat vestea bună a Evangheliei în toată lumea cunoscută în acea vreme. Nu au avut condiţii, nu au fost ajutaţi, dimpotrivă, le-a fost foarte greu şi cei mai mulţi au trebuit să plătească cu preţul vieţii lor. Dar Evanghelia a fost propovăduită şi s-au născut mulţi copii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel a născut astfel de copii chiar din închisoare. Filimon 1 cu 10: “Te rog pentru copilul meu pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim.” Şi Timotei a fost un copil spiritual al lui Pavel. 1 Corinteni 4 cu 17: “Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu prea iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile.” Şi exemplele ar putea continua.
Dar nu doar Pavel a avut astfel de copii spirituali ci toţi cei ce l-au urmat pe Domnul Isus şi au ascultat de El. Condiţiile de trai nu au avut nimic de-a face cu naşterea de copii spirituali. Mai bine spus condiţiile precare în care a existat creştinismul nu au putut opri această “creştere demogafică” a Bisericii lui Hristos. Dar a fost totuşi ceva ce a oprit această creştere: confortul. Şi pentru ca să poată trăi în confort creştinii au sucit şi strâmbat Scriptura, dându-şi învăţători după poftele lor. Aşa cum cei din lume au sucit şi strâmbat învăţătura despre familie.
Pe măsură ce creştinilor le-a mers mai bine, material vorbind, ei au început să uite la ce sunt chemaţi de Dumnezeu. Dacă o vreme au ştiut că sunt chemaţi să aducă pe lume copii spirituali, după un timp ocupaţia aceasta a început să-i stânjenească. Au găsit învăţătură care le spunea că acum, în Hristos, ei au totul aici pe pământ, plus cerul asigurat. Au început să fie învăţaţi că locul din cer le este asigurat oricum şi că nu mai trebuie să facă nimic decât să se bucure de ce au primit. Şi de aici până la a fi preocupaţi mai mult decât de orice de pământul pe care cândva ei sau părinţii lor l-au lăsat, nu a mai fost decât un singur pas. Şi apoi au început să se plângă că azi în lume este greu, să dea vina pe condiţiile din jur.
O altă problemă a poporului român este starea de sănătate. Pe măsură ce oferta de produse alimentare s-a diversificat s-au înmulţit şi ofertele de alimente care dăunează sănătăţii dar care ispitesc prin preţ sau gust. Produsele alimentare contrafăcute şi care conţin tot felul de substanţe dăunătoare organismului uman au invadat piaţa. Alături de alcool şi tutun acestea au adus naţiunea română la starea de sănătate în care se află. În democraţie şi bunăstare poporul român este mai bolnav decât pe vremea dictaturii.
În ceea ce priveşte latura spirituală situaţia este aceeaşi. Pe vremuri, când oferta era “limitată” la Sfânta Scriptură, adică la mâncare sănătoasă, poporul Domnului era sănătos. Pe măsură ce ofertele s-au înmulţit, până acolo că nu mai ştii ce să alegi, starea de sănătate s-a degradat. Pentru că au apărut falsurile şi uneori sunt atât de bine realizate încât cu greu mai poţi deosebi între ce este fals sau adevărat. Tot felul de învăţături, de învăţători, de prooroci, de spectacole şi “artişti” creştini, de cărţi şi literatură au invadat piaţa şi credincioşii s-au pus pe mâncat. Şi nu ştiu de unde li se trage boala, dacă ştiu că sunt bolnavi? Urgent ar trebui ca toţi să ne facem analizele.
Dacă părinţii sunt sănătoşi aduc pe lume copii sănătoşi. Aceasta o ştie oricine. Am observat însă că în naţiunile dezvoltate economic, după ce prin tot felul de metode părinţii s-au ferit să facă copii, atunci când totuşi copiii au venit, nu de puţine ori aceştia s-au născut cu handicap. Şi pentru a se feri de orice complicaţie s-a ajuns până la urmă la varianta adopţiei.
Când poporul Domnului uită care i-a fost chemarea, devine leneş şi comod, când se lasă îmbolnăvit de epidemia de lumesc în care este înconjurat şi caută plăcerile lumii, când mănâncă tot felul de falsuri şi produse religioase contrafăcute (care chiar au gust bun şi plac dar care sunt nocive), chiar dacă mai naşte ceva, acea sămânţă de urmaşi nu va fi spre slava şi gloria lui Dumnezeu. Sunt bolnavi părinţii, bolnavi vor fi şi copiii. Şi încet, încet, naţiunea va slăbi şi se va stinge.
Perspectivele nu sunt îmbucurătoare şi ceea ce se raportează a fi mari treziri şi popor numeros care vine la credinţă se poate să nu fie decât praf în ochii şi aşa prea tulburi, se poate să nu fie decât o altă contrafacere.
Zilele trecute mi-a fost dat să găsesc pe Internet o scrisoare care mi-a dat mult de gândit în legătură cu noi, creştinii, cei chemaţi să facem totul şi să aducem pe lume copii spirituali, pentru slava şi gloria Celui ce ne-a mântuit şi ne-a salvat, Domnul Isus Hristos.
Este vorba despre o scrisoare scrisă de un tânăr comunist şi i-a fost adresată celei care a fost, până la acel moment, prietena lui. Prin această scrisoare tânărul îi explica fostei lui iubite de ce a hotărât să rupă relaţia dintre ei. A fost scrisă în anii de început ai comunismului când mulţi tineri s-au ataşat ideologiei acestui partid, punânându-şi speranţele în promisiunile de bine făcute de apostolii grupării, chiar dacă atunci erau în ilegalitate şi persecutaţi. Astăzi ştim unde a dus comunismul, la ce dezastru pentru omenire, atunci viitorul părea luminos. Iată scrisoarea:
“Noi, comuniştii, avem parte de multe primejdii. Noi suntem printre cei ce sfârşesc împuşcaţi sau spânzuraţi sau ridiculizaţi sau concediaţi de la locurile de muncă şi în multe alte feluri viaţa noastră este lipsită de orice confort. Mulţi dintre noi sunt împuşcaţi sau aruncaţi în închisoare. Trăim în sărăcie lucie. Fiecare bănuţ pe care-l câştigăm îl dăm înapoi Partidului – cauza Partidului fiind mai importantă decât orice pentru noi.
Noi, comuniştii, nu avem timp pentru a face bani, pentru filme sau concerte sau fripturi sau case frumoase sau maşini noi. Suntem consideraţi fanatici. Vieţile noastre sunt dominate de un singur ţel însemnat şi de neclintit: lupta pentru lumea comunistă.
Noi avem o filozofie de viaţă pe care nici o sumă de bani nu ar putea-o cumpăra. Noi avem o cauză pentru luptă, un scop bine definit în viaţă. Noi ne supunem eul nostru neînsemnat în marea mişcare a umanităţii, iar dacă vieţile noastre personale au de suferit iar eul nostru are de suferit şi el prin supunerea faţă de Partid, atunci suntem cu adevărat împliniţi la gândul că fiecare dintre noi, la scară mică, contribuie la ceva nou şi adevărat şi mai bun pentru întreaga umanitate.
Există un singur lucru cu adevărat important pentru mine, iar acesta este cauza comunismului.
Ea este viaţa mea, hobby-ul meu, iubita mea, soţia mea, stăpâna mea, pâinea şi carnea mea.
Lucrez la această cauză ziua şi visez la ea noaptea. Fervoarea cu care m-a prins creşte şi nu scade cu fiecare zi; din această cauză nu pot continua o prietenie, o relaţie de dragoste sau nici măcar nu pot purta o conversaţie fără a le raporta la această forţă care întreţine şi conduce viaţa mea. Evaluez oamenii, privirile, ideile şi acţiunile lor în funcţie de modul în care influenţează cauza comunismului şi în funcţie de atitudinea lor faţă de această cauză.
Deja am fost închis pentru convingerile mele şi, dacă este nevoie, sunt gata să merg şi în faţa plutonului de execuţie.
Avem în această scrisoare explicaţia succesului ideologiei comuniste. Cei implicaţi s-au dedicat cu trup şi suflet. Nu mai este nici o mirare că întreg pământul a fost cuprins de acest flagel, flagel care încă şi azi lucrează cu putere.
Creştinismul s-a răspândit la fel. Prin oameni care au murit faţă de ei şi dorinţele lor, care şi-au luat crucea lăsând totul în urmă şi au pornit hotărât pe urmele Mântuitorului Isus Hristos. Apostolul Pavel scria (1 Corinteni 9):
23 Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.
24 Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul!
25 Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrînări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate vesteji.
Când priorităţile s-au schimbat şi confortul şi dorinţa după lucrurile lumii au intrat în poporul Domnului copiii nu au mai venit, poporul a îmbătrânit şi în foarte multe locuri sămânţa lui s-a stins. Am citit că circa o mie de biserici se închid anual în Europa de Vest iar în România, dacă mergi prin sate şi cauţi adunări de ale fraţilor, vii în vremea comunismului, abia dacă vei mai găsi câţiva bătrâni, iar la oraş, unde s-ar părea că lucrurile stau mai bine, vei constata că puterea Duhului Sfânt a fost înlocuită cu forme şi ritualuri, pentru că lumea şi-a cumpărat loc în strană şi se simte bine la “program”.
Să nu lăsăm să ne cuprindă egoismul şi comoditatea şi să nu uităm că lupta la care suntem chemaţi este singura care merită dusă şi care Îl onorează pe Dumnezeu Însuşi. Cum va arăta poporul Domnului în viitor în casa ta, în adunarea din care faci parte, în jurul tău, depinde şi de dedicarea pe care o vei arăta de aici înainte Domnului Isus Hristos.
Comment